Săcelu ca unitate administrativ-teritorială îşi are un trecut istoric pierdut în negura vremurilor încă de pe timpul daco-romanilor, care au descoperit minunatele şi binefăcătoarele ape minerale, dătătoare de sănătate şi, care în decursul anilor, a cunoscut o dezvoltare semnificativă; demnă de luat în seamă, Mergând pe firul istoriei, prima menţiune documentată a acestei aşezări umane o găsim într-un document din vremea domnitorului Vlad Ţepeş, datat în anul 1480.
Mergând pe firul istoriei constatăm că această aşezare umană a suferit o serie de schimbări în ce priveşte toponimia; astfel că în 8 ianuarie 1613 s-a numit Satcel, iar în 3 aprilie 1644 s-a numit Secel, iar în anul 1672 s-a numit Săcelu, denumire ce se păstrează şi în zilele noastre. În schimb, locuitorii acestei aşezări umane, ca urmaşi ai daco-romanilor, nu şi-au părăsit locurile natale, ducând mai departe obiceiurile şi tradiţiile valoroase ale strămoşilor lor, pe care le-au practicat, valorificat şi perfecţionat continuu. Din totdeauna, la progresul şi schimbările în bine ale acestei aşezări umane, un factor decisiv l-a reprezentat instruirea şi educarea temeinică a tinerei generaţii, lucru ce s-a înfăptuit prin intermediul şcolii. Apariţia şcolii şi a slujitorilor ei şi-a adus contribuţia la luminarea minţilor şi la lărgirea orizontului de cunoaştere al omului de mâine.
În ogorul şcolii şi-au desfăşurat activitatea cadre didactice pregătite prin intermediul unor şcoli specifice, aşa zisele şcoli normale, care pregăteau personal didactic, destinat muncii cu elevii. Dacă în anii din urmă, învăţământul obligatoriu era de cinci clase; pe parcursul anilor a devenit de şapte clase mai apoi de opt clase şi ulterior de zece clase(pentru o scurtă perioadă), după care a rămas tot la şapte clase. În ogorul şcolii îşi prestau activitatea doar cadre didactice, care aveau la bază o pregătire psiho-pedagogică şi civică corespunzătoare, iar absolvenţii se bucurau, în general, de o temeinică pregătire corespunzătoare, în raport cu nivelul muncii prestate de dascălii lor. Pe aceştia eu îi numesc, pe drept cuvânt „Nemuritorii”, deoarece mulţi au rămas în conştiinţa lor, ca demne persoane de luat în seamă. Dascăli ca: Vamvulescu Nicolae, Magherescu Grigore, Tortocea Gheorghe, Bărăscu Dumitru, Ciocău Ana, Vatau Gheorghe, Roşianu Elisabeta, Ion Priescu, Cinteză Emanoil, C Buleată, precum şi soţii Andrei şi Ştefania Căsculescu, Dumitru şi Maria Priescu, Valerian şi Silvia Buşoi, ion şi Maria Aringhie, Constantin şi Maria Păsărin, Traian şi Elisabeta Munteanu, Ioan şi Lucreţia Seceleanu, Dumitru Anoaica, Nicoale Popescu ş.m.d. Mulţi dintre cei eunmeraţi mai sus sunt evocaţi prin cuvinte şi expresii elogioase, în contrast cu mulţi aşa zişii dascăli ai zilelor noastre, care, majoritate dintre aceştia nu au la bază o pregătire psiho-pedagogică corespunzătoare, iar despre educaţia civică nici nu se poate vorbi, căci lipseşte cu desăvârşire, în cele mai multe situaţii.
În aceeaşi măsură aduc un elogiu maieştrilor Vamvu Sevastian tehnician şi Cazan Nicolae inginer, care şi-au adus o contribuţie lăudabilă în pregătirea elevilor de clasa a IX-a şi a X-a, în anii când acestea erau afiliate liceului Sadu. S-ar putea afirma, cu certitudine, că învăţământul general obligatoriu-clasele I-VII, cât şi cel liceal, în general, suferă din multe puncte de vedere. Să sperăm ca organele care conduc ministerul învăţământului, inspectoratele şcolare judeţene şi conducerile şcolare vor lua măsurile corespunzătoare în ce priveşte planurile şcolare, conţinutul manualelor şi calitatea muncii personalului didactic, încât calitatea învăţământului să cunoască un reviriment, demn de luat în seamă. Fac remarca că sunt şi şcoli şi cadre didactice, unde cu toate lipsurile existente în învăţământ, în care munca şi rezultatele acesteia sunt demne de toată lauda.
Să sperăm cu toţii ca şcoala zilelor noastre şi cei care prestează muncă în cadrul acesteia să se ridice la nivelul înaintaşilor, ba chiar să-l depăşească. Societatea noastră are nevoie pentru a progresa, de oameni cu minţi luminate, care să-şi aducă contribuţia la progresul şi prosperitatea ei.
Toate acestea pot fi înfăptuite numai şi numai de cei care-i conduc destinele şi de cei care-s chemaţi să le pună în practică.
Prof. Alexandru Bărăscu
