Asumându-şi cu tot ridicolul „simboluri degradate”, poetul încremeneşte în mijlocul naturii „îngheţat în mistere dinastice” – căci, precum anticipase Valéry, scânteia divină / de vină / se iscă din amnarul imaginaţiei încăpăţânate să dea foc ierbii din uscate preerii semantice, într-o „după-amiază cu academică vedenie într-o dugheană”, cu teribile vedenii (Eugen Negrici le zice viziuni în „Sistematica poeziei” – n.m.) urcate sub bolţi abia concepute, din subconştientul infernal, prin blagiana personanţă, de conştiinţă sublimatizantă a „suburbiei intime a poemului”.
Naratorul nu se inhibă fiindcă intră într-o posibil perdantă competiţie cu poetomul arhitect melancolic şi meşter subversiv, vai, şi începe el însuşi să măsoare distanţele – ce trebuie sisific parcurse – „de la expresie până la sens!” Ca şi la Lucian Blaga, Nichita Stănescu, Nichita Danilov, „sunetul pasului lor mărunt abia exprimă o umanitate singuratică… mereu mai auster”. Urcând nivelele (transascendent adică dinspre catabază pe verticală întru anabază), poetul edifică finalmente „o realitate tot mai pregnantă care înghite ecourile scriiturilor modelatoare, le replămădeşte într-o pastă originală, reoriginantă, „perfect acordată cu bolţile”, în timp ce „Naratorul în dugheana fiecărui cuvânt îşi oblojeşte cum poate arsurile şi vedenia”. În curând, dugheana va găzdui ultima „cină de taină” „pe traseele ficţiunii… cu declic în capodopere… în cel mai distins paradis… ori într-o junglă de imagini… recuperate… dintr-o alee cu scriitori”. „Răpit de geometria perfectă a subteranelor”, acest Eu-limbaj întresituat „între demoni selecţi” îşi exercită, argonaut provincial, însă, rafinat prin cultură, „imaginaţia ca funcţie a unor realităţi intermediare” (imaginale le-a decretat Corbin şi Wunenburger), „măduvă aburind în întunericul din corpul opac al Operei”; toate aceste (inerente) simboluri fiind nu neapărat repere, ci mai degrabă fiecare cu propria sa profunzime, mistificând timpul şi uzanţele, până când poetul însuşi se dibuie pe sine în reţeaua inextricabilă a textelor „răpit de geometria perfectă a subteranelor” (iată am închis cercul hermeneutic şi al acestei transversalii – n.m.)
Dar intră acum în acţiune miezul figurii sale prelungi / prelungite în poezia plăsmuirilor. „Când nici un obstacol nu poate opri ravagiile literelor… prin limbaj precum prin alte poietrişuri”. Utopia limbajului îl atrage pe poet spre un mod dublu de existenţă. Acesta suprapune peste conţinutul cuvintelor nişte semne opace care poartă totuşi în ele o istorie placentară cu o răscumpărare secundară a arbitratului semnului lingvistic, a defectului limbajului. Câte mituri solare şi pământeşti desfoliază întru „humusul fierbinte” al poemului, nerăcindu-se decât târziu precum lava vulcanică. Şi ce putere de-a le evoca în poetul-narator! Aşa că poemul se naşte periculos de identic şi totuşi periculos de diferit, căci nu parodiază misterele, ci le întipăreşte în propriul său limbaj sintagmatic, „levitaţie a distanţelor dintre lucruri”, „lucrătură” de artizan vanitos, „o incizie roşie eliberează himerele într-o deplină maturitate”; şi în suita enunţurile aristocratice, care „gândesc imaginea într-o realitate” în care „coace verbul şi hrăneşte gura estetului”.
Şi în acest început de secol XXI poezia-i plină de funcţii, dar când va apare heraldul „vor fugi esteţi în haite frumoase cu retorii”, ce plăcere simţită la un mod elegant pentru destrămarea unor asemenea existenţe subtile încât să turbe sintaxele imaginarurilor limbajului, acesta din urmă însuşi ca forţă primară, spontană, pragmatică în „peisajele subterane doldora de inşi metaforici”. Heraldul e ofiţerul sărbătorii „după o înserare nepământeană”. El oficiază substanţialitatea metaforei vii (Paul Ricoeur) specifice esteticii pragmatiste şi artei în stare vie (Richard Schusterman). El oferă sectelor lexicale „otrava buimacă” a laurului din cununa ceremonială, aprinzând flacăra inspiraţiei deasupra verbului de-o probabilă origine augustă. Găsind „un culoar ocrotit”, Aurel Pantea părăseşte şi subiectul acesta şi se instalează „în toate fantasmele” ecourilor invocărilor Omului cu Litere Groase”; „în clarul, iezerul vieţii posibile” „în desişul de solitudini”, numai negura subconştientului mai poate alege drumul semnificaţiilor, numai cu „imaculata pudoare a flăcării când coboară la verb”.
Asemenea analogii spirituale dezvăluindu-se imaginaţiei, cum defineşte Aurel Pantea metafora? În concordanţă / vibraţie comună cu sensibilitatea metapsihică, puterea de a presimţi – cum apreciază şi Marcel Raymond – cu ajutorul unor antene misterioase evenimentele ce se înfiripă din străfundul spiritului, căci e menirea poetului să-şi ducă oasele până la capătul poemului ca să construiască un zid pentru minotaur ori să astupe prăpastia cu „înfăţişările obiectelor” tot mai ambigue: „umbre speriate într-o încăpere inertă” a Casei Crăpate, de simţurile-i ce prelungesc realitatea dincolo, unde dintr-o dată preajma se umple de cormoranii acvatici, mâncători de peşte.
«Homo conclusiv», „împreună cu toate himerele” fiinţei sale obscure, rămâne în continuare deschis, muşchiul imaginilor îl năpădeşte, îngrozit eliberează metafora, pe aceea vie desigur, care apără şi dezvoltă puterea creatoare a limbajului, reinstituind, brusc, restaurând identitatea dintre meta-fizic şi meta-foric (Paul Ricoeur).
Ah, şi tot Aurel Pantea ne provoacă tot instantaneu „brusc prăvălit în apăraie… înainte ca în desimile din sânge să se clarifice rigoarea vreunui demers” când precizează sec că nu acceptă „rezultatele degradate ale disjuncţiilor” diseminante „într-o igrasioasă retorică”. Relieful se accentuează treptat, „încep rememorările între simboluri”, şi „ce rafinament de cosmos intim”, şi ce „vietăţi viguroase crescute cu imaginea lui deodată”.
Poetul pune temelie cuvântului ca un veritabil hermeneut: Omul-Peisagiu şi Omul-Decor antropomorfizantul, poligamul însurat cu imagini din lumi pitoreşti, valori… scripturale, „drapate în impulsuri lăuntrice”. Cum ideea înrudirii dintre model şi metaforă e atât de fecundă, redescrierea spaţiului poetic îi prilejuieşte lui Aurel Pantea reconcilierea dintre subiectiv şi obiectiv, joncţiunea dintre ficţiune şi redescrierea anti- şi meta- mimetică, într-o indistincţie înălţată la tensiunea bipolară dintre real şi imaginar, atingătoare de nivel mitic „doldora de sunete până la marginea voinţei” „purtându-şi de mână propriile imagini ca pe odrasle întunecate”. „Dar nimic nu ignoră metafora” şi „mormane de acţiuni se resorb” „într-un dans centrifug de umbre”: inefabilul poetic şi violent (adică sacru – n.m.) al existenţei.
Poetica / metapoetica / transpoetica lui Aurel Pantea să fie oare pendinte de surrealism? Ori mai degrabă de transmodernism? Să dau un răspuns neechivoc? Ca tu, cititor pe apucate, să te dumireşti în iluminări de geniu în deveninţă? În eon transbaroc? Să te dezmeticeşti într-un „peisaj buf în piaţa metaforei?” Predispus spre narcisism cu „suflet de trestie pentru absorţia prezenţelor inefabile”, cabrând decent printre fantasme. Să debarcăm dimpreună „în regiuni joase unde orice cuvânt începe cu noi”. Şi să intentăm – ca şi poetul – proces „modului rutinat de a convieţui cu metafora” – depunând probe la Ligile Literei: aromele, scheletele străvezii, „ardoarea de-a face o formă sintaxelor” pentru că suntem abilitaţi, prin tradiţie solilocviali, „ca practicieni ai melancoliilor austere”. Dar şi ca purtătorii de cuvânt ai rostirii-mit, reînvestită în condiţii speciale de semnificare – comunicare. Din moment ce universul e infinit de sugestiv, chiar în cadrul imaginii există mai multe moduri de lectură dar şi de scriere/ transcriere. În definitiv „imaginea este mai imperativă decât scrierea, impunând semnificaţia dintr-o dată, ostensiotic, fără disperare. Prin limbaj, discurs, rostire, ca şi Roland Barthes (în „Romanul scriiturii”) poetul înţelege orice unitate sau sinteză semnificativă, fie ea verbală sau vizuală (de care se ocupă însă semiologia căci mitul e sistem semiologic). Iată cum se încadrează Aurel Pantea, în această teorie dificultoasă: (re)citind – „urme ale dansurilor opace” şi urmând „destinul poros al hieroglifelor”, persuasiv, scriind pe o piele-scorbură abandonată de vântul secetos al vocalelor – „in provincia litterarum in plena solitudine”, scriind deci „printre discursuri şi aclamaţii… cu sunete vineţii”. Să viseze istoria ieroglifică (a lui Dimitrie Cantemir? – n.m.) i se năzare? Poate, căci „ar fi o schimbare în ritmul visceral al evidenţelor”.
În fine în poema „Deschideţi-mă”, Aurel Pantea ne scoate, iubite cititor, pe amândoi din impas: „Metafora lichidă ce sunt / astfel frumos va fi dansul feliilor mele livreşti”, iar poemul izbucneşte, artezian, după o „mişcare în pânza freatică: joc prelung de verbe”, cântarea orfică după himere abandonate, în opoziţie flagrantă cu solida concreteţe a lumii. Meta-Cartea lui Aurel Pantea intitulată vag „Opera poetică” (apărută la Editura lui Călin Vlasie de la Piteşti, Paralela 45, în 2016 – n.m., I.P.B.) contopeşte două discursuri, sfârşind, ghidat de Al. Cistelecan, îngrijitorul / prefaţatorul, prin a fi alcătuit o carte autonomă care presupune o (trans)retorică triadică (expunerea studioasă, descrierile desfătătoare şi bartice, confirmarea comercială – n.m.) şi care discontinuizată rupe cu neomodernismul, dar şi transmută ruptura din ars minor în ars major, din rezumat în „dezvoltură”, ascendând miraculos din modi minores în modi majores. Redundanţele sunt de efectul scontat; întrucât Aurel Pantea e un „măreţ” homo culturalis care contrazice încă din „Casa cu retori” (1980) celebra maximă: „mai aşteptaţi puţin, vă voi spune foarte curând esenţialul”. Dânsul, orgolios, reduce aşteptarea şi recurge la «ex abrupto», ritualic – stupefiant, la „fuga printre oglinzi” sub învelişul cărora „noi priveam şi noi eram reversul”. Roland Barthes ar indicia viitorul cărţii: semnificantul şi eu iau aspectul în serios. Căci ei, semnificanţii futurişti, vor duce bătălia cu posteritatea; vor face recursul la metodă, „la ideea propriei lui absenţe”. Bătălia va ajunge sau nu în straturi profunde, la pânza freatică, întrucât „din pânza freatică, din centru, corpul şiroind de realitate, al poemului, „doldora de solzi” – exact ca-n Proust – va accede la viaţa nocturnă a capodoperelor (Mihail Dragomirescu). Această ontologie secretă este ea o operă cu teme? Construită ca un fel de cosmogonie închisă asupra ei înseşi? Da. Este. Ia să auzim: „Nervi cu desime de alge camuflând prizonieratul” pe Nautilus-Poemul, în care Aurel Pantea e singur stăpân la bord, deşi ne încredinţează tot el că posedă şi dânsul acea mască scafandrică, pentru o fisură eventuală în pereţii corăbiei-închisoare.
Ion Popescu-Brădiceni
