Deşi relativ nouă, interdisciplinaritatea are rădăcini adânci încă din antichitate. În Grecia, pregătirea specifică tinerilor din acea vreme îmbina mai multe discipline: gramatică (studiul limbii bazat pe comentarii de texte date), muzică, dans, gimnastică, matematică. Cel a cărui teoremă geometrică este şi astăzi de referinţă – matematicianul şi filozoful Pitagora, pornind de la teoria armoniei numerice determină matematic intervalele prin stabilirea de raporturi numerice între sunetele muzicale (octava perfectă – 2/1, cvinta perfectă – 3/2, cvarta perfectă – 4/3, terţa mare – 5/4 etc.) şi demonstrează că succesiunea naturală a sunetelor este din cvintă perfectă în cvintă perfectă (ordine stabilită tot de raporturi numerice: 1/1, 3/2, 9/8, 27/16, 81/64 etc.). De asemenea, mişcarea sferelor cereşti (exprimată tot prin raporturi numerice) generează sunete armonice în funcţie de viteza şi mărimea acestora.
În domeniul gândirii spirituale, Platon – cel care a pus bazele filozofiei universale (dar şi ale Academiei din Atena, prima instituţie de învăţământ superior din lumea occidentală) – a creat specia literară a dialogului (mai mulţi interlocutori abordau şi discutau probleme filozofice), iar continuatorul lui Platon care a extras concluziile necesare ale filozofiei acestuia, Aristotel (întemeietorul ştiinţei politice ca ştiinţă de sine stătătoare) a sistematizat domenii ca metafizica, logica formală, retorica, etica.
În arta antichităţii interdisciplinaritatea se regăseşte sub o altă denumire – sincretismul – contopirea de elemente eterogene din ramuri diverse ale artei (literatură, muzică, dans etc.). Tragedia antică elină este prima întruchipare a sincretismului. De altfel datina cerea ca poetul dramaturg să joace în propria piesă, finalitatea actului artistic să se concretizeze într-un summum ce îmbina poezia, muzica, actoria, regia.
În acelaşi timp când vorbim despre sincretism facem referire şi la anumite obiceiuri folclorice (ca de pildă, cele legate de sărbătorile de iarnă: irozii, pluguşorul, capra etc.), genuri sau sub-genuri ale muzicii populare româneşti (căluşarii, paparudele etc.), la operă care preia o dată cu modelul tragediei antice şi specificul sincretic al acesteia (îmbinarea muzicii vocale şi instrumentale, a jocului de scenă, a scenografiei, a baletului – după caz – cu acţiunea dramatică).
Cartea autoarei Eugenia-Liliana Ştefănescu, Interdiscipli naritatea în viziunea muzicii, propune – şi reuşeşte – să demonstreze necesitatea educării muzicale şi totodată artistice a elevilor printr-o altă metodă, o abordare modernă, inter-disciplinară.
Argumentul prezintă motivaţia care a determinat-o pe candidată să abordeze acest subiect: „Un prim pas care se impune în ridicarea standardului educaţional, îl presupune restructurarea conţinuturilor de învăţare ale sistemului educaţional prezent, care vizează o predare interdisciplinară. Un altul, indispensabil, urmăreşte promovarea unei legislaţii care să nu mai permită ascensiunea celor mai puţin merituoşi.
Prezentul demers porneşte în plan metodic, de la ideea jocului de puzzle, în care toate piesele sunt răspândite pe întregul mapamond şi care trebuie găsite de către elevi şi ordonate. Se spune că atunci când ne naştem, creierul conţine toată informaţia universului, însă pe parcursul vieţii, doar o mică parte este utilizată de om. De aceea, piesele jocului de puzzle reprezintă toate informaţiile universului şi sunt răspândite pe Terra, dar şi pe bolta cerească, pentru că „precum în cer, aşa şi pe pământ”, deci trebuie să găsim similitudinile, relaţiile, legăturile dintre ele şi să le ordonăm, aşa încât să realizăm o cunoaştere unitară şi o înţelegere profundă a existenţei noastre”.
Prima parte ce cumulează trei capitole debutează cu etimologia şi un scurt istoric al termenului interdisciplinaritate, asocierea indispensabilă cu termenii complementari multi–, pluri– şi transdisciplinaritate şi impactul pozitiv al acestora în sistemul educaţional (capitolul I). Urmează o „punte de legătură cu „lumile” celorlalte discipline” (al II-lea capitol): Muzica sferelor a lui Pitagora inspirată din sistemul solar, evoluţia teoriei muzicii, a instrumentelor, ritualul, sau percepţia muzicii de către marile personalităţi ale lumii. Al III-lea capitol ne propune o viziune interdisciplinară comparată, pornind de la cea proprie, a autoarei, până la efectul de reţea, trecând prin caracterul universal al muzicii şi legătura cu Divinitatea, magia muzicii, jocul de puzzle şi teoria razelor de soare.
A doua parte a lucrării este dedicată educaţiei artistice interdisciplinare în şcolile generale şi în şcolile şi liceele vocaţionale. Chiar dacă la prima vedere tema – Interdisciplinaritatea în viziunea muzicii – pe care o pune în discuţie autoarea propune o tratare teoretică, se distinge foarte clar latura practică. Propria experienţă pedagogică dobândită în timp, ca profesor de educaţie muzicală, aspectele metodico-ştiinţifice şi de cercetare pe care le-a expus, au fost determinante în realizarea acestei cărţi pe un traseu „tripartit”: practică – teorie – practică. Elevul trebuie să fie conştient de importanţa învăţării prin cercetare, prin descoperire, de importanţa realizării conexiunilor între diferitele discipline. De la sunetele gamei la cântecul popular, de la muzica de operă la mici scenarii (capitolul al IV-lea), sau legătura muzicii cu alte discipline (capitolul al V-lea) – realizarea unor jocuri folclorice care combină limba română, educaţia muzicală şi educaţia fizică), este demonstrată necesitatea unei educaţii interdisciplinare. „O educaţie artistică interdisciplinară, atât a elevilor din şcolile generale, cât şi a celor din şcolile şi liceele vocaţionale este indispensabilă, deoarece, în primul rând, contribuie la modelarea în sens estetic a spiritului uman, finalitatea sa fiind o educaţie morală valorică, superioară, iar în al doilea rând, conduce la motivarea elevilor spre învăţare şi, implicit, spre formarea unei culturi generale solide”, concluzia autoarei ce subliniază afirmaţia lui Basarab Nicolescu: „Disciplinaritatea, pluridisciplinaritatea, interdisciplinaritatea şi transdisciplinaritatea sunt cele patru săgeţi ale unuia şi aceluiaşi arc: cel al cunoaşterii.” , dar şi pe cea a lui Platon: „Muzica este o lege morală. Ea dă suflet universului, aripi gândirii, avânt închipuirii, farmec tinereţii, viaţă şi veselie tuturor lucrurilor. Ea este esenţa ordinii, înălţând sufletul către tot ce este bun, drept şi frumos”.
Lect. univ. dr. Grigore CUDALBU
