Rusaliile în Sfânta Biserică

Cu înălţarea Sa la cer, Hristos n-a părăsit lumea pe care a creat-o şi a eliberat-o de moarte. El rămâne pururea cu noi; dar ne-a trimis un “alt Mângâietor”: Duhul Său cel Sfânt, care de la Tatăl purcede”.

Tradiţia ortodoxă consideră venirea Duhului Sfânt peste Apostoli şi ucenici la Cincizecime ca ultim act în iconomia mântuirii al cărei autor principal este Iisus Hristos: “Cel ce din sânurile Tatălui S-a deşertat pe Sine şi din cer pe pământ S-a pogorât şi a luat toată firea cea omenească şi a îndumnezeit-o; şi după aceea iarăşi S-a suit la ceruri şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu–Tatăl şi a trimis peste Sfinţii Săi Ucenici şi Apostoli pe Duhul cel Dumnezeiesc şi Sfânt, de-o fiinţă şi de o putere, întocmai slăvit şi împreună veşnic; şi printr-Însul i-a luminat pe ei şi prin ei toată lumea”.
Numirile Duhului Sfânt în imnologia ortodoxă sunt pline de poezie şi de simbolism: Dumnezeu şi îndumnezeitor, Viaţă şi Duh de viaţă făcător, Lumina şi de lumină dătător, Binele şi vistierul bunătăţilor. În afară de aceasta, tradiţia ortodoxă a subliniat câteva aspecte importante ale lucrării Duhului Sfânt: „Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit ”- text care se zice la Botez şi la înmormântare  este o referinţă la cele două braţe ale lui Dumnezeu, Fiul şi Duhul, prin care lumea a fost creată şi transfigurată: “Sfinte Dumnezeule, Cel ce toate le-ai făcut prin Fiul cu împreună lucrarea Duhului Sfânt; Sfinte tare, prin Care am cunoscut pe Tatăl şi prin Care Duhul Sfânt a venit în lume; Sfinte fără de moarte, Duhule mângăietor, Care din Tatăl purcezi şi prin Fiul străluceşti”.
Duhul Sfânt este cel care susţine în existenţă totul. „Prin Sfântul Duh tot sufletul viază”.
Căderea în păcat a omului a adus nu numai corupţia umanului şi dezordinea în creaţie, ci şi pierderea Duhului Sfânt. “Părăsirea” lumii păcătoase de către Dumnezeu se vede în această lipsă de Duhul Sfânt, pe care toţi profeţii Vechiului Testament o deplâng. Psalmistul se roagă: “Duhul Tău cel Sfânt nu-L lua de la mine”. Acest Duh vine, la întruparea Fiului lui Dumnezeu, să sfinţească şi să umple firea umană. La Botezul Domnului are loc această restituire a Duhului umanităţii pe care o părăsise. Tot astfel se explică şi Taina Mirungerii prin care Duhul se redă unei persoane nou botezate din abundenţă.
Venirea Duhului Sfânt peste Apostoli şi Ucenici la Cincizecime constituie o autorevărsare a lui Dumnezeu în umanitate şi istorie, asigurarea fermă că împăcarea prin crucea lui Hristos între Dumnezeu şi lume este o realitate unică şi ireversibilă. De aceea “nimeni nu poate să spună: “Domn este Iisus, decât în Duhul Sfânt”. Duhul însuşi vine nu numai să amintească pe Hristos–cel-Înviat. În Biserica veche mărturisirea lui Hristos-cel-Răstignit reprezintă criteriul esenţial de a discerne prezenţa Duhului. Oricine contrazice pe Hristos-cel-Răstignit nu este de la Duhul. Duhul ne duce la Hristos şi ne aduce pe Hristos, dar totdeauna pe Hristos care poartă semnul crucii. Hristos-cel-Înviat a fost recunoscut după semnele cuielor.
Duhul este Mângâietorul şi Apărătorul creştinilor, în numele lui Hristos, El vine în ajutorul slăbiciunilor credincioşilor şi Se roagă pentru ei cu suspine de negrăit,-“Unde este Duhul Domnului, acolo este libertatea”. Creştinii au primit “libertatea Duhului“ sau libertatea lui Dumnezeu, de aceea ei constituie un factor înnoitor şi creator în toate domeniile vieţii umane. Datorită acestei libertăţi, creştinii pot privi spre cer, pot imagina, pot deveni imitatori ai lui Dumnezeu pe pământ. Libertatea se manifestă în dezlegarea reciprocă şi în stabilire de relaţii drepte cu semenii. Numai cei liberi se pot acredita şi dezlega reciproc. “Nu poţi fi fericit, dacă împilezi pe aproapele tău”.
Duhul este cel care împarte darurile Sale, şi le împarte cum voieşte. Biserica şi creştinii sunt chemaţi nu numai să recunoască aceste daruri, ci şi să le fructifice pentru bunăstarea tuturor. Căci darurile, izvorând din acelaşi Duh, nu se exclud unele pe altele, ci, în comunitatea creştină, ele trebuie să existe pentru fiecare în parte şi pentru conlucrarea tuturor slujitorilor, corespunzător acestor daruri.
Cei ce au primit misiunea de a “chivernisi”, aceia sunt datori să asigure simfonia acestor daruri.
-Având în vedere “covârşitoarea bogăţie a harului”, viaţa creştină este o continuă creştere în plinătatea Duhului. Punctul de plecare în această “creştere” este Botezul, căci toţi câţi în Hristos au fost botezaţi, sunt îmbrăcaţi în Duhul Sfânt, primind unul din darurile Sale. Nici unul dintre cei ce s-au botezat şi cred în Hristos nu rămâne nepăsător faţă de harul Domnului, dacă nu s-a predat pe sine la toată lucrarea potrivnic şi nu şi-a întinat credinţa prin fapte necuvenite, sau nu convieţuieşte cu trândăvia şi cu nepăsarea. Dar cel ce a păzit pârga Sfântului Duh, pe care a promis-o din Sfântul Botez, nestinsă, sau dacă s-a stins a înviorat-o prin faptele dreptăţii, nu se poate să nu primească şi plinirea ei de sus. Iar prin buna sa nevoinţă se învredniceşte, primind plinătatea Duhului, sau de cuvântul înţelepciunii lui Dumnezeu spre învăţătura Bisericii; sau de cuvântul cunoştinţei Tainelor lui Dumnezeu prin acelaşi Duh, ca să cunoască tainele Împărăţiei cerurilor; sau de credinţa din inimă, prin acelaşi Duh, spre a crede în făgăduinţele lui Dumnezeu, ca Avraam; sau de darul vindecărilor, în acelaşi Duh, spre tămăduirea bolilor; sau de lucrarea puterilor, spre a alunga demonii şi a face semne; sau de deosebire a duhurilor, spre a cunoaşte cine grăieşte în Duhul lui Dumnezeu şi cine nu; sau de tălmăcire a diferitelor limbi; sau de harul mângâierii celor întristaţi; sau de darul cârmuirii turmei şi a poporului lui Dumnezeu; sau de dragoste faţă de toţi şi de darurile ei, de îndelungă-răbdare, de bunătate şi de toate celelalte, iar dacă nu va fi cineva părtaş de nici unul din acestea, nu pot să spun că unul din aceştia e credincios sau că face parte din rândul celor ce au îmbrăcat pe Hristos de la dumnezeiescul Botez. Cel ce caută Duhul lui Dumnezeu şi darurile Acestuia trebuie să le caute în Biserică, deoarece ea este templul viu în care Duhul S-a coborât la Cincizecime.  Dumnezeu a ales să lucreze în şi prin această comunitate, în care a trimis Duhul Sfânt, prin care vine Împărăţia Sa, şi prin Care se zice voia Sa, precum în cer şi pe pământ.
Biserica condusă de Cuvântul lui Dumnezeu predică, învaţă, celebrează, judecă, face totul sub lucrarea Duhului Sfânt. Este de datoria tuturor credincioşilor să nu stingă Duhul Sfânt în viaţa lor şi în viaţa Bisericii ca instituţie. “Nu stingeţi Duhul” este mai degrabă un avertisment, deoarece Duhul, nu poate să fie stins. Rugăciunea proprie Bisericii este: “Vino, Duhule Sfinte”.
La Cincizecime, prin venirea şi lucrarea Duhului Sfânt asupra comunităţii apostolice din Ierusalim, Biserica este desemnată a fi trupul lui Hristos, templul lui Dumnezeu noul popor al lui Dumnezeu (Petru 2,10).
Unitatea dintre Hristos şi Biserica Sa, dintre cap şi trup rămâne “taina cea mare” de care vorbeşte Apostolul Pavel (Efes. 5, 24-32). Dar toţi sunt datori să se “alipească” de Domnul, să devină mădularele Sale unindu-se cu trupul Său, Biserica, pentru ca astfel El să fie capul lor; iar cei mulţi să fie un trup al lui Hristos, “Mântuitorul tuturor oamenilor şi mai ales al credincioşilor”. Existenţa unei comunităţi creştine istorice în ziua Cincizecimii, înţeleasă ca lucrare permanentă a lui Dumnezeu şi manifestare anticipatoare a Împărăţiei, nu epuizează iconomia mesianică a lui Hristos, aceea de a aduna pe toţi în El. Evangheliile vorbesc de această deschidere a Împărăţiei pentru toţi: “Mulţi vor veni de la răsărit şi de la apus şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în Împărăţia cerurilor”.
Pentru Apostolul Pavel, aceasta este “Taina voii lui Dumnezeu“, propria Sa rânduială pentru ca astfel toate să fie reunite în Hristos (Efes. 1, 9-10).
Pentru el, “plinătatea trupului” constă în: recunoaşterea locului şi misiunii poporului Israel în Vechiul Testament, inclusiv convertirea acestui popor, continuitatea “alianţei” în noul popor al lui Dumnezeu, Biserica, care are toate calităţile unui popor ales: “Căci voi sunteţi aleşi, sfinţiţi şi iubiţi de Dumnezeu”; răspândirea Evangheliei la toţi.
Hristos a desfiinţat peretele cel din mijloc dintre cele două lumi (Efes. 2,14), ca astfel să le aducă la “unitatea credinţei”(Efes 4,13) şi să facă din ele un popor unic.
Taina Mântuirii în Hristos se produce în Biserică, pentru că Hristos, fiind Capul Bisericii, este locul şi lumea tuturor, iar Biserica, fiind trupul Lui, este locul şi lumea lui Dumnezeu. În Biserica Sa, prin mărturia fiecărui creştin în parte şi a comunităţii ca întreg, Hristos însuşi, îşi extinde plinătatea Sa, de aceea “Cine priveşte spre Biserică priveşte spre Hristos, Care Se zideşte şi Se măreşte pe Sine, prin adăugirea celor ce se mântuiesc”.
Iconom Stavrofor, Preot GHEORGHE STOICHIN,  Spitalul judeţean de urgenţă Tg-Jiu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here