Viaţa este ticsită cu buruieni şi molii, cu muşte şi jigodii, cu ciumeţi şi secături impardonabile. Trăim alături cu râmele depilate, cu miriapodele şchioape şi obosite de dorinţa neruşinată de a urca în vârf, cu lipitorile decoltate şi fesele în vânt, cu ciobanii care se curăţă intelectual înjurând ca nişte lichele. Trăim în conexiune cu muştele care adoră fecalele, cu ticăloşii, vanitoşii şi descreieraţii.
Vezi un curpen agăţător, o liană şireată cum se caţără parazitând o plantă frumoasă ori un stejar falnic şi te întrebi cum de-o rabdă pământul. Vezi un om instruit, cult, talentat, călcat în picioare, până trosneşte de impostura deghizată ori nedeghizată a şarlatanilor, plină de invidie, ură şi obrăznicie bănească şi piloasă şi te întrebi cum de-i rabdă Dumnezeu.
Dumnezeu rabdă multe, vede şi tace. O vreme. Şi-apoi se dezlănţuie, reechilibrând ecosistemul sau pedepsind aspru. Omul rabdă multe, vede şi tace. Rabdă până explodează şi-apoi o ia de la capăt.
Răbdarea infinită secătuieşte puterile omului plural dezvoltat. Netemerea, curajul este virtutea care îi facilitează omului găsirea căilor şi mijloacelor de preîntâmpinare a primejdiilor pe care le cloceşte laşitatea ori răbdarea ternă. Curajul înnobilează deontologia că nici cele mai aberante fenomene nu sunt de neînvins. Apa trece, pietrele rămân, iar în fiecare om sălăşluieşte incomensurabila putere a cunoaşterii şi ocrotirii adevărului, binelui şi frumosului, cinstei şi altruismului, cuviinţei, omeniei şi smereniei.
Grigore DRONDOE
