,,Numele de “Bălăneşti” este pomenit într-un act purtând data de 15 iunie 1493, când Vlad Călugărul – pentru că fratele său Radu Voievod luase moşiile Pocruia şi Godineşti de la socrul spătarului Hranitul – dă în schimb Bălăneştii şi Budienii spătarului Hranitul, soţiei sale Maria şi fiilor lor.” (Al. Ştefulescu- Gorjul istoric şi pitoresc- pag.128)
De asemenea dau mărturie despre Bălăneşti, un act din preajma începutului de domnie al lui Neagoe Basarab (1511) şi un act din timpul domniei lui Mircea al III-lea Ciobanul (1546). Primul constituie un hrisov de întărire din partea domnitorului Neagoe, dat locuitorilor Roman şi Cândea din Bălăneşti, pentru cumpărarea moşiei “Ţărănelu” de la Neacşa din Bârseşti. Celălalt constituie o întărire din partea domnitorului Mircea Ciobanu, tot pentru familiile amintite, care primeau parte din moşia Toroapei, ca urmare a faptului că o scăpase de “surghină” şi “şugubină” într-un proces. (Aceste acte au fost deţinute de învăţătorul Gh. Negrescu care după moartea sa, au fost ridicate de o fiică a sa împreună cu alte acte, prof. Constantin P.Ursu – Bălăneştii Gorjului –pag.23- manuscris 1970).
În documentele din 1856 găsim adevărate dubluri ale satelor de pe Valea Amaradiei Mici marcate de pivniţele de pe coama Dealului Mare de la Viezuri şi de la Ohaba legate de la sud la nord printr-un drum foarte bun folosit de care şi căruţe la transportul strugurilor, poamelor, fânului şi legumelor necesare gospodăriei (Ion Popa Matei Sfenea – Trecut istoric al Comunei Bălăneşti- Editura “Măiastra”- Tg-Jiu, 2009).
Pivniţele erau adăposturi, concepute ca anexe gospodăreşti temporare construite pe dealurile însorite unde oamenii îşi cultivau viţa de vie şi pometurile roditoare. Ele erau cerute de un mod de viaţă pe care se întemeia economia agro-pastorală în asigurarea existenţei. Aşa cum ne arată documentele cartografice, pivniţele se desfăşurau pe aliniamente mai mari, în grupuri mai restrânse sau izolate, de-a lungul drumurilor de culme şi pe terase cultivabile cu viţă de vie. Potecile şi drumurile erau marcate ici colo de troiţe de lemn şi fântâni (fântâna lui Mischiu, fântâna Haidăilor din făget). Troiţele erau locul de rugăciune al oamenilor către Dumnezeu Tatăl, Iisus Fiul şi Sfântul Duh pentru a le da sănătate, spor la lucru şi să fie păziţi de rele. ,,În dealul Ciorăştilor din Glodeni a fost adusă biserica de lemn din satul Lilieci, sat desfiinţat în anul 1867” (Andrei Pănoiu- Arta tradiţională din zona centrală a Gorjului”, pag. 122,1982). Aducerea bisericii în culmea dealului trebuie înţeleasă ca o necesitate spirituală, ca o întregire a construcţiilor de pivniţe, un adevărat sat, unde îşi desfăşurau munca în cea mai mare parte a anului oamenii din satele Bălăneşti, Voiteşti, Glodeni, Ohaba.
Dangătul clopotului însemna rugă, alarmă, moarte pentru cei de pe culme, cât şi pentru cei lăsaţi în vatra satelor. Biserica a avut în jurul ei cimitirul care a primit în pământul său atât pe cei morţi pe deal, cât şi pe unii din vale. Biserica există şi astăzi dar este într-un stadiu avansat de deteriorare. Cu timpul, locuitorii din satul Glodeni şi-au adus morţii în vale, astăzi găsindu-se numai câteva morminte. Viile muncite cu trudă, pivniţele construite cu grijă, erau considerate bunuri de mare preţ, constituind mereu obiectul unor importante tranzacţii de vânzare-cumpărare.
“Pivniţele erau construite din lemn, talpa alcătuită din două rânduri de trunchiuri masive de stejar aşezate pe un aliniament din bolovani de râu şi urma apoi temeiurile şi pragurile de sus şi fruntărele. Peste grinzile fruntarelor se ridică suita de căpriori a unui acoperiş de format înalt, în patru ape, îmbrăcat în învelitoare de şindrilă. Podeaua, aproape peste tot era din argilă bătută şi mai rar din scândură. La unele pivniţe podeaua era făcută şi din cărămidă subţire. Tavanul era făcut din scânduri geluite, aşezate în falţ sau în limbă şi uluc, cu grinzile aparente. În ceea ce priveşte pereţii păstrau în exterior materialul lemnos în culoarea lui naturală. Interiorul era acoperit cu tencuială sau cu spoială de var, var cu argilă, sau cu adaus de cenuşă de stejar”. (Andrei Pănoiu – Ansambluri istorice arhitecturale- Muzeul Naţional de Istorie Bucureşti, Ediţia 1982, pag. 55-60,120-121).
Pe perete se aşeza scoarţa ţesută viu colorată, iar pe pat era aşternută o cergă din cânepă sau o velinţă din lână. Pivniţele oamenilor de rând erau simple, cu o singură încăpere unde omul ţinea din băutură şi uneltele de muncă. Patul improvizat făcut din patru pari bătuţi în pământ, peste pari câteva scânduri prinse în cuie, peste care se punea o saltea umplută cu fân sau paie. Salteaua era acoperită cu o pătură ţesută în război şi un căpătâi în loc de perină umplut cu foi de porumb, desfăcute în fâşii subţiri sau paie. Alături de pivniţă exista o mică grădină unde femeia punea două, trei straturi de ceapă şi cartofi.
Oamenii mai înstăriţi aveau pivniţele concepute ca o gospodărie anexă de deal. Erau prevăzute cu porţi înalte, garduri din stobori sau împletituri din nuiele, acoperite cu şindrilă sau viţă de vie. Aveau două camere, una unde îşi ţineau din băutură şi unele alimente: fasole, făină, ceapă, slănină, sare, necesare pregătirii hranei pentru zilele când nu mai coborau în sat, iar a doua cameră era folosită pentru dormit. Acestea erau tencuite atât pe interior, cât şi pe exterior. Vatra de foc pentru pregătirea mâncării era în una din camere sau afară în obor. Mai aveau în oborul pivniţei şi un şopru unde se scuteau (adăposteau) vitele pe timp de ploaie sau de arşiţa verii.
Uşa de la intrarea în pivniţă era foarte greoaie confecţionată dintr-o bucată de lemn întreg (trunchi de stejar) care se deschidea învârtindu-se în ţâţâni confecţionate de fierarul din sat, de regulă era un ţigan (fierarii ţigani Alisandru, Mornea Ghoerghe şi Petre) încuietoarea specială a pivniţei era formată dintr-un drug de lemn, care se mişca înainte şi înapoi. Drugul era prevăzut cu unele scobituri corespunzătoare unor “căţei” aşezaţi în uşori, prin care treceau drugul şi pe care îl imobiliza – în poziţia încuiat- acei căţei ce cădeau din uşori, în scobiturile de pe el. Uşa nu putea fi descuiată decât cu ajutorul unor chei speciale făcute la fierar cu ajutorul căreia se ridicau căţeii şi drugul se putea pune în mişcare înapoi, deschizând-o. Cheia era păstrată “la brâu” cu multă grijă pentru a nu putea lua cineva măsura de pe ea, fiindcă fiecare încuietoare avea secretul ei. Renumele de care se bucurau vinurile de satele Bălănești, Scoarța sau Bobu face ca moșia din deal să constituie o atracție deosebită pentru locuitorii satelor învecinate, târgoveți și boieri. Mănăstirile ajung să dețină destul de repede, o parte însemnată dintre cele mai bune pământuri de vii și pometuri. Mănăstirile Tismana, Crasna și Bistrița ajung deținătoare de vii, în dealurile Bălăneștilor (Negovan, Țărățălului și Copăcioasa) mai totdeauna numai prin danii și schimburi. Mănăstirea Tismana primește dealul Bălăneștilor de la Vasile monahul (fiul lui Cornea Brăiloiu), de la Frujina din Bălănești și de la alți locuitori din Copăcioasa sau din satele învecinate. Mănăstirea Crasna este știut că primește danii de vii în dealul Bobului etc.
Un act ce are la bază credinţa religioasă într-o viaţă viitoare dincolo de mormânt, este actul semnat la 8 noiembrie 1695 (7204) (1) prin care Frujina din Bălăneşti dăruieşte Mănăstirii Tismana un răzor de vie, în dealul Bălăneştilor pe lângă via mănăstirii, dăruite de monahul Vasile fiul Banului Brăiloiu. „Am dat-o de pomană pentru sufletul bărbatului mieu anume Pătru şi al cumnatu mieu Barbu şi pentru sufletul mieu Frujina femeia lui Pătru Mazilu sân fiul lui Vladul at (din) sfântul pomelnic al sf. m.M (2) scriitor Alexandru logofăt din Drăgoieni sân Tănase (Al. Ştefulescu – Mănăstirea Tismana- pag. 389)
Spre deosebire de mănăstiri, marii boieri se folosesc de alte mijloace (acaparările cu japca erau la modă chiar între boieri). (Ion Popa Matei Sfenea-Trecut istoric al comunei Bălănești- Editura Măiastra, Tg-Jiu, 2009).
Unul din dealurile din Bălănești poartă numele de Geanovu, după numele boierului Geanovu, (care se semna Agi Must) și care era de origine turc. El își avea crama la întretăierea drumului de pe culmea dealului ce cobora în Zlaști. ,,Vasile C. Popescu ne spunea că acest Geanoglu avea proprietate și la Vădeni, care proprietate a dat-o de zestre fiicei sale căsătorită Pleniceanu. Tot în legătură cu Geanoglu, locuitorul Mihai Pungan din satul Viezuri în vârstă de 90 de ani (n.1875-decedat 1970) în deplinătatea funcțiilor sale psiho-fizice ni-l descrie pe acest boier ca pe un hapsân, doritor de acaparare a cât mai mult teren prin asuprire. El a voit – spunea moș Pungan să-și întindă stăpânirea peste o parte din terenurile moșnenilor din sat, vecini cu proprietatea sa. Atunci sătenii s-au ridicat cu mic cu mare și înarmați cu unelte de muncă au sărit să oprească pornirea lui de cotropire. Pe gardul despărțitor al boierului, sătenii au scris: ”Cât ai fi tu la domnie și noi vom fi la haiducie-ori moarte ori viață”. Răzmerița luase așa amploare încât boierul- cu toate mijloacele lui de apărare- s-a îngrozit și a renunțat la gândurile lui de cotropire a pământurilor moșnenilor. Pe platoul acesta în care se găsea proprietatea lui Geanoglu (și de la care dealul poartă numele de Genovu) – spre nord era via unui boier numit Grădișteanu la răsăritul căreia se afla și via lui Iorga care se ocupa cu haiducia (dealul numindu-se ,,La Iorgu”) și era din neamul Țigărenilor locuitori ai satului Piștești (aparținător comunei Bălănești). Mai spre nord-vest de via lui Geanoglu se găsea locul numit ,,La panduri” un mamelon din estul dealului Milescu (via de la Mileasca). Tot dintr-o relatare a lui Vasile C Popescu s-a aflat că numirea acestui loc datează de prin 1800. Iată cum stau lucrurile: pe acest mamelon era casa unui preot bunic al lui Niță Popescu Androc. Casa acestui preot a fost aleasă de Tudor Vladimirescu pentru a se întâlni și a-și ascunde pandurii recrutați din părțile de sub munte Lăzărești, Ohaba, Crasna. Aceștia veneau la timpul sorocit la întâlnire.” (Profesor Constantin Ursu- Monografia comunei Bălănești- 1970).
În afară de acest loc, pandurii și haiducii vegheau zona de pe dealul lui Iorgu (la fântâna Haidăilor din Făget). De aici se vedea în toate părțile până-n Tg-Jiu, Scoarța, Șasa. Cei care stăteau de pază vedeau orice mișcare a turcilor sau a unor iscoade ce se îndreptau spre casa preotului. (martor de pe teren- Pompilică Codoban în etate de 65 de ani – 1960).
,,Se crede că în aceste locuri au și avut ciocniri între adepții lui Tudor Vladimirescu și urmăritorii săi, fiindcă ulterior la botul dealului Deluț s-au găsit scheletele a doi luptători din acea vreme” (Profesor Constantin Ursu- Monografia comunei Bălănești- 1970). În cartea Monografia comunei Preajba documentaristul Alexandru Doru Șerban scrie în legenda ”La comori” despre vinul de Bălănești și cetele de haiduci. Legenda a fost povestită de Trică Lumănaru care a auzit-o de la Ilie Oniță Lumânaru, născut în 1853 și decedat în 1949, la vârsta de 96 de ani. Când Ilie Oniță s-a născut, partea de răsărit a satului era acoperită de o pădure seculară (vezi Charta României Meridionale 1855-1857). Această pădure se ținea lanț cu altele care mergeau în sud spre Brătuia Peșteana și ajungeau în zăvoaiele Dunării, iar în nord spre Lăzărești, Muntele Păpușa și până în Mărginimea Sibiului. Pădurea era străbătută de cărări, unele ferite, circulate de oameni vânjoși cu ”boaca” tare, adică haiduci care veneau de dincolo de Dunăre din Macedonia și Muntenegru și treceau pe aici spre Ţara Ungurească. Uniţi în ”în frăție” prin jurăminte, acești oameni, fără teamă făceau călcături ”jafuri” la boierii vremii, cărora le luau galbenii și arginții. Haiducii erau înarmați cu bâte și hangere turcești (săbii), dar în principal armele lor erau forța (puterea) și curajul. Ei nu aveau prieteni și se fereau să fie cunoscuți, iar banii îi țineau în desagi, pe care îi purtau pe umeri. În pădurea Preajbei și Bălăneștilor a umblat o vreme acea bandă a lui Jianu. Haiducii Jianului au amenajat la locul numit ”La comori” un han (o cârciumă) deservită de un om de încredere plătit bine. La 50 de metri de han în aceeași poieniță din mijlocul pădurii a fost săpată o fântână (lângă lacul lui Predoiu din pădurea Bălănești). Afară de hangiu, haiducii mai plăteau o iscoadă, om de încredere, care păzea să nu fie surprinși de poteră, când chefuiau la han. ”La comori” duminica se făcea horă și veneau și ciobanii să bea. Vinul cel mai bun fiind adus din viile de altoi de la Bălănești. În Duminica Floriilor când nouă haiduci chefuiau în han, iar vinul alb de viță nobilă curgea și pe jos iar haiducii și ciobanii jucau afară după fluier, iscoada i-a anunțat că vine potera mare să-i prindă. Aceștia au împrăștiat hora, au luat un butoi în care au golit galbenii din desagi, apoi au pus jurământ frățesc la crucea lui Maca, că niciunul dintre ei să nu divulge comoara și nici să n-o ia până nu vor fi toți nouă laolaltă. Au aruncat butoiul în fântână, au culcat la pământ cumpăna, încât fântâna să dea impresia că-i părăsită. Haiducii au plecat pe Poteca Haiducilor spre știubeiul haiducului Costache (aflat la 500 m nord de han). De aici pe Drumul Haiducilor au pornit spre munte”. Iată, deci, vinul bun de Bălănești era renumit în acea vreme în satele vecine și drumeții străini călcau aceste locuri după vin. ,,Este cunoscută de asemenea pricina de la 1797 iscată între comisul Stanciu și Safta Brăiloaica, căreia cu prilejul unor cumpărături în dealul Pișteștilor de la vistierul Geanoglu îi ”cutrupește” și via ei”.( Alexandru Ștefulescu, Istoria Târgu Jiului, pag 444-445)
,,Cornea Brăiloiu este știut că la începutul secolului al XVIII-lea avea viile lui în Dealul Bălăneștilor. Din vinurile acestei regiuni amintesc beciurile din zidărie de piatră și cărămidă neobișnuit de mari ale caselor Barbul Clucerul din Vădeni, case pe care le reface apoi strănepotul său Cornea Brăiloiu. În zonă stăruie legenda că banul Brăiloiu ar fi dorit să facă o conductă de olane pe care să aducă vinul din dealul Bălăneștilor în pivnițele lui, la casa din Vădeni. Aceaată legendă circulă în aceeași versiune despre viile din Runcu”. (Andrei Pănoiu Arhitectura tradițională gorjenească secolul XVIII-XX, pag. 69-Editura Centrul Județean al Creației populare Gorj, 1996).
Hărțile de la 1828-1832 arată că pivnițele erau așezări destul de importante pe culmile dealurilor Bălăneștilor, Glodenilor, Scoarţei. Pe Dealul Livezilor spre Poieni erau pivnițele lui Alexe și Dumitru Sgarbură, în Dealul Mateiță pivnița dascălului Ionică Zgarbură, înspre miazăzi în Dealul Iorgu pivnița lui Ion Haidău, în Poieni pivnițele Cașoteștilor și mai jos în Nereaz pivnița lui Mitran. Spre Zlaști erau pivnițele lui Cochină și Mataiche, în Prisăci pivnițele lui Șerban, Popa Lazăr Ghiră și Brândușoiu. Toate în număr de 15-20 pivnițe. Deși se observă că în unele locuri pivnițele erau răzlețe pe dealuri, harta Institutului Geografic al armatei de la 1908 consemnează așezările de pivnițe din dealul Ciorăștilor (Glodeni) construite ca o vatră sătească.
Dealurile însorite străbătute din toate sensurile de drumuri și poteci, au fost cultivate întotdeauna cu viță de vie și pomi fructiferi. Era o fală pentru oamenii din Bălănești să aibă vie altoi în suprafețe mari de deal, iar la vie pivniță. Strugurii, dar mai ales vinul era una din căile de venit financiar al familiilor de țărani din Bălănești.Vinul din Bălănești pentru calitățile sale a fost cotat si apreciat la Expoziția internațională de vinuri deschisă la Paris in anul 1900, obținându-se medalia de aur clasa aII-a cu diploma pentru vinuri din struguri de braghină și tămâioasa.Tot cu medalia de aur a fost distinsă comuna Balanești si la expoziția de vinuri si struguri deschisă la București in anul 1906 eveniment ce fixează locul comunei Balanești in cultura vitei de vie în comparație cu alte dealuri viticole din țara noastră.
De primăvara până toamna, bărbații stăteau mai mult în deal la pivniță fiind ocupați cu tăiatul, hărăcitul, săpatul, stropitul și păzitul viei. Munca începea la 1 Februarie – Ziua Sfântului Mucenic Trifon- prima mare sărbătoare a calendarului agricol, viticol și pomicol. Avem de-a face cu un nou cap de an, ziua ”când se întâmpină iarna cu vara”. ,,Acum sunt celebrate sărbători viticole de tipul Arezanului viilor în care sunt aduse ofrande alimentare, sunt realizate practici apotropaice pentru bunul rod al viei” (Antoaneta Olteanu – Calendarul poporului român, pag. 84, Ed. Paideia, 2001).
În această zi, 1 Februarie- Ziua Sfântului Mucenic Trifon oamenii urcau la pivniță, făceau focul, fierbeau țuică și vin, iar preotul după slujba de la biserică urca dealul și rostea rugăciunea de ocrotire a viei de boli, grindină, secetă și de gângănii, stropind-o cu apă sfințită. Apoi intra în pivniță, sfințea camera unde oamenii se odihneau noaptea când nu mai coborau în sat sau vara când soarele dogorea tare.
Popa Ion (Diaconescu) se ruga pentru gospodari să fie sănătoși iar dealul cu vie și pomi să aibă rod bun. După slujbă se punea pe masă slănină, brânză, ouă fierte și cu pumnul spărgeau câteva cepe. Țuica și vinul fiert le dădeau ,,sămânță de vorbă”, iar veselia și voia bună se încingea. La pivnițele Sgărbureștilor și Alboilor, Ducu Sgarbură și Luță Alboiu cântau din fluier, iar fetele tinere cântau din gură de răsuna dealul. Tot acum se puneau la cale muncile ce urmau să înceapă, cine cu cine va face plug și cum se vor ajuta. După chindie coborau în sat, unde după ce potoleau animalele și păsările – dându-le mâncare- se duceau unii pe alții continuând petrecerea (martor de teren: Nicolița Sgarbură, 78 ani și Maria Huică, 81 ani ). În răstimpul de mai bine de cinci sute de ani s-au produs mai multe schimbări în viața economică a comunei Bălănești. Dorința de mai bine, de înfrângerea înapoierii și sărăciei, viticultura, străvechea îndeletnicire a fost una din căile de venit financiar a familiilor din Bălănești depășind greutățile vremii.
Prof. Dr. Ionescu Haidău Ana Daria
BIBLIOGRAFIE:
– Alexandru Ştefulescu- Gorjul istoric şi pitoresc- Editura N.D. Miloşescu Târgu Jiu, Ediţia 1904
– Alexandru Ștefulescu – Istoria Târgu Jiului, 1906
– Andrei Pănoiu – Arhitectura tradițională gorjenească secolul XVIII-XX
Editura Centrului Județean al Creației populare Gorj
– Constantin P. Ursu – Bălăneștii Gorjului-manuscris
– Toma Becherete – Monografia satului Vădeni – manuscris, Arhivele Statului, Bucureşti, 1942
– Ion Popa Matei (Sfenea) -Trecut istoric al comunei Bălănești – Editura Măiastra, Tg-Jiu, 2009).
