Perfecţiuni episcopale în România (IV)

Adevărul episcopal în stat este fără doar şi poate un fapt constatat şi îndeajuns de verificat, că Biserica a avut din timpurile cele mai vechi, menirea să joace un rol şi de putere activă şi de putere civilă, chiar în Stat.

Pe lângă îndatoririle sale eclesiastice precum şi în afară de enormele contribuţii pe care le-a adus în domeniul educativ, moral, cultural, etnografic şi naţional, Biserica românească a deţinut până foarte târziu atribuţiuni de ordin civil, căci, după cum ştim, Preotul statului era acela care avea în sarcina sa statul civil al credincioşilor din enoria sa; şi tot el lua parte şi la anumite judecăţi. Prin legea de la 1893 însă, odată cu dispoziţia care obligă statul juridiceşte şi financiarmente cu salarizarea preoţilor, atribuţiile civile ale clerului scad, acestea fiind trecute în seama aparatului de stat. Astfel, istoria Bisericii şi a poporului românesc, arată limpede că Biserica românească a fost ajutată în decursul timpurilor de conducătorii săi fireşti, voievozi şi domnitori, ctitori pasionaţi de locurile şi de locaşurile sfinte, împodobite cu lucruri şi cu daruri făcute de însăşi domniţele gloriosului nostru trecut.

În această privinţă, merită să reamintim contribuţia adusă de un Petru Rareş, de un Ştefan cel Mare, de un Matei Basarab, de Constantin Brâncoveanu, şi atâţia alţii, pentru a ne da seama câtă grijă se purta Bisericii noastre odinioară, şi câtă însemnătate avea această Biserică în viaţa socială şi naţională a Ţărilor româneşti. Şi, fără îndoială că, dacă elementul religios, concretizat în Biserica creştină a jucat un rol determinant în viaţa poporului de 2000 de ani încoace, alcătuind un fond decisiv în evoluţia lor politică şi socială, – nu-i mai puţin adevărat că în statul nostru, încă de la primele sale începuturi, din faza sa embrionară, elementul religios, concretizat în cultul ortodox, a avut o înfăţişare cu totul specifică. Aceasta, atât în ceea ce priveşte forma şi fondul intrinsec al acestui cult, cât mai ales şi împrejurările sub care se petrecea, misiunea ei lărgindu-se, spre a deveni astfel o instituţie cu atribuţii atât eclesiastice, cât şi laice.

O astfel de activitate creatoare a Bisericii a trecutului nostru a făcut din această stare de fapt un fel de stat cu puteri nelimitate, atât civile cât şi bisericeşti, în cuprinsul pe care îl stăpânea. În acest fel, s-a putut păstra adevăratul românism, care durează până în zilele noastre cu specificul şi culorile sale pure. (Va urma)