Întreprinderea noastră, editori şi îngrijitori de ediţie, caută a nu-l lăsa unei nemeritate uitări pe Scriitorul şi pedagogul neomodernist Pompiliu Marcea. Avem destule voci cu autoritate în domeniu care-i subliniază profilul sacrificial. Un prim indiciu biografic mă scoate din start din indiferenţă: tatăl scriitorului a murit în anul în care m-am născut eu, 1954. Pompiliu Marcea a fost o somitate a epocii sale, devreme ce între anii 1964-1965 a fost directorul E.P.L. şi ulterior a predat la universităţile din Koln, Bonn, Dusseldorf, Aachen, fiind un profesor universitar autentic, valoros, cu adevărat competent. Subliniez acest aspect, fiindcă azi universităţile s-au umplut de lichele parvenite, arivişti tembeli, inculţi înfumuraţi şi plini de ei, lipsiţi de orice simţ al respectului pentru cultură şi cercetare, creaţie şi artă pedagogică. N-a fost Pompiliu Marcea un solitar; ci s-a angajat în lupte care nu l-au doborât, dar l-au ucis ca pe Nicolae Labiş, ca pe Marin Preda, ca pe Nichita Stănescu; şi a lansat o paradigmă pe care mereu un critic literar precum Ion Trancău mi-o reaminteşte: „lecturi fidele”. Dan Grigorescu i-a fost prieten şi i-a admirat curajul de a-i înfrunta pe atotputernicii zilei (ca, de pildă, pe Nicolae Ceauşescu însuşi – n.m., I.P.B.), pledând pentru mai sigurele prietenii axiologice bazate, ele însele, pe intuiţie şi pe vocaţie, pe dârzenie morală şi devotament sacrificial. Cei care au scris despre Pompiliu Marcea în cartea de faţă l-au cunoscut bine. Mie însumi mi-a fost profesor la Universitatea din Bucureşti, unde mi-am dat examenul de definitivat, dimpreună, de pildă, cu Mircea Cărtărescu, Ion Stratan şi Vasile Poenaru, în 1981. Dispărând în floarea vârstei, nu şi-a definitivat opera. N-a mai apucat s-o transmute într-un limbaj mai elaborat teoretic. Însă această operă are meritul de a fi reactualizat profilurile clasice ale unor Ioan Slavici şi Mihail Sadoveanu ori a fi sprijinit în redactarea unor lucrări de licenţă, precum pe cea a Elenei Cărăbiş-Ştefănescu dedicată poetului gorjean Nicolae Burlănescu-Alin (1867-1912) mort relativ tânăr, o distinsă doamnă pe care am invitat-o la primele trei ediţii ale A.N.P.C.P. „S.L.B.” (1997, 1998, 1999). Am avut şi rarul privilegiu de a prezenta o expoziţie de fotografii cu Pompiliu Marcea între marile personalităţi ale epocii, vernisată de soţia sa Zoe-Florentina Dumitrescu la Muzeul Judeţean Gorj (în sala din dreapta pe peretele din stânga – n.m.). Printre cei care se referă la om şi la operă, se vor regăsi în acest prim volet şi o parte din iluştrii intelectuali pe care i-am avut ca maeştri tutelari; de data aceasta la doctorat: C. Stănescu, Dumitru Micu, Al. Hanţă, Dan Horia Mazilu, Eugen Simion, Marin Sorescu, George Sorescu, Ovidiu Ghidirmic ş.a. De pildă Alecu Hanţă îi reliefează calităţile magistral. La fel procedează Zenovie Cârlugea, Ion Mocioi, Eugen Simion, Ştefan Cazimir, Nicolae Dragoş, Eugen Valican. Pompiliu Marcea şi-a plătit cu preţul vieţii preţioasa-i verticalitate morală şi profesională, care nu era potrivită acestor vremuri, care nu cadra cu talerele slugărniciei comuniste. Detalii din biografia lui Pompiliu Marcea am smuls de la unchiul meu după mamă, Petre Brâncuşi, (erau veri primari, iar eu cu Cristian şi Dan suntem veri de-al doilea – n.m.) care niciodată nu reuşea să-şi sfârşească depănatul amintirilor cu colegul şi prietenul său eminent. Căruia – reproduc în rezumat aproximativ – îi erau de nestăvilit setea de lectură şi dorinţa de cunoaştere. Cursurile i se bucurau – ca ale lui George Călinescu – de maximă audienţă fiind apreciate pentru sobrietatea expunerii, densitatea informaţiei, calitatea caracterizărilor, diversitatea modalităţilor de prezentare, caracterul lor formativ etc. Pompiliu Marcea a fost un aristocrat al spiritului, dar şi un suflet de pandur, un erou al rezistenţei prin cultură.
Ion Popescu-Brădiceni
