Preot Eleodor Stoichin: “Dumnezeu este iubire și, în marea Sa iubire față de oameni, pe fiecare îl înzestrează cu câte un dar”

Preotul Eleodor Stoichin îl slujeşte pe Dumnezeu şi alină suferinţa bolnavilor internaţi la Spitalul Judeţean de Urgenţă Târgu-Jiu. Olimpic la desen tehnic, în liceu, şi al patrulea admis la Facultatea de Teologie din Constanța după finalizarea studiilor, Eleodor Stoichin şi-a găsit chemarea în sculptură şi preoţie, slujind de aproape zece ani la Biserica Sfântul Gheorghe din Târgu-Jiu şi realizând obiecte de cult în atelierul său. Lucrările sale se regăsesc în biserici din întreaga ţară, iar comenzile pentru noi obiecte de cult create de el sunt din ce în ce mai mari. Cu toate că munceşte mult, împărţindu-se între biserică, bolnavi şi atelier, părintele Eleodor Stoichin reuşeşte să se dedice şi frumoasei sale familii, Dumnezeu dăruindu-i o soţie minunată şi doi băieţi nemaipomeniţi. Despre toate acestea, dar şi despre alte „secrete”, preotul Stoichin ne-a povestit într-un interviu acordat în exclusivitate cotidianului Gorjeanul.

Reporter: Când aţi descoperit pasiunea pentru sculptură? V-a inspirat cineva?
Eleodor Stoichin: Eram în clasa a VIII-a, când am avut un dialog cu mama mea, despre viaţă, despre genii, despre artă şi artişti, despre Brâncuşi etc. Atunci, în urma acelei discuţii, am zis că vreau să încerc să sculptez. Eram, oricum, pasionat de desen şi fotografii; aveam un aparat foto şi mereu fotografiam peisaje şi momente din natură. În sat exista un om în vârstă, care sculpta în lemn, nea Nicolae. Am mers împreună cu părinţii să-l întreb dacă poate să mă primească şi să-mi arate câte ceva din tainele pe care le ascunde această activitate. A zâmbit ironic şi mi-a zis că e o activitate care necesită foarte, foarte multă muncă şi că au mai încercat peste 15-20 de tineri necăjiţi din sat, dar fără niciun rezultat. Apoi a zis că eu trebuie să urmez studii la liceu, apoi o facultate şi că o să am un serviciu plăcut, la birou, iar nu într-un atelier, unde este praf, rumeguş şi foarte multă muncă. L-am rugat să mă lase să văd şi eu măcar o săptămână, să mă conving de cele spuse de el. A fost de acord şi – îmi amintesc şi acum – lucra la o uşă pentru casa unui om înstărit din sat. Era o zi de luni, când am mers prima dată la nea Nicolae; am stat lângă el de la ora 8 dimineața până la orele 12-13, după care l-am rugat să-mi împrumute şi mie dălţile lui până a doua zi dimineaţa şi a fost de acord. Am pus un model de la dumnealui pe o scândură cam de 50 cm lungime şi 20 cm lăţime şi am plecat acasă cu modelul şi cu dălţile. Toată după-amiaza, până aproape la miezul nopţii, am lucrat la acel model şi nu m-am oprit până când nu a fost gata. Dimineaţa, l-am dus la „profesor” pentru a primi o apreciere. A fost foarte surprins şi m-a felicitat. Aceasta a fost toată practica, sau „ucenicia” mea. Am găsit 7-8 dălţi pentru sculptură, la un prieten, pe care am vrut să le cumpăr, dar acesta, văzând entuziasmul meu şi ştiind că lui nu-i vor folosi la nimic, mi le-a făcut cadou. Am procurat câteva modele, am mai şi creat câteva şi am început să sculptez cornişe, tocuri pentru ferestre şi uşi pentru intrarea în locuinţe, până în clasa a XII-a. Trebuie să menţionez că în liceu am fost olimpic la desen tehnic şi asta mi-a fost de mare ajutor în atelier, la crearea modelelor.  Apoi a trebuit să întrerup, pentru că am mers să îmi urmez marele vis, pe care l-am avut de prin clasa a IV-a – a V-a, şi anume acela de a deveni preot – slujitorul lui Dumnezeu. Am susţinut examenul de admitere la Universitatea Ovidius din Constanţa, Facultatea de Teologie, unde am intrat al patrulea, cu o medie de 9.30. Aici am rămas timp de 6 ani, pentru a finaliza cursurile facultăţii şi masterul în Teologie. În tot acest timp, dălţile s-au odihnit, pentru că nu am mai lucrat nimic din pricina lipsei de timp. Când eram în clasa a XI-a, tatăl meu, preotul Stoichin Gheorghe, a fost numit preot la Spitalul Judeţean de Urgenţă Târgu-Jiu, unde a hotărât să construiască o biserică, în incinta spitalului, iar când m-am întors din Constanţa, biserica era aproape gata, mai avea nevoie de mobilier şi de pictură.
Reporter: Şi aţi sculptat prima lucrare pentru această biserică?
Eleodor Stoichin: Da, acesta a fost momentul în care am hotărât să reiau munca în atelier, dar la un alt nivel, mult mai ridicat. Am început să lucrez la Catapeteasma acestei biserici, deoarece părintele s-a confruntat cu ceva probleme privind această lucrare, pe care a vrut să o realizeze undeva pe la Piatra Neamţ, dar a fost minţit şi a pierdut şi banii plătiţi ca avans. Atunci am zis că o fac eu, cu titlu gratuit. Am luat această decizie pentru că era prima mea lucrare de o asemenea anvergură – 30 de metri pătraţi de sculptură – şi era şi un ajutor oferit tatălui meu, însă şi un dar oferit lui Dumnezeu pentru marile realizări, pentru talentul dat, acela de a sculpta, pentru terminarea studiilor teologice, dar şi pentru construcţia acestei frumoase biserici.
Reporter: Unde realizaţi sculpturile?
Eleodor Stoichin: Am două ateliere: unul la Valea Mare – locul unde m-am născut şi am crescut, casa părintească – unde pregătesc materialul, iar celălalt este acasă la mine, în Târgu-Jiu, unde doar sculptez. Este necesar ca acest al doilea atelier să-mi fie foarte aproape, pentru că atunci când îmi vine inspiraţia, intru în atelier – fiind-mi la îndemână – şi lucrez. Sunt foarte matinal, iar inspiraţia şi randamentul cel mai mare îl am dimineaţa devreme.
Reporter: Unde se regăsesc sculpturile dumneavoastră?
Eleodor Stoichin: Am lucrări în biserici din toată ţara, nu doar în Gorj sau în Oltenia. În jur de 40-50 de biserici am înfrumuseţat cu mobilier sculptat, care-mi poartă numele şi amprenta artistică.
Reporter: Cei care doresc o sculptură de-a dumneavoastră, cum vă pot găsi?
Eleodor Stoichin: Deşi mi s-a sugerat să îmi fac o pagină de internet, am amânat din lipsă de timp, dar, de regulă, o lucrare bine făcută reprezintă o carte de vizită pentru cel care a realizat-o. Datele mele de contact însoţesc fiecare lucrare, astfel că se regăsesc în toate bisericile unde am lucrat. Cu toate acestea, cei care doresc să mă contacteze, mă găsesc la Biserica Sfântul Gheorghe din incinta Spitalului Judeţean de Urgenţă Târgu-Jiu, sau direct la numărul de telefon 0764429923.
Reporter: În afara obiectelor de cult, mai sculptaţi şi altceva?
Eleodor Stoichin: Nu am timp. Comenzi sunt şi sunt variate, de la persoane private. Aş vrea să lucrez şi pentru aceşti oameni, dar pe primul loc sunt bisericile – i-am promis lui Dumnezeu. Dacă pentru prima Catapeteasmă am lucrat 1 an şi 3 luni, acum, după aproape 20 de ani, datorită experienţei acumulate, utilajelor performante cu care mi-am dotat atelierul, dar şi a angajaţilor care mă ajută la pregătirea materialelor, am ajuns la performanţa de a realiza o astfel de lucrare în maximum 2 luni şi, cu toate acestea, nu reuşim să facem faţă comenzilor, care sunt din ce în ce mai multe. Probabil calitatea lucrărilor, dar şi seriozitatea cu care tratăm această activitate, contribuie la un volum atât de mare de muncă.
Reporter: Aveţi preferinţe în privinţa obiectelor sculptate? Ce vă place cel mai mult?
Eleodor Stoichin: Nu-mi place să mă repet, să fac două lucrări identice. Mereu creez noi modele, pentru că mă plictisesc. Sunt fascinat de fiecare lucrare finalizată. De multe ori, stau ore în şir şi admir câte o lucrare şi parcă nu-mi vine să cred că a ieşit din mâinile mele. Mă realizez şi mă împlinesc cu fiecare lucrare dusă la bun sfârşit!
Reporter: Cam cât timp petreceţi în atelier?
Eleodor Stoichin: Pe primul loc a fost şi va rămâne preoţia, de aceea, cel mai mult timp îl aloc bisericii şi bolnavilor, unde, de altfel, am şi un program bine-definit, unde semnez condica de prezenţă, dar la solicitări şi urgenţe oferim asistenţă religioasă şi în afara programului, la orice oră din zi şi din noapte. Cu toate acestea, nu e zi, în afara sărbătorilor, să nu intru în atelier măcar câteva ore. Pot spune că sunt împlinit, deoarece îmi place ceea ce fac, chiar iubesc aceste două activităţi şi de aici cred că rezultă şi succesul. Cunosc oameni care îşi fac meseria din obligaţie şi cu chin şi cred că este groaznic.
Reporter: Ce alte pasiuni mai aveţi?
Eleodor Stoichin: Nu am alte activităţi sau pasiuni. În timp ce colegii mei merg la plimbare, sau la fotbal, sau oriunde altundeva, eu intru în atelier şi mă relaxez sculptând…

Familia este cel mai mare dar de la Dumnezeu

Reporter: Cum reuşiţi să împăcaţi preoţia cu sculptura şi cu familia? Mai aveţi timp să vă dedicaţi şi copiilor, să interacţionaţi cu ei, să vă bucuraţi de copilăria lor?
Eleodor Stoichin: Familia, pentru mine, reprezintă darul cel mai mare pe care mi l-a putut oferi Dumnezeu. Am o soţie minunată, care mă înţelege şi mă susţine şi doi băieţi nemaipomeniţi. Uneori, când stau prea mult în atelier, şi nu urc la ei, coboară ei la mine şi „lucrăm” împreună. Ei sunt şi criticii mei, dar şi primii care văd şi-mi apreciază lucrările. Uneori chiar exclamă: „Tati, ce frumoasă e sculptura asta! Ce artist eşti!”… Seara, la culcare, povestim şi ne iubim şi aşa adorm; sunt foarte răsfăţaţi. Ei ştiu că plimbare şi ieşire în oraş au voie doar la zile de sărbătoare, după Sfânta Liturghie.
Reporter: De la o vreme, cititorii noştri s-au obişnuit cu numele dumneavoastră, întrucât aţi semnat, în paginile cotidianului Gorjeanul, o serie de articole cu caracter teologic. Pe dumneavoastră ce vă inspiră?
Eleodor Stoichin: Îmi place foarte mult să vorbesc despre Dumnezeu, despre iubirea Sa, despre grija pe care o poartă în fiecare clipă cu noi, oamenii, şi mă doare sufletul când văd atâta indiferenţă, superficialitate şi negare din partea oamenilor, în locul recunoştinţei. Acest contrast mă intrigă şi mă determină să scriu. De asemenea, mă doare când văd că în societatea actuală sunt inversate valorile şi, din cauza păcatului, răul este confundat cu binele, întunericul cu lumina, păcatul cu virtutea şi, mai ales, că sunt promovate nonvalorile, iar adevăratele valori sunt marginalizate.
Reporter: În vremurile actuale, parcă oamenii sunt tot mai răi, mai egoişti… Credeţi că s-au îndepărtat de Dumnezeu?
Eleodor Stoichin: Omul se îndepărtează de Dumnezeu, preferând să trăiască „liber” în dezordine, considerând că Dumnezeul îl constrânge să fie ordonat, să fie respectuos, muncitor şi să-I împlinească voia, însă conştiinţa este cel mai mare duşman al omului păcătos. În momentul în care începe să „culeagă roadele” vieţii dezordonate, adică ruşine, suferinţă şi dezgust pentru starea în care se află, omul vrea să schimbe ceva în viaţa lui şi atunci Îl caută pe Dumnezeu.

Dumnezeu este iubire. Nu putem noi să greşim cât poate Dumnezeu să ierte!

Reporter: Există tendinţa ca oamenii să-l caute pe Dumnezeu şi să se apropie de Biserică în special atunci când au un necaz, o problemă de sănătate, sau o suferinţă sufletească. În afara unei alinări spirituale, pe care o primesc de la preot, se mai pot baza şi pe sprijinul divin, după o viaţă trăită în desfrâu, să zicem, după ce se îndepărtaseră de Dumnezeu!?
Eleodor Stoichin: Dumnezeu este iubire. Nu putem noi să greşim cât poate Dumnezeu să ierte. Cu siguranţă, există speranţă şi remediu pentru orice păcătos. Dumnezeu urăşte păcatul şi îl iubeşte pe cel păcătos, de aceea nu vrea moartea păcătosului, ci EL vrea ca tot omul să se mântuiască şi la cunoaşterea adevărului să vină. Însuşi Mântuitorul a spus: „N-au trebuinţă de doctor cei sănătoşi, ci cei bolnavi”.
Reporter: Dumneavoastră sunteţi, adesea, faţa în faţă cu suferinţa bolnavilor de la Spitalul Judeţean de Urgenţă Târgu-Jiu. Cum reuşiţi să îi ajutaţi să depăşească acele momente dificile?
Eleodor Stoichin: Este de mare folos pentru bolnavi să fie preotul la căpătâiul patului unde boala i-a ţintuit. O mare bucurie citesc adesea pe chipul multor bolnavi doar când văd prezenţa preotului acolo. Se bucură, apare o speranţă, nădejdea că rugăciunea făcută de preot acolo şi atunci este mai ascultată de Dumnezeu şi deschiderea lor e mai mare în acele momente, de aceea solicită adeseori să se mărturisească, simţindu-şi sufletul încărcat. Uimitor, avem parte de mărturisiri sincere, fără a fi nevoie să mai pun întrebări incomode, bolnavul mărturiseşte sincer şi deschis toată viaţa şi faptele ruşinoase de care vrea să scape măcar acum, înaintea morţii.
Reporter: Credeţi că o vindecare a sufletului poate aduce şi vindecarea trupului?
Eleodor Stoichin: Categoric există legătură între boala sufletească şi cea trupească! Un suflet păcătos este bolnav, iar sufletul bolnav îmbolnăveşte şi trupul. De multe ori, Mântuitorul Hristos condiţiona vindecarea trupească de cea sufletească: „Iertate sunt păcatele tale”, iar apoi „ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta”. Această realitate am simţit-o şi eu adesea, ca preot de spital. Bolnavii care nu mai aveau nicio speranţă, după ce i-am spovedit şi împărtăşit, am avut surprinderea ca, a doua zi, să treacă sănătoşi pe la biserică, să-mi mulţumească mie, dar mai ales lui Dumnezeu, pentru minunea pe care a făcut-o pentru ei.
Reporter: Transmiteţi-le un gând, sau mai multe, celor care citesc acest interviu…
Eleodor Stoichin: Dragii mei, nu uitaţi că fiecare om este un mic univers, o persoană care în faţa lui Dumnezeu valorează enorm, mai mult decât toate bogăţiile pământului. Nu uitaţi că pe fiecare dintre voi, Dumnezeu v-a înzestrat cel puţin cu câte un talant, sau „talent”; căutaţi-l în voi şi faceţi ceea ce vă place, sau ceea ce faceţi să faceţi cu plăcere, pentru că doar aşa ajungeţi la succes. Să nu vă fie ruşine să vă mărturisiţi păcatele voastre şi să nu vă consideraţi prea păcătoşi pentru a vă apropia de Dumnezeu. Pentru noi, păcătoşii, Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat şi a pătimit. Să aveţi tăria să le mărturisiţi pentru a putea fi curăţaţi de ele, ca apoi să puteţi începe o nouă viaţă cu Hristos, în Hristos şi pentru Hristos!
A consemnat , Minodora SUCEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here