Anul 2010, măcar acum la începutul lui, se pare că este un an cu multe întrebări esenţiale şi răspunsuri împrăştiate pe câmpul de luptă, pentru că orice întrebare este un soi de turnir, în care concurenţii se prezintă, mai mereu, pe cai mari şi se trezesc la final fără scut, fără armură, fără lance, scuturându-se de colbul adunat în cădere.
Nu voi să dezvolt asemenea scenariu gândindu-mă la armia defrişată a majorităţii populaţiei ţării, pentru că aici funcţionează un gen de paradox, ei spectatorii se văd cel mai mult tăvăliţi prin prăfuita economie românească şi nici măcar gologanii nu le zdrăncăne prin punguţe, în timp ce cavalerii îmbrăcaţi în zale lucii călare, pe SUV-uri potcovite cu aur sau acoperiţi de platoşele demnităţilor statale, dătătoare de imunităţi, îşi scot limbile săbiilor din caractere şi dă-i şi luptă, mai ceva ca în bătăliile de neatârnare ale ţării, cele din istorie adică, nu acestea de azi, pentru că actualmente nu România contează, după cum bine se vede.
Bătăliile cele crunte, contemporane, se dau mai nou în Congrese, acolo turnirul despre care vorbeam este evidenţiat în toată splendoarea lui. Partidele politice, căci despre ele ne tăvălim în tot felul de informaţii pentru a vedea şi a înţelege cât mai bine, au intrat, se pare, în perioada de curăţenie de primăvară, înainte de Paşte, pricepând noi că pe urmă se vor pregăti de înălţare. Mă rog până la înălţarea prin viitoarele alegeri mai este timp, dar bineînţeles nu strică să începi să te ridici în sondaje, puţin câte puţin, către o posibilă victorie. Când Băsescu pomenea despre reformarea şi modernizarea statului, instituţiilor acestuia, unii trăgeau speranţe că lucrurile se vor schimba, cumva, în bine. Dar se vede treaba că schimbarea-modificării a început cu scena politică. Ăsta să fi fost gândul?
Partidul Social Democrat a pornit mai întâi, cu aplombul care a lăsat urmări, primenirea şi scuturarea a condus la o desprăfuire surprinzătoare, trebuie să recunoaştem. Surprizele s-au ţinut lanţ, chiar dacă unele semne prefigurau oarece mişcări, plecări, abandonuri, ca să nu le numim şi altfel. De unde porneam cu ideea că şi în România ar fi mai nimerit să existe două sau trei partide mari, puternice, care să balanseze în folosul ţării şi al cetăţenilor într-un context sau altul al realităţii, vedem bine acum că această premiză nu este atât de simplă la români, cum nimic nu poate să fie simplu şi cu rezultate imediate. Încă nu înţeleg cum poate fi un parlamentar ales prin voturi, independent. Asta în primă fază, urmând să se alipească de ceva, în funcţie de cât de trainic şi ispititor se dovedeşte lipiciul folosit. Dacă toate acestea s-ar dovedi, mai târziu, ca fiind benefice pentru cetăţeanul care l-a ales pe el, deputat sau senator, mai că am miza pe conştiinţa lui şi pe cugetul său cel limpede, dar ca să treci de la o parte la alta a spectrului politic, aşa dintr-o dată, ca trezit din somnul cel greu şi partinic, umblând pe culoarele politicului şi căutând o asortare cât mai bună la costumul parlamentar parcă aceste secvenţe sunt dintr-un alt film, unul care se notează cu nişte xxx-uri. După cum se arată creşterea temperaturilor liberalilor, săptămâna viitoare vom asista la încă o parte din trilogia “Congresul” în care protagonişti vor fi cei din Partidul Naţional Liberal. Episodul acesta, al doilea, din marea epopee a politicii româneşti actuale începe şi el destul de interesant, mai ales că au şi început să curgă oarece replici, din sau pe lângă scenariul propriu-zis: “Nu vreau să fiu preşedintele unui partid care să spun aşa are vreun sex incert pe scena politică”, a spus cel care joacă, acum, rolul de lider al PNL, ori „Este posibil ca până în 2012 să apară din nou posibilitatea ca Partidul Naţional Liberal să fie chemat la guvernare”, după cum afirmă actorul rolului secund.
Gheorghe Munteanu
