Sensul vieții

Marea tragedie pe care o trăiesc cei cuprinși de diavolul și înrobiți de patimi este faptul că ei nu-și dau seama de situația în care se află. Patimile și diavolul îi orbesc în așa măsură încât confundă răul cu binele, minciuna cu adevărul, urâtul cu frumosul, întunericul cu lumina și păcatul cu virtutea. De aceea sunt de compătimit! Se consideră oameni normali, în schimb toți ceilalți, care îi sfătuiesc, sunt pentru ei înapoiați, neștiutori, sau răuvoitori. Într-adevăr, handicapul cel mai grav pentru om este cel spiritual!
În Sfânta Scriptură, întâlnim foarte mulți oameni îndrăciți, pe care diavolul a pus stăpânire și de care își bate joc în fel și chip. Diavolul își bate joc de viața omului pe care a creat-o Dumnezeu. Dostoievski a analizat cu o profunzime uimitoare și unică psihologia demonizatului. Pentru unul din personajele lui viața nu are nici un sens; pentru omul modern, omul lipsit de Dumnezeu viața nu are nici un sens. Pentru eroi viața are sens și valoare, dar adevărații eroi sunt dispuși să renunțe la viață pentru un lucru mai înalt, pentru ceva nobil. Pentru unii oameni, viața are un singur sens, acela de a-ți bate joc de ea spunând ,,eu îmi trăiesc viața!”. Iar acesta este sensul pe care diavolul îl dă vieții. În zilele noastre, întâlnim atâția oameni, mai ales tineri cărora nu le lipsește nimic prin grija părinților, care își pun capăt zilelor spunând adeseori în câte o scrisoare lăsată în urmă: ,,Nu văd ce rost are să trăiesc mai departe. De aceea pun capăt vieții mele, căci e fără sens!”.
De unde venim, cine suntem, încotro ne ducem? Iată întrebările la care numai cel ce crede în Dumnezeu poate răspunde satisfăcător. Numai cel ce mărturisește că vine de la Dumnezeu și merge la Dumnezeu, numai acela descifrează sensul vieții. Viața nu are sens fără Dumnezeu, fără perspectiva vieții veșnice, fiindcă nu poate fi explicată și rămâne limitată de moarte. Așa că fără Dumnezeu, viața omului nu poate fi cugetată.
Pentru noi creștinii, Dumnezeu nu este numai Cel ce ne-a dat viața, Creatorul vieții, ci viața însăși, opusul neantului, nonexistenței, vidului. De aceea omul tinde prin viața sa ]n mod firesc spre viața vieții sale, spre Cel ce posedă viața de la Sine, prin Sine și este El însuși viață. Cu cât omul se împărtășește mai mult din bogăția vieții lui Dumnezeu, cu atât i se descoperă mai limpede sensul propriei vieți și crește spre o nouă ordine a existenței și a vieții. Viața cu Dumnezeu o exprimă minunat Sfântul Grigorie de Nazianz: ,,Pentru Tine trăiesc, vorbesc și cânt, iar setea omului după absolut o descrie Fericitul Augustin: ,,Neliniștit este sufletul meu până când se va odihni în Tine, Doamne’’. De aceea ,,a-ți trăi viața” cu adevărat înseamnă îmbogățirea ei prin legătura permanentă cu viața dumnezeiască infinită. Viața omului se valorifică și se afirmă plenar atunci când este trăită în unire cu Dumnezeu, cu Binele suprem, unire care ajută vieții personale umane să depășească naturalul și să se ridice deasupra amenințării cu moartea și să trăiască in lumina și nădejdea vieții veșnice.
Dar în centrul existenței tinde să se instaleze păcatul, răul, tocmai acolo unde începe să încolțească dragostea și adevărul și caută să le pervertească. Nefiind o valoare, ci nonvaloare, păcatul luptă să întunece sensul vieții, să pervertească scopul vieții. Când diavolul reușește, prin intermediul păcatului, să-l facă pe om să-și urască viața care pentru el nu mai are sens, omul se îndreaptă spre sinucidere spre autodistrugere.
Misterul cel mare – zice părintele Stănilaoae – este că omul stă veșnic în fața atâtor semne ale existenței lui Dumnezeu și totuși să-L conteste, să nu accepte comuniunea cu El. Omul poate accepta mai de grabă lipsa de sens, absurdul în toate, decât să accepte sensul prin Dumnezeu. Aceasta, din marea ispită a autonomiei sale. Omul își apără această autonomie, pentru că prin ea crede că poate face orice, își satisface toate dorințele care l-au robit, devenind patimi. (Teologia Dogmatică Ortodoxă).
Astfel, locul lui Dumnezeu în viața omului îl ia diavolul, omul devine posedat de diavol, dirijat, condamnat, stăpânit de el și îl îndreaptă spre dezastru. După cum spune și Sfântul Apostol Ioan, răul reprezintă deviația continuă de la ordinea stabilită de Dumnezeu și are direcția către distrugerea în neant. Orice păcat este o negație a lui Dumnezeu și ajunge să fie în cele din urmă o negație a omului și a vieții. Noi trebuie să-L păstrăm pe Dumnezeu în centrul vieții noastre, adică să nu lăsăm liber locul de unde se valorifică și se afirmă plenar viața noastră, pe care, astfel, o dăruim lui Dumnezeu îmbogățită, fiindcă cel mai mare dar pe care cineva îl poate face lui Dumnezeu, este darul vieții sale.
Preot STOICHIN ELEODOR

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here