Iubirea falsă a fost cea care m-a-nşelat întotdeauna, dar nu am fugit din preajma ei, nu am cotit, am mers la pas şi blând am fost cu ea – De atunci urăsc iubirea şi o blestem, iubirea care nu e pură şi fiinţa care nu se-ndură ca de un boschet de cel ce suferă pe altarul de zgură jertfindu-se iubirii.
Dar gând rău nu am pus la nimeni, doar firii mele zvăpăiate ce m-a făcut a lăcomi, zăcând în locul ei – Nu ştiu, e bine sau e rău să mai încerc o dată a mă lupta cu eul meu, să simt cum inima îmi bate greu sau poate ferecată de atâta timp de dorul tău, că doar i-am zis de atâtea ori iubirii false să plece de la mine unde o vrea, i-am dat şi bani şi mită ce i-am ţinut în colt de stea, dar înşelându-mă pe la spate iar am fost trădat ca un sclav şi de atunci tot stau pe jarul ei ce arde.
De aceea scriu în proză răstignitul meu amor. De aceea vreau ca farsa să rămâie mai zurlie decât îi şi îndemnat de-al ei farsor să o leg de-o rădăcină ce la fel ca o moschee să rămână fără dor – iar tu iubire care eşti fior care faci din inimi fermecat izvor şi urci pân’ la stele şi la fel cobori de ce laşi în suflet pază cătrănitul dor: Iubirea falsă e ca rugina, roade tot smalţul ce a pus temelie dragostei curate. Iubirea falsă e ca o zdreanţă pe care a scuturat-o gheonoaia, femeia hâtră în gunoiera de la colţ. Aveţi grijă cei care vă iubiţi la acest indicator ce vă poate duce în prăpastia timpului ce va urma ani buni de suferinţă şi deznădejde. Ţineţi cont de aceste repere precum florile în luna mai prin rouă polenizării Divine fiind create de El, la fel ca şi natura, Iar atunci când aveţi ocazia nu o degradaţi, lăsaţi mugurii să crească aerisiţi de dragostea voastră, lăsaţi lujerii firelor de iarbă necălcaţi de talpa murdară a trădării.
Iubiţi izvoarele ce izvorăsc din stâncă, ele sunt elixirul vieţii ca şi dragostea pură pentru voi cei care sunteţi sinceri cu voi. Prea îndată ţi-am spus că te iubesc, iubire falsă nu am putut să zăbovesc şi acum ard ca o feştilă ce pâlpâie în zadar. Prea îndată am lunecat eu fiind cel care am vrut şi iată-mă acum în mrejele tale.
Grigore Vieru spunea cu patos:
„Sunt robul iubirii”.
Eminescu avea o muză ce îl inspira, o chema Veronica Micle, care nu ştiu cât de fidelă îi era, dar a iubit-o; şi eu te iubesc, iubire falsă” (tu care m-ai înşelat!) nu tu iubito, pe tine te îmbrăţişez, tu m-ai învăţat să iubesc crinii când copilăria visează, de atunci sufletul nostru a căpătat o dimensiune stropită în alb de mireasmă plânsă a miezului de măr şi-am adormit în braţele tale de căpiţă de fân când îţi pierdusem sânii tăi din azimă de gutuie, de atunci fără sfială plâng de doru-ţi când ştiu că iubirea ca vălul prin sufletul nostru trecu şi-n zborul stins de fluturi amurgul adormi, cât mai există fluturi şi prin fântâni din ţurţuri mai plâng copii din fum, iar dorul nostru umed în floarea de salcâm dospindu-se ca piatra în melci şi scoici de nufăr – Tu, iubire falsă, iar mă faci să sufăr!
