Am convorbit ore întregi. Florian Saioc e o gazdă grozavă şi generoasă. „Pe strunele Gorjului” – bag seamă – evită totuşi, să ajungă „La capătul timpului”. Acolo, cândva, „Ningea pe Jiu şi pe Gilort”, dar acum plouă bacovian.
Cred că în culegerea „La capătul timpului”, poetul vizează o „spirituală comuniune” cu ai săi benevoli „cetitori”. Peste „uitările sale” e-atâta poezie, căci „chiar şi urâtu-şi are poezia lui”. Ba sublimă ba tragică, existenţa sa de răstignit îşi poartă crucea spre eterna Golgotă ca şi Radu Cârstoiu. Fiind un nemuritor, „uimitoare semnificaţii, încă nedesluşite / din Cuvânt poezia musteşte”, în timp ce „Duhul botezător haruri poartă pe creştetul Poetului-Demiurg”.
Astfel poemul e o zidire cu şi din cuvinte. „Visul devine realitate iar realitatea e vis” dar poemul poate fi şi virulent satiric: „Bă nu vi se pare şi vouă că-n România / este foarte scumpă prostia?”. Poemul „Deştepţii-ar muri fără proşti” e transarghezian (Vezi „Horă de băieţi”). Citez: „Eu nu pe tine sunt supărat / ci pe mine că te-am crezut ca un prost /…/ tu nu ştii că pentru prostie / nu-i nicăieri pe pământ doctorie / tu n-ai de unde şi nici să cunoşti / ce prost ar duce-o deştepţii fără voi fără proşti /…/ eu nu am pentru voi cuvinte de hulă / să vă dea Dumnezeu prostie destulă / amin şi iarăşi amin / că de proşti pământul e plin /…/ uite de pildă desfiinţaţi cârdăşiile şi mafiile / găştile toate de interlopi / v-o spun mai prozaic c-altfel daţi în gropi”.
Florian Saioc este tributar prozodiei clasice, imageriei simboliste, umorului postmodern. E un autor care te intrigă prin risipirea de care e capabil, prin lejeritatea compoziţiei şi prin inteligenţa paradoxistă, dar – cum singur se autodezvăluie – e un homo ludens, simultan cu a fi adevărat cetăţean al patriei sale. Oricum câtă dreptate are, vai: „poeţii s-au băgat de bună voie / slugi credincioase la zădărnicie / căci lumea asta nu mai e ca lumea”. Iar dezamăgirile-l scot din toate răbdările căci în România de azi „dai de noi figuri penale alergând după parale”, „principiile morale schioapătă rău”, rezultatul fiind „foarte mulţi penali politici”; „am ajuns în aşa hal? avem parlament penal” şi „avem tot ce am ales unii după interes / alţii, Dumnezeu o ştie, din impuls sau din prostie” (Reabilitarea lui BĂ).
„Imaginara aventură a poetului” i-a dăruit, acestuia, iubirea fără margini, ca lui Brâncuşi hobiţeanul, căruia de altfel Florian Saioc i-a dedicat un text antologic (vezi „Magiile lui Constantin”), ori ca lui Arghezi „atâtea milioane de braţe împreună”, căci „trebuie adunată puterea şi unită / scăzută neştiinţa prostia izgonită” (vezi „Scrisori către Arghezi”).
Încă o observaţie: tema reciclării e limpede recuperatoare critic deşi conţinutul e biciuitor, etic şi oarecum protestatar: „Pe cei care furară ţara toată / ba au spurcat chiar şi icoana mea / îi voi chema la dreapta judecată / şi-am să-i condamn: bă dracul să vă ia!”.
Mărturisind onest că „eu nu voi scrie să vă fac plăcere” (O stare a nestării), Florian Saioc ne încredinţează că „zidirea-ntreagă-a lumii e-o veşnică rotire / o tragere pe roată văzută ori nevăzută”, iar poetica-i efectivă e intertextuală, e parodică, erotică, pesimistă ori optimistă, vaticinară ori dinamitardă când situaţia o impune, e fie pamfletară fie incantatorie, fie magică fie de-o corozivitate eficientă.
Mi-am zis Ion Popescu-Brădiceni, dar bunicul mei e din Câmpofeni iar de născut s-a nimerit, evenimentul, la Târgu-Cărbuneşti. Închinând satului Câmpofeni o „dicţiune” elegiacă, cu nostalgii de psalt, autentic, poetul ne îndeamnă, spăşit: „Merg la Dumitru-al lui Dănău / şi dânsul o să-ţi spună cum / desprins de lut şi de păcat / modest adică ne-ntinat / atunci vei trece-aşa firesc / de-a dreapta Tatălui ceresc / unde mai stau aliniaţi / compofenenii-n cer plecaţi” (La Câmpofeni, în Pe strunele Gorjului, pp. 75-80)
X X X
Bag seamă că notele-mi de lector abilitat riscă să se transforme în eseostudiu. Ei, şi?! Lirica lui Florian Saioc e îmbibată cu toate elixirurile paradisiace şi cu toate otrăvurile infernale. „Pharmakon”-ul său e vituperant dar şi voit hazliu, delicat dar şi viguros, diurn dar şi nocturn (vezi Gilbert Durand). Eminesciana temă a nopţii ia altă turnură, evident latină, ca la Marţial: „Această noapte mie-mi povestea / ce noapte o să vină-n ţara mea / astfel de nopţi le ştim din moşi-strămoşi / vin unde-s proşti destui şi somnoroşi” (Să uităm că mai avem genunchi, în „La capătul timpului”, pp. 52-53).
Din propriul său duh, Florian Saioc şi-a durat un templu ca să-şi intempleze ontodiscursul şi poetofiinţa, logofania şi mitodologia actuală pân-la intimidare – voit programatică. Coagulată, de orice minte mai ascuţită, într-o est-etică, epigramatica lui oralizantă cu excesivitate… recesivă, impune o abordare rotundă, sintanalitică şi (in)voluntar coparticipantă empa(te)tic conjugă „divinul mister” cu „drăceasca extincţie”, răsucirea cu sucirea şi joaca cu durerea / şi sarcasmul cu goana arhanghelică de „pedepsire a celor ticăloşi” (dar nu „condamnaţi… cu suspendare” ci aduşi la „judecata de apoi” a unui DNA celest – n.m., I.P.B.).
Cum sunt un păţit (creând tevatură cu articolele mele despre prostie şi despre proşti prin instanţe de judecată, printre procurori şi poliţişti?!), închei aici, cu promisiunea că trebuie să revin cu alte consemnări, nu înainte însă de a reproduce integral poemul „Tai totul pe din două” (vezi La capătul timpului, pp. 80-81).
Tai totul pe din două
Florian Saioc
eu scriu adesea până dimineaţa
bă raiul meu rămâne totuşi viaţa
ea poate bate orice fantezie
băiete am venit să te inspir
mă vezi mă înţelegi acuma scrie
iar eu mă uit la ea mă-ntreb mă mir
iau pixul şi-o înghesui pe hârtie
că viaţa-i viaţă – o mare învârteală
mai bine o trăieşti la-nghesuială
ce-şi mai doresc mulţimile în viaţă?
să aibă o fasole fiartă-n faţă
dar fiartă la cazan încetişor
şi-alături când se poate-un cârnăcior
pentru săraci fasolea-i ca o mană
fiindcă-i pe daiboje de pomană
e-un fel de mită care-ţi pare-un dar
dai şi tu cu ştampila pe primar
pe deputat pe senator pe preşedinte
mai capeţi o fasole sau o linte
şi mergem înapoi nu înainte
deşi se spune – adică se susţine –
că înainte ar fi fost mai bine
dar gândul meu cu altul se îngână
ce ziceţi bă de naţia română
ci când o să ajungă la răcoare
toţi cei ce-au transformat-o-n cerşetoare?
răspunsul mi l-a dat o fostă gazdă:
când n-or mai merge boii toţi pe brazdă
când bunii noştri dragi concetăţeni
n-or mai primi fasole drept pomeni
când peste graniţi merg – nu să rămân –
să nu roşesc când spun că sunt român
când politrucii – toţi de trei coceni –
or să devină politicieni
când n-o să ne mai vindem noi pe noi
când separa-vom grâul de gunoi
când fraţii vor fi toţi ca nişte fraţi
dar bă români români adevăraţi
când n-om mai da aproape toţi cu jula
când nu ne-om mai fura chiar noi căciula
când hei când păi sunt tot atâtea când-uri
încât eu nu mai pot să scap de gânduri
şi-ai mei îmi spun aşa-ngăduitori
el e poet şi e cu capu-n nori
aşa o fi – tai totul pe din două –
nici norii pentru leneşi şi proşti nu vor să plouă.
p.s.: iertaţi-mă prieteni – nu scriu un vers suav
că munca pentru mine deja e un nărav
în timp ce foarte mulţi dorm ziua în izmene
din ăştia curg lături şi zoaie curg de lene
când îi priveşti şi-i vezi aşa neisprăviţi
o rupi la sănătoasa că-ţi vine să vomiţi
