Cel mai „important” vis de la ursitori, care mi-a creat şi mie o angoasă faţă de apă, fiindcă mi s-a spus, când mă făcusem mărişor, cum „am fost ursit” şi trebuia să ştiu la ce mă pot aştepta în viaţă, le-a pus în mare cumpănă pe Bălăşoanea, Cătălina, Stătiana şi, bineînţeles, pe soacra Măria.
Era în a treia zi de când se tot dezlegau trăirile nocturne şi, până atunci, nu apăruse nimic care să îngrijoreze cu ceva viitorul noului venit. Se prezicea că va fi un copil norocos, că va ajunge domn şi nu va trăi ca un sărăntoc în acest sat, că va avea prăvălie ca moşu-său Ion, din care până la urmă nu s-au ales cu nimic, că având capul alungit „ca căstrăvetele de sămânţă”, că va avea minte multă şi va fi ambiţios, ca taică-său, care deşi a rămas de mic orfan de un părinte, a ştiut să se descurce şi uite ce nevastă şi-a luat! Moaşa venise cu porţia de mâncare pentru dimineaţa aceea şi curioasele vecine îşi făcuseră apariţia să vadă dărnicia moaşei, prin bunătăţile cu care îşi trata fina. Că, de!.. a doua zi după Crăciun i se aduc, până când nepotul face şapte ani, plocoane „cu vârf şi îndesat!”
– Ei, Vetă, azi noapte ce-ai visat? – întrebă naşa Cătălina.
– Am visat mai multe, naşă, dar un vis m-a făcut să sar din somn de era să cad şi din pat de frământare şi am pus mâna să văd ce face copilul! Tare m-am speriat şi inima-mi bătea să spargă pieptul şi mă „durea” şi ţâţele, iar laptele din ele îmi udase ciupagul.
– Fă, eu te-am auzit când ai ţipat, dar ai tăcut şi n-am mai zis nimic, confirmă soacră-sa, că ceva fusese în neregulă în noaptea ce trecuse.
– Lasă, nepoată, nu te speria! Poate n-o fi prevestire rea, a zis moaşa Mitoioanea, în timp ce scotea din traista a bună, ţesută din arnici cu frumoase alesături, o pituşcă de pâine din făină albă de momel, taierul cu ouă omletă şi ulcica plină de smântână adunată în dimineaţa aceea din putineiul umplut de seara. Avea două vaci bune de lapte care fătaseră timpuriu şi smântâna avea un gust de… te lingeai pe buze!
– Se făcea… a început Veta să-şi spună visul, că veneam de la Cornereva, de la mătuşa Chiva care nici nu ştie că eu am făcut un copil şi tare m-a mai iubit femeia asta pe mine! Plecasem cu multă lume de acolo, se făcuse noapte şi m-am pomenit singură pe poteca de la Măiag, că aveam după mine un berbecel balaoacheş, aşa cum îmi promisese doda Chiva unul, când eram la ea şi am mers la conace, la târlă unde avea oile. Pe feţele femeilor apăruseră semne de mirare şi liniştea era deplină. Visul acesta era cel mai important din toate. „Să te visezi singură cu un berbecuţ seamănă a mamă cu un copil şi creşte importanţa justei interpretări”. Nimeni nu scotea o vorbă. Deodată, un cântat prelung făcu asistenţa să tresară. Cocoşul porumbac, cu creasta bătută, suit pe capătul celălalt al tinzii, bătu din aripi.
– Uş de aici, împeliţatule!! îl fugări soacra Măria, şi se făcu spre el cu fusul furcii de la brâu. Cocoşul sări de pe prispă în bătătură şi călcă prima găină ce-i stătu în cale. Spune, Vetă, mai departe, ce-ai făcut? o încurajă soacră-sa.
– Când am luat-o pe potecă’n vale, pe la gorunii lui Ionete, totul s-a întunecat de m-a apucat urâtul şi pe ochi mi s-a pus o pâclă de mergeam pe bâjbâite. „Doamne, ce o fi cu mine şi cum mai ajung eu acum acasă?”, că nu mai vedeam nimic şi-mi era frică să nu cad în văgăună. Am auzit mieluţul zbierând în urma mea, dar de văzut nu-l vedeam, că negura era aşa de deasă că puteai să-ţi bagi degetele în ochi. M-am oprit să-l strig şi am auzit deodată că se duce pe râpă, la vale. Se rostogolea, se rostogolea şi se porniseră în scurgere şi bolovanii după el, iar eu îl strigam din toate puterile mele. Ş-apoi am auzit un bâl-bâl-bâldâc, aşa cum ai arunca un dovleac în crovul plin cu apă. Ş-am început să plâng şi să-mi smulg părul din cap, de urât şi de părere de rău, şi am sărit din somn.
– De-aia ai mormăit într-o vreme, că te-am auzit şi eu, spuse mama Măria îngândurată.
– Doamne, ce frică mi-a fost, că după ce m-am trezit am avut impresia că nu mai am copilul lângă mine!
Începură muierile să-şi dea cu presupusul. Fiecare se gândea la visele de la Ursitoarele copiilor lor. Moaşa Mitoioanea, femeie mai tânără decât toate, le-a spus că „ea, în Ursitori cu Pica, a ţipat în somn de n-o puteau trezi şi se zice că, atunci când visezi frumos, e mai rău decât la visele urâte!”
– Fă, Vetă, tu să ai grijă de copilul ăsta, să nu intre în ape mari, că ferească Dumnezeu, oricând se poate îneca! catadicsi în sfârşit în tălmăcirea visului naşa Cătălina.Acest vis mi s-a povestit şi mie şi nu o dată, încât mi-a imprimat o frică de apă şi a constituit un mare impediment în însuşirea de către mine a tehnicii înotului, la vârsta copilăriei. Nu intram în râul Tismana decât unde apa era foarte mică şi, de fiecare dată, îmi aduceam aminte de visul mamei. Când priveam într-o fântână adâncă, aveam senzaţia că sunt aspirat în abis. Teama de apă şi adâncuri am avut-o întotdeauna şi m-a urmărit ca o umbră. (Va urma)
Ion C. Gociu
