Realitatea Gorjeana

De necrezut şi… totuşi!

 | 12 iunie 2015, 00:00 | 0 comentarii | 

Asta-i cu lumea noastră în care spectacolul, de multe ori căzut într-un comic de prost gust, pare de nestăvilit mai cu seamă la sate, unde singura distracţie ce le-a mai rămas localnicilor se petrece doar atunci când unii de-ai lor se fac de râs. Aşa bunăoară, într-o dimineaţă, nici nu apuc bine să mă pun pe picioare că, dincoace, dinspre dispensar, aud nişte jelanii nedesluşite. Îmi pun mintanul pe umeri şi o apuc într-acolo. Unde, ce să vezi, D-ta?! Lina lu’ Costăin Rotaru stătea pe podişcă neînduplecată, iar la picioarele sale noră-sa se tânguia disperată implorând-o să se întoarcă acasă… Între timp, lumea se adunase temătoare, neînţelegând ce se întâmplă. Ba, unii născociseră felurite motive. Însă, nici unul adevărat. Ei bine, care să fi fost cauza decât că, după îndelungi rugăminţi de multe ori (ca acum!) Lina cu Costăin al ei, cu multă strângere de inimă, se învoiseră pe cheltuiala lor, de! – să treacă agoniseala de o viaţă în stăpânirea copiilor (băiatul şi nora asta ciudată). Până să ajungă la această hotărâre, bătrânii plânseseră mult, chinuiţi de gândul că de-acum încolo toată strânsura lor, de multe ori flămânzind, avea să ajungă pentru totdeauna pe mâna altora, chit că sunt copiii lor. Dar, odată ş-odată, această deposedare tot se va întâmpla!
„… Fie, îşi ziseră ei. Numai că nora, o vrăjmaşă, se va purta cu noi mai abitir decât cu slugile. Da, la mijloc e băiatul, care nu ne va lăsa de izbelişte!” Şi, uite aşa, într-o bună dimineaţă o apucară cu toţii spre oraş, la notar, unde făcură actele, se îmbrăţişară, se cinstiră cu câte o bere ca prilej pentru mulţumirile copiilor şi urările părinţilor: „să stăpânească sănătoşi, cu folos, moştenirea”: o casă trainică, având în faţă o alta mai mică pentru ai bătrâni; pivniţa (cu de toate!); un grajd cu două juninci gata de prăsilă; pătulul plin cu porumb şi grâu; coşcodarul cu păsări de toate neamurile; coteţul cu doi porci, fântâna cu apă (ca vioreaua!); grădina cu legume; pomi fructiferi; trei ari de vie pe rod şi încă alte bunuri. În noaptea ce urmă, ai tineri o ţinură tot într-o desfătare, fericiţi cum, iată, fără nici un efort, avură norocul de a se înavuţi, bucurându-se de-acum de o viaţă fără griji. Numai că, „şi ăştia, bătrânii: se scoală cu noaptea-n cap, fac deranj; ba a bătrână-i dată dracului de cicălitoare şi prea le ţine seama la toate”. Aşa că, … Dimineaţa, bieţii părinţi, să dea într-altele când îşi văzură lucrurile personale aruncate la poartă. Lada de zestre a Linii era rostogolită, lucrurile lor de moarte zăceau în ţărâna de dincolo de care, nişte încălţăminte şi bicicleta lui tataie, îşi tânguiau soarta. „Da bine tată, întrebă Costăin nora, abia stăpânindu-şi plânsul: de ce ne alungaţi de acasă?” „De aia! Vrem să nu ne mai împiedicăm de voi pe aici”. Cum aşa, când testamentul scrie (negru pe alb) că noi rămânem stăpâni până la moarte?” „Stăpâni pe dracu! C-am vorbit noi cu un avocat şi a zis că, în caz de nevoie, găseşte el o chichiţă să scăpăm de voi. Ş-acum gata! Valea! Nicu al meu, vrea ca, până se întoarce de la muncă, să vi se şteargă urma de pe aici”. Aşa că, dosădiţii aceştia şi-au strâns lucrurile cu grijă şi s-au mutat dincoace, la fiică şi ginere, unde picară ca o mană cerească – dacă avem în vedere hărnicia şi pensiile lor, cât şi greutăţile abia suportate de copiii la care s-au mutat. Dincolo, în gospodăria din care fuseseră alungaţi, treptat, s-a aşternut tristeţea: animalele şi păsările, neîngrijite cum le era obiceiul, tânjeau cu fiecare zi; copiii nu se mai hrăneau la timp pierzând şi orele de şcoală; buruienile năpădiseră grădina; impozitele şi facturile cumulaseră întârzieri atrăgând penalităţi; vecinii priveau mai rezervaţi la noii stăpâni; iar Mitru (câinele) stătea numai la poartă cu ochii înlăcrimaţi, refuzând mâncarea. Nora, ce-i drept, se izmenise, ea, câteva zile, încercând să ţină rosturile casei, până când se văzu îngenuncheată sub privirile bărbatului care stătea plin de amărăciune, învinuind-o de toate petrecaniile. Asta fusese, deci, cauza jelaniilor din zori când, năbădăioasa noră, cu umilinţă, încă mai stăruia: „Întoarceţi-vă mamă acasă. Dumnezeu să mă pedepsească dacă eu şi bărbatu-miu vă mai trecem pe dinainte”. „Fă-î, zise Lina (soacră-sa): porcu’ după spălare intră iarăşi în noroi. Or, eu şi Costăin al Meu, nu vrem să vă înlesnim această mizerie!” „O, Doamne, ce mă fac?!” – continua nora să îşi strige amarul, părăsită acolo în colb, neînstare să se mai ridice.
Mihail Pasere

Semnatura eletronica CertDigital
Articole asemanatoare



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

ECO JURNAL