Realitatea Gorjeana

Rezistenţa la colectivizare în Gorj – un capitol de istorie imediată

 | 12 aprilie 2017, 00:00 | 0 comentarii | 

Titlul mi-a fost sugerat de istoricul gorjean Gheorghe Gorun, din cartea: „Destine în comunism – o cercetare de istorie orală”, un eseu reuşit, apărut în anul 2005:
„Între multele definiţii date istoriei, mi-a reţinut atenţia şi cea formulată de Raymond Queneau, care spune că “istoria este ştiinţa nefericirii oamenilor”1. Această definiţie m-a pus pe gânduri. Coroborând-o cu cea formulată de Marc Block, pentru care „obiectul istoriei este natura umană, oamenii”2, iar istoria este: «ştiinţa oamenilor în timp»2, înţeleg câte capitole din existenţa omenirii şi a omului rămân în afara preocupărilor istoriei tradi ţionale.
„Cu siguranţă, s-ar putea scrie o istorie a nefericirii popoarelor. Sau una a nenorocirilor poporului român. Se regăsesc în istoria noastră, atât în cea academică, cât şi în cea acceptată ca disciplină de învăţământ, capitole despre «NEFERICIRE», chiar dacă ele nu sunt numite ca atare3.
Despre nefericire şi mai ales nefericirea provocată de „blestematul” proces al colectivizării pe Valea Gilortului, între 1949 – 1962 o să ne „amintească” printr-un memoriu, învăţătoarea pensionară Popescu Elena, din satul Bolboceşti, comuna Albeni, de 85 ani:
„Mă numesc Popescu Elena (născută Drăgoescu), din comuna Albeni, satul Bolboceşti. Am 85 de ani şi sunt pensionară de la 1 septembrie 1981!
Am absolvit Şcoala Normală din Craiova în 1945, apoi Liceul Teoretic (cu diferenţă) în 1946. Pe 1 noiembrie 1946 am susţinut examen de admitere la Facultatea de Filologie, pe care l-am luat cu nota 9.
În 8 septembrie 1948 m-am căsătorit cu Sevastian Popescu, din satul Bobu, comuna Bobu, avocat, licenţiat în Drept şi matematică, om de-o inteligenţă rară, care n-a conceput să mai merg la facultate.
În 1950 – iulie, soţul meu a fost mutat la Târgu-Jiu ca avocat, unde şi-a desfăşurat activitatea, apărând pe ţăranii năpăstuiţi de regimul comunist. Toţi ţăranii care aveau 5 – 6 ha de teren au fost declaraţi chiaburi! Li se impuneau cote de cereale, carne, lapte şi, cum nu puteau achita totalmente cotele, li se intentau procese de SABOTAJ, din care ieşeau condamnaţi între 5 – 25 de ani de închisoare, în general fiind trimişi la Canal, în Dobrogea.
În situaţia aceasta a fost şi tatăl meu, Drăgoescu Gheorghe, condamnat numai 3 ani şi 6 luni, apărat de soţul meu şi deci ginerele lui – Sevastian Popescu.
A ispăşit 8 luni şi jumătate la „celebra” închisoare comunistă de la Periprava.
În februarie 1953 a venit Decretul 308, când tatăl meu a „donat” statului cele 5 ha de la Vârtop (judeţul Dolj) şi a scăpat de chiaburie!
În perioada aceasta destul de tulbure de după 1953, pentru soţul meu au început persecuţiile politice, pentru că a apărat ţăranii nevoiaşi şi chiaburii în procesele privind cotele. În Tribunal era urmărit de securişti, care văzând că are „priză” mare la populaţie, s-au gândit că-1 pot face informator sau TURNĂTOR, dar n-au reuşit. Îl luau din Tribunal, după program, şi-l ţineau până dimineaţa la securitate, încercau în toate felurile să-l facă agent de-al lor, dar degeaba.
Ca urmare, l-au pus să scrie că renunţă, scriind şi motivele…
Astfel, în 7 iulie 1959, a fost arestat la Vânju – Mare, în timp ce susţinea interesele S.M.T.-ului. În noaptea aceea de „pomină”, la 12,00 noaptea, m-am trezit la uşă cu Şeful Postului de Miliţie din Albeni şi cu 3 ofiţeri de securitate. Intraseră cu forţa în casă, peste tata şi-l bruscau sub ochii mei. Cereau date despre ginerele său, adică despre soţul meu – avocatul Sevastian Popescu. Au controlat în miezul nopţii toate cărţile și revistele. Au găsit planul comunei, făcut de mine, ca să-l folosesc la şcoală. L-au luat şi au zis că-1 dau SPIONILOR! Ca urmare, eu am devenit „oaia neagră” a comunei Albeni. Au urmat apoi reclamaţiile la securitate…
În sat începuseră presiunile pentru colectivizare. Mai întâi întovărăşirile, iar apoi înscrierea în colectiv şi deposedarea oamenilor de atelaje şi animale, neavând dreptul decât la o vacă şi un porc şi 30 ari lotul personal!
Era o etapă foarte grea! Totul cădea pe noi şi asupra noastră, a cadrelor didactice, care trebuia să aducem câte 5 cereri de intrare în colectiv, în fiecare joi şi duminică. Apoi urmau şedinţele ce nu se mai terminau, cu instructori de partid, securişti, Comitetul Comunal de partid. Nu aveai motive şi nici că puteai să lipseşti!
Cei care nu aduceau cererile de intrare în colectivă, erau aspru criticaţi de activistul Călugăriţa. Erau chiar ameninţaţi cu desfacerea contractului de muncă. Aceste lucruri s-au petrecut prin anii 1960 – 1961, până în primăvara anului 1962, când a fost încheiată „în forţă” colectivizarea. Au rămas şi-n această parte a Olteniei doar satele de deal şi de munte necooperativizate.
În aceşti 2-3 ani, toată munca de „lămurire” cu oamenii din sate ne reveneau nouă, cadrelor didactice, urmărite şi însoţite de 2 securişti: Haita şi Ştefănescu şi activistul, periculosul activist de partid, Călugăriţa Florian, ce terorizau lumea, prin comportamentul lor BRUTAL!
Soţul meu, avocatul Sevastian Popescu, era la închisoare începând cu 7 iulie 1959.
Eu eram singură, cu doi copii mici, cu grija şcolii, fiind învăţătoare la Şcoala Generală Albeni, dar mai ales cu „grija” colectivizării!
După ce s-a înscris toată lumea în G.A.C., prin „lămuriri” alterate cu „ciomăgeli”, au fost strânse animalele de la oameni, dar neavând nici adăposturi şi nici furaje pentru iarnă, au murit aproape toate în iarna anului 1962!
Au strâns şi atelajele (care de fier, care de lemn, grape, pluguri, dar într-un an le-au terminat, căci „cinstiţii” conducători ai G.A.C.-ului, securiştii şi activiştii de partid, le-au împărţit între ei. La fel s-a întâmplat şi cu cazanele de ţuică.
Pe 7 iulie 1962, soţul meu s-a întors din detenţie, după exact 3 ani de închisoare, făcută pentru motivul de-a fi apărat în procese „chiaburii” şi-n special pe tatăl meu – Drăgoescu Gheorghe. După cum reiese, se vede clar că cei care au lucrat în învăţământ, şi deci şi EU, am jucat un rol decisiv în colectivizarea agriculturii şi-n Raionul Gilort, Regiunea Oltenia şi mai ales în cadrul comunei Albeni. Dar colectivizarea nu s-a făcut în alt fel decât: prin forţă, teroare, bătăi, schingiuiri, detenţie, ani grei de puşcărie, aşa cum a făcut şi soţul meu, 3 ani de puşcărie, fiind nevinovat!
Oricum, aş vrea să subliniez că fiind învăţător sau profesor, nu aveai altă cale decât aceea de a „colabora” şi de a „ajuta” securitatea, activiştii şi miliţia, să convingă ţărănimea de roadele comunismului, ce nu mai încăpeau după 1962 în hambare! Minciună, demagogie, foamete, politizare, îndoctrinare şi alienare pentru ţăranul român!
1. R. Queneau, Une histoire modèle, apud St. Courtois (şi colectiv), Cartea neagră a comunismului, Humanitas, 1998, p.9.
2. M. Block, Apologie pour l’histoire, ou la métier d’histoiren, Librairies Armand Colin, Paris, 1967, p. 3 -4.
3. Gheorghe Gorun, Destine în communism – o cercetare de istorie orală, Editura Clusium, 2005, p. 9.
4. Popescu Gh. Elena (fostă Drăgoescu), învăţătoare pensionară, născută la 1 august 1924, Memoriu, manuscris, 85 ani.

Semnatura eletronica CertDigital
Articole asemanatoare



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

ECO JURNAL