Într-o plăcută după amiază de iulie mă plimbam prin zăvoiul râului Bistriţa, din Gorj. La un moment dat mă latră încetişor un câine. De fapt, după glas, un căţeluş. Curios să-l văd, îl caut cu privirea şi dau de el. Mititelul abia lătra şi la auzul unor „Cuţu, cuţu!”, apoi, bucuros se gudura şi da din coadă, apropiindu-se de mine. Ba mi-a venit aproape, de l-am luat în braţe. Ce mai, da din coadă şi nu mai putea de încântare.
Şi la Peştişani, în comuna lui Brâncuşi, sunt câini comunitari. Deşi au şi oamenii destui, pe la casele lor. Câinele fiind cel mai bun prieten al omului. Îl iau şi-l duc acasă, iar soră-mea Leli îi şi dă o farfurie plină cu lapte de vacă încălzit. Nu-l păstrează, deşi ar avea nevoie de un câine. Care, spre deosebire de căţeluşe, nu i-ar mai face şi căţeluşi. Aşa cum, probabil, cel găsit de mine fusese aruncat cât mai departe de casa unde se născuse.
Îmi aduc aminte că Misi, câinele vărului meu Ionel Pătruţ fusese otrăvit pentru participarea la o nuntă de câini. Rămăsese văru-miu cu cuşcă şi fără câine de pază. Numai în ultima săptămână îi luase vulpea două găini. Merg la Ionel Pătruţ şi-i ofer căţeluşul. Era la bar şi bea o bere. L-a luat pe loc şi i-a dat o plăcintă cu brânză să mănânce. L-a şi strigat Misi, ca pe câinele lui mort.
Îl revăd pe Ionel, mai apoi, peste două-trei zile şi-l întreb ce mai face căţeluşul Misi. Care Misi?, îmi zice el. L-am botezat Boc. Şi-mi face o teorie că numele câinilor trebuie să fie scurte. S-a acomodat, e cuminte şi ascultător. Ba îi mai şi linge mâinile. Ciuleşte urechile şi cum apare cineva, persoană străină, sau vreo jivină pe lângă găini mârâie şi latră. Ca o paranteză, Ionel Pătruţ ţine cu Băsescu. Adică, e băsist şi telespectator fidel al B1 TV. Ce i-o fi venit să-i zică Boc lu’ ăla micu, n-am idee.
Acum, să trecem la fabulaţie. Dacă tot e liberă. Doar în pamflete. Căci Codul Penal creat după chipul şi asemănarea lui Boc, încă incriminează presa – la ideea lu’ DictaChioru’ – mai Marele peste CSAT – şi jurnaliştii sunt pasibili de pedepse penale. Mă pot gândi că aşa cum mi s-a întâmplat mie cu căţeluşul găsit, aruncat prin zăvoiul râului Bistriţa gorjeană, s-ar fi putut petrece tărăşenia şi cu Traian Băsescu ieşit la plimbare, printre aplaudacii din PDL.
Unde, spre norocul lui a găsit mintenaş un Boc, teribil de slugarnic, spre nenorocirea bietei Românii. A dat pur şi simplu, aşa cum şi-a dorit, peste un bun aghiotant. Exact ăla de fuse uns prim ministru al Guvernului PreşBăsescu-Boc. În care Elena Udrea, un fel de Elena Lupescu a zilelor noastre, avea primul cuvânt. Guvernare sub care s-au petrecut cele mai mari necazuri ale României postdecembriste. Chiar dezastre. Cu tăieri de salarii şi de pensii, cu austeritate şi dreptate doar pentru ei, pentru pedelei. “Nu pentru căţei”, cum a spus fabulistul Grigore Alexandrescu!
Am pornit această poveste reală de la cazul unui căţelandru. Orice asemănare cu demisul prim ministru Emil Boc nu-i deloc întâmplătoare. Şi el, sireacul se gudura până peste poate pe lângă Stăpânul său din Palatul aflat pe Dealul Cotrocenilor. Ca şi micuţul căţeluş Boc adoptat de văru-miu.
Ion Predoşanu
