Conţinutul unui documentar difuzat pe un canal cu viaţa animalelor, unde se preciza că guvernul SUA a nominalizat mai multe vietăţi de pe teritoriul său ca “legende vii” şi la care nici măcar perturbarea ecosistemului, unde acestea îşi duc existenţa nu mai este permisă printre care şi celebrii mustangi, caii sălbatici care străbat de acum nestingheriţi preeriile americane, mi-a adus aminte de faptul că la debutul bâlciului de Sfântul Ilie ce se desfăşoară an de an la Polovragi pe locul numit Câmpul Mare, se organizează şi un târg de cai unde poţi vedea exemplare de excepţie a cabalinelor aduse mai ales din zonele de munte, în care caii sunt cu mult mai viguroşi decât semenii lor de la şes.
Plăcut impresionat de prezentarea mustangilor americani (Ce între noi fie spus, nu sunt deloc americani însuşi numele lor venind din spaniolul mustangos însemnând cai pierduţi, şi care în opinia specialiştilor ar fi ajuns prin acele locuri odată cu conchistadorii spanioli, de care s-au pierdut în urma luptelor acestora cu băştinaşii, ar fi găsit condiţii de viaţă şi s-ar fi înmulţit în sălbăticie, iarăşi specialiştii opinând că de origine aceştia ar fi din provincia spaniolă Andaluzia. Iar dacă ne gândim că în vremurile de atunci între Coroana Spaniolă şi Ţările Române se făcea un intens negoţ de cai şi aici trebuie să ne amintim doar de filmul românesc Fraţii Jderi şi de celebrul lor armăsar andaluzian nu este exclus ca prin vinele celebrilor mustangi de azi să curgă şi sângele cailor din celebrele herghelii ale lui Ştefan cel Mare) am zis că la fel ca şi anul trecut să dau o fugă la cel mai important bâlci al Olteniei Subcarpatice pentru a vedea cu ochii mei ce exemplare au mai fost aduse în acest an.
Cai de căruţă, de munte ori folosiţi pentru reproducere adevăraţi zdrahoni ai speciei cabaline de culori care mai de care pornind de la negrul lucios ce aminteşte probabil de cunoscuţii pur sânge arabi, la cei vineţii şi terminând cu adevărate nuanţe pastelate aducând a “culoarea vântului turbat” cum spuneau unii încântă atât ochiul privitorilor, şi deopotrivă pe cei veniţi să cumpere. Privind câteva demonstraţii de îndemânare şi putere ale acestora desfăşurate în compania stăpânilor lor mi-a venit în minte faptul că, în mitologie existau centaurii (animale jumătate om jumătate cal cu al lor şef ce se numea Cheiron având un rol pregnant în legendele de pe Muntele Olimp) născut cel mai probabil ca formă supremă a simbiozei dintre om şi cal.
Erau prezenţi şi crescători de cai, ce nu au precupeţit să dea pentru câte un exemplar sume de-a dreptul exorbitante. Şi care la ora actuală declară cu mândrie că au grijă de el ca de un copil, cu toate că stăpânul de azi este de cele mai multe ori liliputan în comparaţie cu impozantul animal devenit peste timp un veritabil ghem de muşchi întocmai ca un culturist al zilelor noastre. Cai precum vă spuneam de toate culorile de la cei albi la vineţii până la cei ce aduc cu mustangii care în zilele noastre aleargă nestingheriţi prin preeriile americane constituindu-se într-un veritabil simbol şi legendă vie a celor din “lumea nouă”.
Mai sunt astăzi aşa-zişii stăpâni care brutalizează aceste superbe cabaline ori le folosesc exagerat la munci brute, dar în general percepţia mea a fost şi la întâlnirea din acest an cu caii şi stăpânii lor că aceştia îşi iubesc animalele şi îşi dau toată silinţa ca acestea să fie bine hrănite şi corect întreţinute. Nu e de mirare căci iarăşi după cum mi-am adus aminte de un film chiar Ghinghis Han conducătorul Hoardei de Aur îşi sfătuia copiii să aibă cea mai mare grijă de cai pentru că de cele mai multe ori viaţa călăreţului din acele timpuri atârna de sănătatea ori inteligenţa calului său.
La final dacă tot a venit vorba de inteligenţa acestor superbe cabaline, povesteau câţiva crescători că după ani de zile în tovărăşia lor animalele înţeleg aproape din priviri ce vrea stăpânul. Nu degeaba vechii greci spuneau: “Zeii nu au dat cailor darul vorbirii doar ca să nu-i pună pe oameni în dificultate”.
Mugurel Petrescu
