Astăzi, 27 martie 2014, se împlinesc 29 de ani de la moartea lui POMPILIU MARCEA, scriitor şi publicist, personalitate marcantă a literelor româneşti din a doua jumătate a secolului XX.
Gorjean de origine, Pompiliu Marcea a reprezentat cu cinste judeţul în care s-a născut şi municipiul Tg-Jiu unde a învăţat. A reprezentat învăţământul universitar românesc la cele mai prestigioase universităţi din Europa unde ani buni a predat Limba si Literatura română. A fost Şeful Catedrei de Limba si Literatura Română a Universităţii Bucureşti.
A dat ţării zeci de generaţii de profesori de limba şi literatura română, care au ridicat nivelul învăţământului românesc, iar prin scrierile sale a rămas în elita criticii si istoriei literare româneşti.
Printre titlurile de referintă ale operei sale se numără monografia “Ioan Slavici” prima exegeză a scriitorului în cultura română, căreia i s-a decernat premiul Academiei Române “B.P. Haşdeu” în anul 1965.
Lucrarea “Lumea operei lui Sadoveanu” a fost premiată de Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti în anul 1976, iar volumul “Umanitatea sadoveniană de la A la Z”- Dicţionar de personaje apărut în anul 1977, unic în cultura română.
De asemenea, la împlinirea centenarului naşterii marelui scriitor Mihail Sadoveanu, în anul 1980, i-a dedicat un al treilea volum, intitulat ’’Mihail Sadoveanu – 100 de ani de la naştere’’ volum editat in limbile engleză, germană şi franceză.
În “Istorii neelucidate – almanah estival Luceafărul” se spune: ”Literatura română s-a despărţit în ultimii ani de câteva din figurile ei cele mai proeminente, cele mai reprezentative atât în plan literar, cât si social. Plecarea dintre noi a lui Marin Preda şi Nichita Stănescu, a lui Alexandru Oprea şi Grigore Hagiu, ca şi a lui Pompiliu Marcea a lăsat în urmă un gol surprinzător de dureros. Fiecare a însemnat ceva prin literatura lui, dar şi dincolo de această literatură. Profesor la universitate, Pompiliu Marcea a fost un literat activ şi prompt în câmpul publicisticii româneşti postbelice. Numele lui putea fi întalnit în cele mai însemnate publicaţii ale timpului. Colaborator şi al revistei Luceafărul, el a adus în revistă calităţile lui de om cumpănit şi probe care fac bine oricărei societăţi şi culturi. Rememorăm aici pentru cititorii noştri figura acestui profesor de litere care merită gândul bun al posterităţii”.
UNIVERSITARUL DE ATITUDINE
“Fiu de ţărani din Gorj, Pompiliu Marcea a căutat în literatură fizionomia universului său de origine. Elev fiind, Pompiliu Marcea a văzut în cartea de şcoală chipul lui Mihail Sadoveanu şi tot atunci prin împrejurimi a descoperit si figura uimitor de asemănătoare cu aceleia a avocatului Bubi Sadoveanu. Coicidenţa l-a izbit, l-a urmărit şi l-a făcut să creadă şi s-o spună că, în ciuda adeziunii declarate a marelui scriitor la linia sa maternă moldovenească, el vine totuşi din stirpea gorjeană a neamului său. Desigur, Pompiliu Marcea avea aici un precedent, pe Mihai Ralea, care a vorbit primul despre componenta oltenească a scriitorului, de “spiritul pandur” al povestirilor sadoveniene, dar revendicarea lui Mihail Sadoveanu are rădăcini mai adânci la Pompiliu Marcea căpătând în scrisul său un caracter pro domo. Deşi argumentul cu care lucra Pompiliu Marcea era cel al incredibilei asemănări dintre sosia olteană a scriitorului şi acesta din urmă, dincolo de argument funcţiona, după toate semnele, şi un acord afectiv special între literatura sadoveniană si spiritul acestui tânăr cititor gorjean al ei. Mihail Sadoveanu şi lumea lui sătească cu ţărani blajini, dar dârji la nevoie, aşa cum a devenit până la urmă si Pompiliu Marcea în viaţa lui de om al cărţilor, a fost unul dintre firele lui calauzitoare. Chiar dacă a început cu Alexandru Sahia, a cărui cea mai izbutită scriere a fost pentru Pompiliu Marcea Ploaia din Iunie, el nu va întârzia să se adreseze spaţiului şi prozei lui Ioan Slavici ori aceleia a lui Mihail Sadoveanu în a căror operă, amplă şi longevivă, a găsit suportul moral al activitaţii lui de om de litere, de profesor de literatura română la catedra mai multor universităţi. Faptul cel mai important al vieţii lui intelectuale stă în fidelitatea faţă de structura originară, în modelarea activitaţii profesorului după tiparele morale ale vieţii celor din mijlocul cărora plecase. La maturitate, cand şi-a propus să dezlege misterul obârşiei lui Mihail Sadoveanu, tot acestei lumi din care a plecat se adresează în scris şi de acolo vine şi prima încuviinţare, prima întărire a credinţei sale în spiritul gorjean a lui Mihail Sadoveanu.
Ca în cazul oricărui om de carte evenimentele vieţii lui Pompiliu Marcea au fost cărţile. El a scris prima monografie completă, singura cu adevărat de referinţă, despre Alexandru Sahia, acordând atenţie operei si nu adeziunilor şi ideilor sale si scoţând la lumină, pentru prima dată după război, o parte ca şi necunoscută a activităţii literare a lui Alexandru Sahia, rămasă până acum, din păcate, pe dinafara volumelor lui de proză şi publicistică, care repetă sumarele restrictive ale primelor ediţii. Pompiliu Marcea ne descoperă un Alexandru Sahia mai contradictoriu, mai complex, autor al unei literaturi care nu intră toată în tiparele Uzinei vii. A doua lucrare de anvergură semnată de Pompiliu Marcea a fost cea închinată în anul 1965 lui Ioan Slavici. Era într-un moment în care clasicii ieşeau din sfera controverselor univoce şi când statura unui scriitor ca Ioan Slavici putea fi profilată de cercetător în toată majestatea ei. Pompiliu Marcea îşi propune să epuizeze tema Slavici strabătând toate domeniile scrisului acestuia, ducând până la capat un adevărat act de justiţie literară pentru un scriitor contestat sau neglijat de majoritatea criticilor şi istoricilor literari români cu excepţia lui N.Iorga şi G.Călinescu. Abordarea unui scriitor litigios prin operă şi biografie arată însă îndeajuns de convingător spiritul profesorului. Defrişarea completă şi egală ca tratament produsă de Pompiliu Marcea a fost de altfel preludiul şi cadrul realizării singurei ediţii importante din opera lui Ioan Slavici, ajunsă astazi la volumul 13. A treia tentativă de mari proporţii a istoricului literar a fost lucrarea despre ”Convorbiri literare” si spiritul critic în care nazuinţa este de a fixa imaginea faimoasei reviste ieşene în seria ”spiritului critic” stabilit de G.Ibrăileanu. Cu această carte Pompiliu Marcea descoperă că terenul istoriei literare nu este locul concordiei si că a scrie despre autori şi reviste clasice înseamnă de fapt intrarea în dispută. A scrie despre” Convorbiri literare” a însemnat pentru Pompiliu Marcea ” botezul focului”, adică intrarea acestui blând şi liniştit om de biliotecă într-o bătălie de idei pe care a acceptat-o şi n-a părăsit-o decât odată cu plecarea lui dintre noi.
De aici înainte istoricul literar va concepe actul său profesional ca pe un act de atitudine şi de adeziune pronunţată. Scriitorul către care se îndreaptă acum este Mihail Sadoveanu, de al cărui univers înţelegem retrospectiv că s-a simţit atras genuine, şi a cărui lume vrea să o cunoască şi s-o descrie atent. Opera sadoveniană n-a fost pretext de interpretări lejere, de construcţii libere, ci act de cunoaştere metodică. Cartea se numeşte Lumea operei lui Sadoveanu şi se ocupă, rând pe rând, gospodareşte de femei, de ţărani, de ciobani, de morari, de vânători, de pescari şi aşa mai departe. Intenţia cercetătorului era de a scoate pe scriitor din sfera aproximaţiilor şi de a oferi un cât mai bun instrument de cunoaştere. În Sadoveanu şi opera lui, Pompiliu Marcea găsea o viziune şi un spirit fundamental pentru literatura şi poporul român. Din sfera aceloraşi gesturi de edificare şi consolidare a marilor valori naţionale face parte şi dicţionarul de personaje ale operei sadoveniene, unicul de acest fel pentru vreun scriitor român, intitulat Umanitatea sadoveniană de la A la Z. Lucrare care a cerut un devotament de călugăr, dicţionarul de personaje pe care Pompiliu Marcea l-a închinat lui Mihail Sadoveanu constitue unul din cele mai importante omagii adresate vreodată marelui scriitor.
Toate aceste cărţi care cer rabdare şi timp, un spirit de devoţiune special, Pompiliu Marcea le-a întreprins fără a scăpa din vedere că literatura este parte integrantă din viaţa unei colectivităţi şi că singurul serviciu care i se poate face este de a fi păstrată vie în atenţia şi conştiinţa celor pentru care a fost scrisă. Din această pricină profesorul Pompiliu Marcea n-a fost un adept al turnului de fildeş. El nu s-a refugiat între cărţi decât a le pune în circulaţie, n-a făcut un meterez de apărare din zidul bibliotecilor împotriva curentelor străzii, ci a crezut că un cărturar trebuie să asigure tocmai legătura cărţilor cu oamenii. De aceea, soarta scriitorilor şi a cărţilor nu i-a fost indiferentă. Iată ceea ce a facut din Pompiliu Marcea, dacă nu un polemist, dar în mod sigur un intelectual de atitudine.
Aşa se face că Pompiliu Marcea a fost prezent în câteva din cele mai vii schimburi de idei şi replici ale literaturii române din ultimile decenii. La Luceafărul, al cărui colaborator vechi şi nou a fost, Pompiliu Marcea s-a angajat alături de Alexandru Piru în pledoaria pentru reeditarea istoriei literare călinesciene argumentând convingător împotriva unor inerţii şi prejudecăţi agresive. Tot el a fost prezent în prelungita dezbatere despre Protocronism şi sincronism în care s-a pledat pentru zestrea ignorată a literaturii române.
Profesorul Pompiliu Marcea a fost un om de for, adică un cărturar al dezbaterii publice, care nu a căutat efecte uşoare şi succese facile, ci s-a angajat pe teme şi direcţii cardinale ale literaturii române. Câteva din cele mai interesante contribuţii critice ale lui privesc romanul contemporan în numele căruia nu s-a sfiit, când a fost cazul, să se angajeze în polemici semnificative. În peisajul criticii şi istoriei noastre literare, Pompiliu Marcea îşi precizase locul privilegiat al universitarului de atitudine care ocoleşte controversa minora în favoarea marilor probleme culturale şi literare ale zilei.
Mulţi vorbesc despre “ lecţia clasicilor”, despre ”conştiinţa artistică şi politică exemplară” a scriitorului, dar prea puţini îl respectă în practică. Pompiliu Marcea respectă însă lecţia clasicilor. De aceea, la batjocorirea sistematică a valorilor literaturii române din partea unor desţăraţi, Pompiliu Marcea a răspuns conştient de îndreptăţirea valorilor pe care le apăra. Acest profesor de universitate care nu ţinea să se distingă în niciun fel prin conduita sa zilnică, acest ”om la locul lui” care respingea parade, a fost printre noi unul dintre care a înteles cel mai bine “lecţia clasicilor” încercând s-o trăiască.
Unul din articolele sale în ultimii ani se numeşte Apărarea valorilor clasice (1980) şi conţine, după o retrospectivă de istorie literară, următoarele rânduri: ”Mereu a fost nevoie, prin urmare, de bătălii literare. Factorii retardatari sunt inevitabili şi ofensivi, trebuie depusă multă energie pentru restabilirea adevărului”. Trebuie redus timpul de recunoaştere, de receptare şi asimilare a marilor valori. Profesorului care simţea nevoia să iasă din for îi displac ”profanatorii de morminte” şi atunci când de pildă iconoclastia se îndreaptă către G.Calinescu el intervine polemic împotriva reapariţiei vechilor refexe dogmatice. Spuneam că evenimentele vieţii unui cercetător sunt cărţile. Tipărirea publicisticii eminesciene, Opere vol.IX, a întrunit întreaga adeziune a profesorului Pompiliu Marcea care găsea în paginile marelui poet o imagine de scriitor exemplar: ”Faptul că opera eminesciană se hrăneşte din substanţa adâncă a vremii pe care a trăit-o ca participant la marile ei idealuri şi evenimente este pilduitor şi cunoscându-l bine, nici nu putem să ne închipuim în postura espectativei, a indiferenţei arogante, a retragerii la partea sedentară, a recluziunii sterile în turnul de fildeş sau în cafeneaua cârtitoare dar ineficientă.” (Va urma)
Ion Marcea – nepotul scriitorului
