Marţea din această săptămână ne-a adus trista veste a trecerii la cele veşnice a unuia dintre cei mai mari bărbaţi de stat ai României Mari – Regele Mihai, decedat la venerabila vârstă 96 de ani, fiind ultimul şef de stat în viaţă dintre cei care avuseseră un cuvânt greu de spus întru scurtarea cele mai cumplite şi sângeroase conflagraţii – al Doilea Război Mondial.
Era o după amiază rece când printr-o înregistrare Televiziunea Română ne-a transmis cuvintele pline de emoţie ale Principesei Moştenitoare Margareta: „Vorbea foarte des de suferinţa ţării noastre. A suferit mult şi în exil. A simţit că nu se poate face nimic, că el nu poate face nimic pentru ţara lui. A fost o mare frustrare. Mi-a povestit multe.(…)Am cules un buchet de flori o dată din grădină şi am spus: o să-i dau acest buchet pentru că e mereu trist. Şi am întrebat-o pe mama: de ce e mereu trist? Şi ea mi-a spus pentru că a pierdut o ţară.”
Dintre cei mulţi, foşti şi actualul preşedinte ce au transmis condoleanţe Casei Regale a României, lideri de partide rămân cu afirmaţia preşedintelui Iohannis că vor fi zile de doliu naţional. Nu s-au făcut mai multe precizări. Cu mult bun simţ, ministrul Apărării Naţionale, Mihai Fifor, s-a exprimat concret: „Este o zi extrem de tristă. Regele a fost un om care s-a identificat cu istoria acestei ţări. Este un simbol pentru România pe care îl vom preţui cu toată dragostea şi sinceritatea.(…) Să nu uităm că Regele Mihai a fost ultimul mareşal al armatei române în viaţă. Dincolo de acest aspect, sunt funeralii ale unui fost şef de stat.”
În memoria mea dinainte de Marea Învălmăşeală din Decembrie 1989, existau destule nebuloase. Datorate şcolii acelor timpuri şi propagandei mincinoase. Mincinoasă a fost şi încă este şi istoria evenimentelor de la 23 August 1944. Când România a avut încă o lovitură de stat, probabil, cel mai controversat eveniment din istoria României. În anul 2004, la o recepţie la Palatul Cotroceni cu prilejul aniversării a 60 de ani de la evenimentele din 23 August 1944, Regele Mihai a ţinut un discurs (publicat recent de revista HISTORIA) din care ne permitem să cităm ultimul paragraf: „Trebuie să ne amintim de civilii care au pierit în bombardamente, foametea şi devastările din război, trebuie să ne plecăm capetele în memoria evreilor ucişi, ca şi ai membrilor altor minorităţi etnice, care au suferit în război. Dar, în cele din urmă, trebuie să ne rămână speranţa. Încurajez pe toţi românii să se uite la actul de la 23 August 1944 nu ca la un eveniment de care a profitat o persoană sau un partid, nici ca la un act care ne-a adus prejudicii, ci ca la un episod fundamental din renaşterea noastră morală, începutul unui lung drum către respect de sine şi democraţie, momentul în care România a dovedit că este parte din adevărata Europă. Idealurile în care am crezut atunci, principiile care m-au condus toată viaţa încep să se realizeze astăzi. Sunt mândru de decizia mea şi sunt sigur că istoria va dovedi că ceea ce eu şi generaţia mea am făcut, acum şaizeci de ani, a fost drept.”
Ne-a părăsit puţin, plecând în lumea celor drepţi, Omul fără de care România de astăzi ar fi arătat altfel. Este memorabilă o sosire a Majestăţii Sale Regele Mihai al României în Gara din Cluj. Pe peron se vedeau steagurile Ungariei, motiv suficient ca Regele Mihai să nu coboare şi să facă un gest de mare Român. S-a întors la Bucureşti, anulându-şi vizita la Cluj.
Câţi dintre preşedinţii de după 1990 ar fi avut atâta demnitate şi curaj? Tare mă tem că niciunul!
ION PREDOŞANU
