Spre sfârșitul anului trecut a apărut pe piața literaturii gorjene volumul de proză scurtă ”Văduva”, la editura ”Măiastra” din Tg.Jiu spre plăcută și utilă delectare a cititorului avid de beletristică, interesantă și instructivă succesiune de povestiri inspirate din viața satelor de pe Valea Amaradiei, dar și din Bărbătești, locul de baștină al autorului, reputat medic primar și doctor în științe medicale, Cornel Munteanu, care confirmă abilitate în arta scrierilor literare precum deopotrivă prestează încă medicina de vârf în mica urbe de pe Gilort, orașul Tg.Cărbunești.
Într-o succesiune aleatorie de fapte rupte din cotidian, multe din ele consumate în secolul trecut, constatăm evoluția și formarea unor personaje ce transced epoci și sisteme sociale diferite, cu tradiții, obiceiuri, moravuri și năravuri, ce dau dimensiune reală autenticității rustice și originalității.
Specific creației sale literare ca și meseriei ce l-a confirmat, Cornel Munteanu folosește abil introspecția în care fiecare personaj se autodefinește prin aprecieri și judecăți proprii în luarea deciziilor ce-i influențează evoluția până la împlinirea egoului și personalității (în ”Nelu”, ”Neam rău”, ”Văduva”, ”Papa Clenciu”). Chiar și Moș Dincă din povestirea cu același nume, ”om la peste optzeci de ani” ”doct” în morala creștină când ajută pe Leana, sărmana fată rămasă orfană și crescută la niște rude din Dănești, se străduiește amarnic să-i rămână numai binefăcător ”patern” pentru ca în fața formelor feminine bine conturate pe trupul dezgolit al fetei în singurătatea nopților de iarnă, căci baba-i murise de mult, chinuit de gânduri și profunde remușcări acceptă tentația carnală și-i face Lenii doi copii, plecând și el apoi la femeia vieții sale taman după ce împlinise ”o sută cinșpe ani”.
O altă caracteristică a scrierilor lui Cornel Munteanu este folosirea arhaismelor și perfectului simplu în realizarea plasticității expresive a dialogurilor ce nuanțează o filozofie rudimentară și o logică inductivă prin care fiecare personaj se încadrează perfect epocii, locului acțiunii spre a deveni personalitate ce îl evidențiază în contextul social specific: ”… Da ce țâu io măi bine și măi bine minte, ierea petrecerea ce-o da cân se termina cu strânsu. Tăia berbeacu sau vițălu dacă ierea lume multă …” sau ”…l-au adus la cimitir cu caru cu boi mă că așa ierea pe atunci.” în ”Neam rău”. La fel de bine însă, autorul folosește bâlbăismele pentru a da savoare dialogurilor bahice de la terminarea partidelor de vânătoare : ” Bba aaici la mmasă iio ssânt șșefu. Oodată că iio îîmpușcai cinci mistreți șși-o vvulpe și voi nniciunu și aal ddoilea ccă iio bbbeau mai mmult ca voi, hhai nnoroc …”(în ”Vânător norocos).
Interesantă este însă opinia existențială a lui Niță vânătoru : ”Crez că mă duc ? Ai dreptate, dor n-oi trăi o sută. Să duc, mă nene, toate ale omului, să duc și la urmă zdup și iel intră sub mal. Praf, țărână, asta-i omu, nu-i nimic bă de iel” în povestirea cu același titlu sau, la fel de emoționantă este comuniunea dintre om și animalele crescute de el pe lângă casă în bună și sănătoasă tradiție românească, ce sensibilizează profund cititorul : “- Bibu, strigă tare Nelu, Brebenel… Bibu ridică capul și cum îl vede, vine întins spre el, în urma lui și Brebenel. Îi mângâie pe amândoi pe spate, pe grumaz, pe cap, ei cu boturile pe el. Lacrimile îl podidesc. Doamne, de ce nu loai io banii să-mi iau boii înapoi ? – mi se rupe inima de ei; și plânge un ceas întreg cât stă cu ei. Îi mai strânge o dată în brațe și îi pupă la plecare…” (în ”Bibu”).
În ”Văduva” Ionel ”copilul cel mic al lui Victor Mitrulescu din Totea Hurezanilor” isteț din fire devine învățător în sat și după ce a construit o școală nouă lângă cea veche, a făcut armata și apoi o casă ”peste drum de cea bătrânească” e musai să se-nsoare cu Ileana, fata lui Mitrică Graure de la Hurezanii din Vale făcând nuntă mare la care a cântat Dindiri și formația lui. După o viață plină cu familie și doi copii, Ionel se stinge și Victor tat-su după el, în timp ce Ileana, văduvă de-acum și ajutată-n toate de Gică, omul de nădejde a mai trăit o vreme gospodărind avuția și ”se duse după Ionel al ei”, iar ca răsplată pentru ajutor dat l-a împroprietărit mai întâi pe Gică dându-i o curea de pământ, pădure, haine și bani.
În ”Diți” și ”Rugăminte” Cornel Munteanu este profund indignat de ignoranță, superficialitate și incultura medicală cu care s-a confruntat dramatic în exercitarea actului medical. Perfecționist și doct, el nu acceptă promovarea nonvalorii, dar nici nu realizează un dialog formativ cu profesioniști în devenire considerând că prestanța și responsabilitatea sunt definitorii fiecărui purtător al uniformei albe. Ca și în alte lucrări de referință el ia atitudine până la intransigență cu cei care sunt ceea ce ar fi trebuit să fie, responsabili și profesioniști veritabili.
Am ”gustat” cu plăcere multe din scrierile sale literare și afirm cu certitudine că doctorul Cornel Munteanu este o piesă de valoare în literatură precum a fost și o să rămână, pentru multe generații, un erudit al medicinii contemporane ca și mentorul său Iuliu Hațieganu de la care a promovat consecvent dictonul ”Medicina este artă, știință și conștiință.”
Victor Gh. Banța
