Ce s-a mai rugat Drulă să-l ierte, c-a făcut aşa, o glumă, că nu credea că-i aşa supărăcioasă. „Vetă, tu chiar crezi tot?! – încercă Gore să dreagă busuiocul. Gura lumii n-o astupă nici pământul! Costică este băiat cuminte, a crescut fără tată şi milă, printre străini, era bine văzut şi de aceea îl cleveteau unii.
Atunci eram şi noi mai tineri şi, vezi bine, acum am îmbătrânit. Eu îl ştiu om serios şi să ai încredere în el. Ş-apoi, asta-i treabă de mulţi ani că lucrurile s-au şi uitat. Eu fusei şi în război, el este la fabrică şi aduce bani acasă. Hai, nu te supăra de gluma mea şi dă-mi vigul să croiesc hainele copilului, că mâine-poimâine pleacă la liceu şi ajunge om mare. Nu-i aşa, măi puţă?” – zise el către mine, văzând-o pe mama în cumpănă, să plece, să nu plece…Bineînţeles că domnul croitor de ocazie, întors de pe front în urma unei răni, nu ştia de aventurile tatei pe care le avea acum la Regia Tutunului şi care pe mama o ardeau ca para focului. „Vorba despre frânghie în casa spânzuratului” niciodată nu pică bine, iar antecedentele tatei confirmau starea actuală, când se întrezărea o nouă aventură sentimentală. Dar, timpul a trecut, acum le-aţi aflat de la mine. Şi câte altele vor mai fi fost…
Ion C. Gociu
