În ţinuturile noastre, gutuia s-a cultivat cu mult timp în urmă, adusă de pe meleagurile aride ale Asiei. Gutuia reprezintă un însemn al toamnei dar şi al sănătăţii. Ea este fruct al gutuiului, un arbust sau arbore mic, la noi în ţară cultivat în grădini şi simţindu-se excelent în prezenţa părului.
Gutuiul este originar din Orientul Apropiat. A fost plantat cu 6000 de ani în urmă de babilonieni. În Grecia, gutuia era extrem de iubită de către Venus, tinerii proaspeţi căsătoriţi trebuind să zdrobească acest fruct între dinţi înainte de a merge în camera nupţială.
Fructele de gutui, mari şi cu puf galben ca de pui, se coc spre sfârşitul lunii octombrie şi începutul lunii noiembrie.
Gutuile se consumă fierte: opărite, la cuptor, cu zahăr şi lichior; se utilizează şi la prepararea conservelor, a dulciurilor, marmeladelor, dulceţurilor, peltelelor, sucurilor, lichiorurilor şi a unor mâncăruri. Frunzele de gutui în combinaţie cu frunze de afin, mur, zmeură, fructe de măceş, cătină, pot fi folosite la prepararea unui ceai alimentar plăcut, bogat în vitamine.
Ce conţin?
Prin prezenţa celor două substanţe tanin şi peptine, gutuia are o acţiune blândă astringentă asupra aparatului digestive. Gutuia are în componenţă: apă (70-85 %); acidul tantric, acidul citric şi acidul malic, cărora li se datorează gustul rugos al pulpei; fibre alimentare, în cantitate semnificativă; peptina (se află în fibre); vitamine, mai ales vitamina C, PP, A, B1 şi B2; săruri minerale, mai ales de fosfor şi de potasiu; tanin, cu proprietăţi aromatice; săruri minerale: fier, magneziu, potasiu, calciu, cupru etc.;
Gutuile în stare crudă şi foarte coapte sunt bune pentru digestie. Sunt recomandate în diaree, enterită, vomă, salivaţie abundentă etc. Taninul din gutuie o fac să aibă efect tonifiant, fiind indicat în infecţii respiratorii: guturai, tuberculoză etc. Activează funcţiile ficatului, combate leucoreea, sunt calmante şi sedative.
Din gutuile cu coajă se face un decoct care se foloseşte contra enteritelor, digestiilor anevoioase, iar extern – pentru prolaps rectal. Cu acest decoct se face gargară în caz de: laringite, faringite, stomatite, amigdalite. Decoctul se face dintr-o gutuie la un litru de apă. Se lasă la fiert, până ce apa ajunge la jumătate.
Pelteaua de gutui este bună în dieta gastritei şi a colitelor. Anumite preparate din gutui, precum: gemul, jeleul, pelteaua, siropul sunt excelente în diaree, hemoragie uterină şi hemoroizi.
Frunzele de gutui, preparate sub formă de infuzie sau decoct, datorită faptului că au tanin, au efect astringent, hemostatic şi emolient. Sunt recomandate în afecţiuni respiratorii, diaree, hemoptizii, gingivite, răguşeală, guturai, nervozitate etc.
Infuzia din flori şi frunze de gutui linişteşte tusea. Pe vremuri, din frunze de gutui şi flori de tei se prepara un ceai care era folosit la tratarea amigdalitei şi a răcelilor. Ceaiul de frunze uscate mai era indicat în acea vreme şi pentru boli de inimă, in insuficenţă cardiacă şi boli de ficat.
De la gutuie se foloseşte totul, inclusiv sâmburii care datorită mucilagiilor şi pectinelor sunt buni pentru infuzie, care se îndulceşte cu miere. Este folosită pentru combaterea tusei, bronşitei, răguşelii.
Maceratul din sâmburi de gutui se folosea încă de mult timp. Se face dintr-o mână de sâmburi la ½ pahar de apă călduţă. Este emolient şi se întrebuinţează contra degerăturilor, a hemoroizilor inflamaţi, a crăpăturilor pielii, sânilor, a arsurilor, în eczemă, fisuri anale, pentru ochi etc.
Din cojile de gutui macerate în puţin alcool se utilizează anumite loţiuni, în cosmetică, împotriva ridurilor.
O cură cu gutui în această perioadă este ideală pentru fortificarea imunităţii înainte de venirea iernii. Se va consuma 2, 3 gutui în fiecare zi. Astfel se vor ţine la distanţă virozele respiratorii. Cura cu gutui activează pofta de mâncare şi poate reprezenta un factor de prevenire a anemiei.
Fructele de gutui sunt excelente şi în curele de slăbire. Gutuile favorizează arderea grăsimilor datorită numărului mare de fibre alimentare. În acelaşi scop se recomandă şi sucul din gutui proaspete.
Cristina Răscol
