Cu cele ce se întâmplă în România în ultima vreme, nu cred că avem asemănare în orice societate civilizată şi democratică din lume. Valurile de arestări curg zilnic, iar circul mediatic este pe măsură, transmiţând într-o veselie opiniei publice zornăitul de lanţuri şi cătuşe al DNA.
Laura Codruţa Koveşi se şi lăuda la un recent bilanţ cu marile performanţe ale instituţiei pe care o conduce, mai ales după terminarea mandatului de preşedinte al lui Traian Băsescu când s-a pus serios pe treabă, zgândărind întregul sistem, clădit după decembrie 1989, pe demagogie, minciună şi delapidări masive din economie, patrimoniul naţional şi bugetul României. Şi până la un punct acţiunile DNA şi în general ale justiţiei sunt lăudabile, numai că există şi o altă faţetă a realităţii, întrebându-ne firesc de ce abia acum, după atâta amar de vreme se scot la iveală, marile acte de corupţie, cu indivizi şi grupuri infracţionale şi deci multele miliarde de euro furate de către astfel de ticăloşi, ce au păgubit la sânge atât bugetul public, cât şi buzunarele tot mai sărace ale amărăşteanului român.
Altfel spus, îi cercetezi şi le faci dosare, dar le pui la dospit ani de zile, lăsându-i să fure în continuare cât vor şi cât pot, de vreme ce numai după o sumară evaluare a ultimilor 25 de ani a fost scoasă la iveală la scară naţională, o pagubă de peste 70.000.000.000 euro, dar şi o datorie externă de cca o sută de miliarde euro, lăsându-se în urmă o economie muribundă şi incapabilă să asigure necesităţile minimale ale populaţiei României. Şi atunci, care este rolul instituţiilor statului şi în special al justiţiei, constituţional independentă – liberă, dar obligată să-şi exercite corect atribuţiile, în realitate supusă interesului şi favorului politic. Mai mult, cine poate să dezlege şi enigma decorării Laurei Coduţa Koveşi de către administraţia SUA pentru ceea ce n-a făcut atunci când era şefa Parchetului General, căci dosarele marilor corupţi erau ţinute la sertar, în schimb, se vede treaba că abia acum DNA lucrează şi pentru interesele statului român, dacă cumva în final nu se va dovedi că lucrează tot la cacealma. Sau a trebuit să plece Traian Băsescu pentru a fi impulsionate lucrurile, scoţându-se dosarele grele la iveală, deşi orice om matur şi onest ştie bine pentru cine se făceau jocurile, voit sau nevoit, fiind tăinuite afacerile murdare de tip mafiot ale familiei şi protejaţilor lui Traian Băsescu. Este adevărat că o mare parte din vină o poartă electoratul român, care de 25 de ani încoace a dat de fiecare dată votul unor personaje dubioase, ajunse în funcţiile înalte de decizie ale statului român. Iar de aici, s-au perindat guverne, instituţii deconcentrate, de ordine şi administraţie publică, etc pe măsura imaturităţii şi credulităţii noastre. Atunci oare, nu ne merităm soarta, plătind cu vârf şi îndesat incapacitatea colectivă de a repune ţara pe făgaşul normal?
Dar, în sfârşit, să zicem că acum buba s-a spart, curg acuzele, cercetările şi urmăririle penale la adresa feluritelor personaje, sperând că totuşi va fi curăţită cât de cât societatea românească de această pecingine a marii şi micii corupţi, prin care s-a vămuit la greu tot ceea ce a însemnat avuţia naţională şi bugetul public, dar şi agoniseală făcută cu multă sudoare de către oamenii, cinstiţi din această ţară. Cu o condiţie, că până la urmă nu contează câţi ani de puşcărie fac în urma unor hotărârile judecătoreşti hoţii şi şpăgarii, ci recuperarea colosalelor pagube aduse statului român şi mediului privat de către astfel de puşcăriaşi şi puşcăriabili. De aceea este foarte importantă independenţa justiţiei, dar şi obligaţiile exprese ale acesteia, ale ANAF şi celorlaltor organe ale administraţiei fiscale, pentru că sunt în joc multe miliarde de euro, în primul rând de pe urma marilor tunuri ale mafiei imobiliare şi retrocedărilor, abuziv şi ilegal făcute din fondurile funciare şi de patrimoniu ale României. Este greu, dar nu imposibil, după ce au fost lăsaţi să fure ani de zile fără ca organele abilitate – servicii secrete, DNA, DIICOT, procurori şi judecători să acţioneze în cunoştinţă de cauză şi cinstit, fără niciun fel de complicitate ascunsă.
Acum, iată, s-a ajuns la o situaţie complicată, extrem de nefavorabilă pentru ţară, căci arestul preventiv nu este o soluţie credibilă, pentru ceea ce s-a produs prin evaziune, trafic de influenţă, fals şi uz de fals, şpagă, etc, din contră într-un stat de drept, persoanei în cauză i se încalcă prezumţia de nevinovăţie. După cum nici nu poţi să te bazezi în principal pe presupuneri şi denunţuri, ci pe dovezi certe. Aşa că rămâi de-a dreptul uluit, cum se face justiţie în România, chiar şi omul simplu simţind o stare de nesiguranţă şi teroare a DNA şi nu doar diverşii suspectaţi de fapte infracţionale. Sau altfel spus, asistăm la un joc de-a şoarecele şi pisica pentru muritorii de rând, atât de uşor de manipulat şi păcălit. Aşa că, l-ai prins pe individ cu mâna băgată în averea şi banii statului sau ai altcuiva, ai dovezi clare, atunci îl aduci necondiţionat în faţa instanţei, stabileşti prejudiciul şi recuperarea acestuia, or respectând cutuma prin hotărâre judecătorească îl trimiţi după gratii, exact în funcţie de gravitatea infracţiunilor comise. Numai că mai trebuie înţeles un lucru şi anume, procedând la reformarea şi rebranduirea clasei politice şi instituţiilor statului nu poţi lăsa sistemul justiţiar în afara „jocului” mai ales că se simte tot mai pregnant şi aici nevoia de curăţenie în toate structurile sale interne.
Pentru că a fi justiţia independentă, exercitându-şi atribuţiile în limitele impuse de lege, dar dincolo de infrastructură şi logistică, găseşti prin procuratură, tribunale şi judecătorii, dar şi la vârful instanţelor supreme procurori, magistraţi, etc. selecţionaţi nu după criterii morale şi de competenţă, ci mai degrabă, după varii interese şi ochi frumoşi. Iar, acesta este şi unul din motivele abuzurilor făcute în justiţie, neaplicării corecte a legii, tăinuirii şi acoperirii unor infractori sau hoţi sau hotărâri judecătoreşti date anapoda fiind păgubit statul pe bandă rulantă şi până la urmă noi, cetăţenii de rând plătitori de taxe şi impozite. Mai mult, pentru hotărârile judecătoreşti strâmbe, statul român este nevoit să plătească anual la CEDO penalizări de zeci de milioane de euro, dar nu pe seama celor ce au gafat sau trucat deciziile judecătoreşti, ci tot pe spinarea amărăşteanului român.
În felul acesta cum să mai înţelegem rostul şi rolul justiţiei, de vreme ce de atâta amar de vreme ţara a fost furată şi jefuită cumplit, constituindu-se în toată această perioadă o caracatiţă mafiotică, ale cărei tentacule au ajuns şi la cele mai înalte vârfuri de putere şi guvernare ale României, indiferent de partide şi culoare politică, cu precădere în ultimii 10 ani de regim Băsescu. Din păcate, toate aceste rele au fost făcute şi pe fondul manifestării unui electorat român imatur, nepregătit şi mereu manipulat de personaje oculte, dar vădit şi dezinteresat de dezvoltarea şi prosperitatea ţării sale. Nu în ultimul rând, pentru a avea o justiţie eficientă şi corectă în România se simte nevoia găsirii pârghiilor necesare de control ale societăţii, în primul rând legislativ şi asupra acestui sistem instituţional. Dar din păcate, astăzi, Parlamentul României are o sumă importantă de deputaţi şi senatori certaţi cu legea şi urmăriţi penal pentru diferite infracţiuni. Şi atunci nu este de mirare, bunăoară, că un procuror pune cătuşele şi unor persoane nevinovate fără a avea şi dovezi sigure, distrugându-i astfel cariera publică sau demnitatea ca om.
Dar unui astfel de procuror şi de ce nu judecător, cine le distruge cariera, eventual punându-le şi cătuşele pentru nerespectarea şi încălcarea legii? Aşadar trăim vremurile unei păguboase convieţuiri, a jumătăţilor de măsură, dar şi marea şi amarnica distracţie a românului, privind zilnic pe la televizor tot acest circ mediatic al săltatului cu cătuşele la mâini, fără a ne întreba măcar retoric dacă ne vom preocupa vreodată ca naţie şi de o reconstrucţie naţională adevărată. Sau doar ne-am obişnuit cu această viaţă, mai degrabă de coşmar, fiind atât de actuală din nefericire, cântarea după care „cu lanţuri şi cu cătuşe/plânge mama pe la uşă”. Ciudat şi trist paradox, mai cu seamă că de peste 25 de ani ni se tot spune de cei din afară că România este pe drumul cel bun, în realitate mereu răzleţită precum oaia neagră din turmă!
Vasile Irod
