Rezistența și lupta românilor din Transilvania împotriva năvălitorilor de origine fino-ugrică (I) – (o scurtă incursiune în istoria României)

Istoricii români, dar nu numai, au la îndemână suficiente dovezi prin care pot să demonstreze obârșia, continuitatea și perenitatea poporului român în spațiul său actual-Carpato-Danubiano-Pontic.Cu atât mai mult despre Transilvania, sau țara de peste munți și păduri (Ardealul), care a fost centrul regatelor lui Burebista și Decebal, după care și leagănul poporului roman-Dacia Felix, de unde ceva mai târziu Imperiul Roman a fost nevoit s-o abandoneze (270-275 d Hr.), retrăgându-și autoritățile și armata la sud de Dunăre, din cauza năvălitorilor barbari. Numai că, după retragerea aureliană, marea majoritate a populației daco- romane a rămas pe loc continuându-și activitatea, existând destule dovezi și mărturii istorice care demonstrează din plin acest lucru. Însă, începând cu sec. IV-V, popoarele barbare vor face puternice presiuni și expediții prădalnice și asupra spațiului locuit de către daco- romani, cu precădere în ținuturile intracarpatice, iar printre năvălitori s-au numărat și ungurii-popor fino-ugric, de origine asiatică. Ei vin, de undeva din nordul munților Urali, fiind obligați să părăsească acele locuri, sub amenințarea neamurilor turcice și a altor barbari asiatici. Organizați în“clanuri”tribale, străbat sudul Rusiei de astăzi, Galiția și Carpații Păduroși, iar într- un final ajung și se stabilesc în ținuturile Ungariei de azi, așa cum bine ne informează chiar Gesta Hungarorum (Faptele Ungurilor), prin cronicarul Anonymus-notarul regelui Bela al III- lea, la 1247. Aici triburile primitive maghiare se vor uni sub autoritatea politică și militară a lui Arpad (sec.X), stabilindu-și centru și mai apoi capitala la Buda (și Pesta). A urmat creștinarea și formarea statului maghiar, instaurându-se pe rând dinastiile regale din familii italo- franceze (sec.X-XIII). Însă rămâne acea mentalitate tribală, bazată pe incursiuni jefuitoare, din Panonia spre mai toate zonele învecinate. Dar cu timpul expedițiile lor spre vestul și sud-vestul Europei vor fi stopate, reamintind între altele și bătălia de la Lechfeld (955), unde armatele germane conduse de Otto cel Mare provoacă ungurilor o înfrângere zdrobitoare. Se punea în felul acesta capăt unui coșmar, provocat în ținuturile Franței, Germaniei și Italiei de azi, provocat de acest popor nomad venit din steple Asiei Centrale, care nu cunoștea alte îndeletniciri, trăind exclusiv din jafurile și prădăciunile incursiunilor militare. Târziu se vor ocupa cu agricultura și alte activități economice, urmare a contactului cu populațiile civilizate din Europa. De altfel, prin creștinare, ungurii și-au proclamat regatul (1000), după model occidental, primul lor rege, provenind din dinastia arpadiană, intitulându-se sub coroana de aur trimisă de Papa sub numele de Sfântul Ștefan, devenit și vasal al Imperiului romano-german. De acum, după o perioadă de liniște și așteptare în respectivul regat, se vor relua expedițiile de jaf, de această dată și de cucerire, dar nu spre vestul Europei, din motive de acum cunoscute, ci spre est, sud și nord-estul Panoniei, fiind vizate cu precădere ținuturile locuite de romani. Iar cucerirea Transilvaniei a început în sec.X și a durat aproape două secole, istoric stabilindu-se mai multe etape de pătrundere, de la Vest și până pe linia Carpaților răsăriteni și sudici. Dar, aici trebuie menționată rezistența dârză a voievozilor și ducilor romani, reamintindu-i între alții pe Menumorut, Gelu și Glad, care au ridicat adevărate cetăți și bastioane de apărare împotriva cotropitorilor unguri. În același timp, este de remarcat ca părți importante din Transilvania au rămas ținuturi libere, sub conducerea propriilor cneji locali, fiind vorba de “Țara Hațegului”,“Țara Făgărașului”,”Țara Bârsei”,”Țara Maramureșului” și “Țara Almăjului”. De altfel, aceeași cronică maghiară Gesta Hungarorum vorbește despre prezența majoritară a populației românești în Transilvania și de existența formațiunilor politice statale conduse de către voievozii mai sus-menționați. Mai mult, se vorbește de rezistența dârză a românilor împotriva expansiunii maghiare, redând printre altele cuvintele de înalt patriotism ale lui Menumorut care, adresându-se soliei trimisă de Arpad rostea: “Spuneți lui Arpad, ducele Ungariei și domnului vostru, ca Pământul ce l-ați cerut nu-l vom da niciodată, cât vom fi în viață”. Și cei trei duci ai românilor-Menumorut, Gelu și Glad, avându-și centrele voievodale și de rezistență la Biharia, Dăbâca și Cuvin (Crișana, Transilvania și Banat), unde romanii erau organizați în ducate, după lupte grele au fost nevoiți să cedeze treptat incursiunilor de pradă ale cetelor ungurești, dar vor continua, ei și urmașii lor să lupte împotriva dușmanilor cotropitori. Fie prin reorganizarea militară și încheierea de alianțe cu statul morav și regatul bulgar, chiar cu Imperiul Bizantin, dar mai ales prin întărirea cetăților de apărare, în special cele din jurul centrelor de reședință și comandă voievodală. În plus, despre istoria noastră din acele vremuri grele avem destule informații și date importante despre ținuturile românești: organizare, viață economică, toponime, personalități, credințe și obiceiuri, lupte, reședințe și cetăți, ș.a.m.d., reamintind iarăși cronica lui Anonymus, care relatează, între altele, despre valachi, balachi sau vlahi, însemnând denumiri de origine-romanică, adică popor de limba latină. Mai exact, “pasatores romanorum”, adică populație supusă Imperiului Roman, rămasă în Transilvania după retragerea romană. Și aceeași cronică maghiară, afirma destul de clar că la venirea ungurilor în Ardeal “romanii erau acolo băștinași”, iar “ungurii venetici”. Așa că, indiferent de părerea ungurilor despre valoarea istorică a operei lui Anonymus, un lucru rămâne cert și anume, afirmația categorică a cronicarului că “romanii erau masiv prezenți pe teritoriul Transilvaniei în clipa în care ungurii invadau această provincie”. De altfel, dificultățile ocupării Transilvaniei și cu atât mai mult menținerea dominații asupra acestei provincii românești, îi determina pe regii unguri să declanșeze un puternic proces de colonizare, pe de o parte cu populații maghiare, iar pe de altă parte cu sași și secui, cărora li se acordau privilegii, în special li se dăruiau moșii întinse, luate cu forța din pământul localnicilor romani. S-a încercat chiar colonizarea Cavalerilor Teutoni, undeva prin Țara Bârsei (1211), dar se va renunța rapid, după ce aceștia au intrat în conflict deschis cu regalitatea maghiară (1225), pe motive de privilegii și libertăți religioase. Cât îi privește pe secui, aceștia proveneau din rămășițe ale hunilor veniți de prin stepele nord-pontice, care intrând în contact și în conviețuire cu ungurii, vor ajunge să vorbească un dialect al limbii maghiare. Sașii-populație de neam germanic, vin și ei din nordul și apusul Europei, apoi colonizați, în special în partea sudică a Transilvaniei, după ce prin așa-zisa “ Bula de Aur” (1224) primesc deplina autonomie și privilegii din partea regelui ungur de la Buda. Acum se vor contura mai bine și categoriile sociale-nobilimea, descinsă în special din rândul urmașilor conducătorilor gentilici, dar și ai sașilor și secuilor cu apartenență la religia catolică, iar de celalaltă parte era populația românească majoritară, adusă la starea umilitoare de“tolerați”, luându-se orice posibilitate de afirmare și de emancipare națională și socială. A fost și motivul principal al declanșării unor ample mișcări și răzvrătiri populare, amintind aici de răscoala românilor și maghiarilor de la Bobalna (paturile sărace) de la 1437, împotriva cărora s-au unit “stările” privilegiate-nobilimea maghiară, sașii și secuii (vezi Unio Trium Nationum, sau“unirea celor trei națiuni”), care și-au propus sub jurământ să lupte împotriva satelor răsculate, mai exact:“nimicirea și stârpirea răutății și răscoalei țăranilor nelegiuiți”. Altfel spus, această “uniune frățească”a claselor privilegiate din Transilvania care a funcționat până la revoluția de la 1848, s-a dovedit a fi instrumentul perfid de asuprire socială și națională a românilor. Iar ca o dovadă în plus, este bine să amintim că după înfrângerea unei alte răzvrătiri sociale (răscoala lui Gheorghe Doja-1514), Dieta maghiară de la Pesta, emite un act juridic (Codul lui Werboczi), prin care se puneau alte obligații înrobitoare pe seama țăranilor români, inclusiv legiferarea iobăgiei și desființarea dreptului de strămutare, legându-i de glie. A urmat o perioadă scurtă de speranțe, atunci când Mihai Viteazul a reușit să realizeze la 1600 prima unire a celor trei Țări Romanești-Ardealul, Moldova și Țara Românească, refăcând astfel vechea Dacie. Și fără a intra în alte amănunte legate de glorioasa domnie a voievodului muntean, trebuie să subliniem că după victoria sa strălucită asupra lui Andrei Bathory (Șelimbăr – 25 oct. 1599) și intrarea triumfală la Alba Iulia, la 1 nov.1599, Mihai Viteazul reușește pentru scurta vreme să reașeze în Transilvania rânduielile românești luând o serie de măsuri în favoarea românilor ardeleni, îi scutește pe preoți de robotă și înființează Mitropolia Ortodoxă a Transilvaniei, așezând-o la Alba Iulia. A urmat și înfrângerea lui Ieremia Movilă în Moldova, înlăturarea acestuia de pe tronul Moldovei și astfel, Mihai Viteazul devine domnul celor trei Țări Române, sau cum ne spune Hrisovul de la Iași (27 mai 1600): ”domn al Țării Românești, al Ardealului și a toată Țara Moldovei”. Or, acest mare act al unirii, fie și vremelnic, a avut o semnificație istorică deosebită, declanșând ulterior o serie de alte acțiuni ale populației românești-majoritară în Transilvania, cerându- se între altele egalitatea în drepturi cu ungurii, sașii și secuii, mai exact dorința de emancipare socială și națională. De la această piatră de hotar a istoriei noastre naționale, avea să se afirme mult mai puternic identitatea și conștiința de neam a românilor. Ei nu numai că nu erau venetici, ci majoritari și stăpânii de drept ai pământului ardelenesc, continuatorii daco- romanilor, dar în ciuda cărora, erau lipsiți de drepturi etnice, publice și politice în țara lor de baștină. Iar în această privință, cel care a sintetizat cel mai bine opțiunile transilvănenilor a fost episcopul Inochentie Micu, care, într-un memoriu-program “Supplex Libellus” trimis Împăratului de la Viena (1744), cerea, între altele, în numele populației românești, majoritară în Transilvania, egalitatea în drepturi cu celelalte națiuni din principat, înființarea de școli românești, pământ și libertatea de strămutare pentru țăranii iobagi, ș.a.m.d. Din păcate, răspunsul a fost unul de replică înverșunată și de pedepsire a autorului acelui memoriu, pentru că puțin mai târziu să fie reprimată cu sălbăticie și răscoala populară condusă de Horia, Cloșca și Crișan (1784-1785). Dar dorința și voința de emancipare socială și națională erau deja prea puternice pentru a mai putea fi stăvilite, dovadă că în 1791, reprezentanții Școlii Ardelene aveau să înainteze un alt memoriu Împăratului Leopold al II- lea, fiind vorba de Supplex Libellus Valachorum, cerându-se argumentat și ferm drepturile românilor. Numai că și de această dată împăratul nu-și asumă vreo obligație directă și trimite memoriul spre “rezolvare” Dietei de la Cluj. Însă cum era de așteptat, memoriul a fost respins de către reprezentanții “uniunii frățești”, mai mult decât atât, au fost declanșate opresiunile, care însă nu au putut opri lupta românilor transilvăneni pentru drepturile lor sociale și naționale, aceștia continuând să le revendice cu tenacitate și să-și apere ființa națională, limba, credința și obiceiurile, glia strămoșească. De-altfel, orice încercare a istoricilor maghiari de a deturna adevărul istoric, susținând așa-zisa teorie a discontinuității și exodului de o mie de ani a poporului român este lovită de nulitate, de vreme ce există atâtea dovezi certe legate de permanența și continuitatea daco-romană și a poporului nostru după părăsirea Daciei de către stăpânirea romană. Și nu este locul și timpul să lămurim acum pe baze de izvoare istorice acest lucru, făcând subiectul altei dezbateri. În schimb, propaganda maghiară uită atât de ușor istoria de venetici a ungurilor pe aceste meleaguri, pentru că în prima jumătate a sec.XVI, pe fondul unei puternice crize, regatul maghiar să dispară de pe harta Europei, ajungând sub stăpânire turcească, iar Ungaria să fie transformată în pașalâc (1541). Or, nu același lucru se întâmplă cu Transilvania, care este recunoscută de către Imperiul Otoman ca Principat autonom în schimbul unui tribut anual modic și chiar a devenit țară beligerantă în războiul de 30 de ani, încheind tratate externe de pe poziții de deplină egalitate.
(Va urma)
Prof. Vasile Irod

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here