Desigur că mă număr printre cetăţenii discriminaţi de ex-preşedintele României, Traian Băsescu, căruia opt milioane de români i-au spus să se ducă în infernul care l-a expulzat în realul politic derizoriu al nenorocitei noastre contemporanităţi, dar, cu crasa nesimţire, a ignorat voinţa naţiunii, susţinut de nişte ipochimene de-o teapă cu el (se ştiu ei care sunt) şi de Înalta Poartă a U.E. (cu nimic mai prejos decât cea Otomană cândva), aceasta preferând, pe meleagurile mioritice ale Carpato-Danubienilor, un guvernator fără personalitate, un claun lipit de căldurosu-i scaun, de fapt un duşman al propriului popor (mărturisit sau nu, ce mai contează!?), un „fanariot” dintre atâţia împăraţi căruia pe la 1821 Tudor Vladimirescu şi-a ridicat oastea de panduri şi de haiduci.
Desigur că-i cer demisia anticipată! Din ce pricini? Prima: politica externă a României, în cei zece ani de dictatură băsesciană, a fost dezastruoasă. Câţi preşedinţi sau regi ai Europei ne-au vizitat ţara? Câte republici ori monarhii a vizitat Traian Băsescu? Răspunsurile se cunosc căci rezultatele unor asemenea demersuri sunt ca şi nule.
A doua: Economia interioară a decăzut constant. Discursul prezidenţial a fost mai mereu inconsistent, conjunctural, lipsit de idei doctrinare, de proiecte pentru viitor, de sugestii pentru anumite reforme punctuale care să salveze industria, agricultura, învăţământul, sănătatea, cultura.
A treia: Refuzul de a promova valori morale precum românismul, naţionalismul, identitatea, unitatea, egalitatea în drepturi, democraţia, eligibilitatea în parlament, instalarea în diferite funcţii după merite, ci nu din considerente de slugărnicie partidică şi pupincurism jegos la adresa lui personalissimă (să-l demascăm ca fiind un resurect cult al personalităţii – n.m., I.P.B.). Atâţia „neica-nimeni” au ajuns miniştri încât orice urmă de competenţă s-a făcut cu desăvârşire ştearsă (era nevoie de inşi manipulabili din motivul că erau perfect conştienţi că fuseseră cocoţaţi acolo tocmai pentru crasa lor incompetenţă); prim-ministrul însuşi era căutat cu acul în carul cu fân, încât „proeminenţa-i” intelectuală să fie cât se poate de linia lui zero şi chiar sub ea.
A patra pricină: Aerul irespirabil cauzat de corupţie, de statul mafiotizat ca altădată în Italia sicilianizată ori în America lui Capone, atmosfera defavorizantă a oricărei încercări de prosperitate prin muncă cinstită, ci nu prin hoţie, inginerii financiare, uzări de influenţă pentru a se obţine profituri fabuloase sau pe dunga de cuţit a unei legalităţi perfide, bazată pe legi găunoase şi pline de găuri prin ochiurile cărora orice parvenit se poate strecura şi transforma în miliardar, ca-n China de după 1990, în care doar vârfurile P.C.C. au putut acumula averi colosale şi apoi şi le-au transferat într-o „străinătate” permisivă până la abulie.
(va urma)
I.P.Brădiceni
