Astăzi, pe data de 24 aprilie 2015, comemorăm 100 de ani de la genocidul asupra armenilor. Acesta este negat de guvernul turc la fel ca majoritatea populaţiei turceşti din ţară şi de peste hotare. Armenii de pretutindeni organizează în aceste zile activităţi culturale, demersuri şi manifestaţii.
În timp ce majoritatea ţărilor au recunoscut genocidul, în Franţa de exemplu, eşti amendat dacă renegi genocidul asupra armenilor, Germania a refuzat să facă acest lucru până acum, se pare că Berlinul se temea de răcirea relaţiilor diplomatice cu Turcia şi de reacţiile populaţiei turceşti din Germania. Până lunea aceasta, pe 20 februarie, când Steffen Seinert, purtătorul de cuvânt al guvernului german a declarat ca acesta califica masacrul asupra armenilor din urmă cu 100 de ani, drept genocid. Şi a adăugat ca la comemorarea care va avea loc pe 24 aprilie, în Bundestag va fi prezentat şi un proiect de rezoluţie în acest sens. Parlamentarii CDU şi SPD au adăugat că “soarta armenilor în Primul Război Mondial e un exemplu pentru istoria exterminărilor în masă, a purificărilor etnice, a deportărilor şi a genocidelor secolului 20.” Era şi timpul, Germania fiind un martor vinovat, ba chiar un complice care a organizat evadarea criminalilor pedepsiţi cu moartea pentru genocidul comis asupra armenilor. Un rol central l-a avut neamţul Hans Humann. Ataşatul militar fără scrupule, prieten cu ministrul turc de război Enver Paşa a descris deportarea ca „dură, dar utilă”. „La fel ca şi alţii, printre ei se numără Hans Humann şi Hans Freiherr von Wangenheim, care a fost bine informat despre uciderea armenilor din rapoartele consulilor săi din provincii otomane, dar el a preferat să nu intervină în „afacerile interne ale Turciei”.
Eu şi familia mea suntem stabiliţi în Germania, dar provenim din comunitatea armeană din Bucureşti. Ai mei erau negustori şi comercializau cafeaua. Armenii făceau parte dintre minorităţile cele mai influente ale capitalei româneşti, în special înainte de Al Doilea Război Mondial. Au existat două valuri majore de imigrare, primul la sfârşitul secolului al 19-lea, precum e şi cazul străbunicilor mei din Bucureşti, apoi din nou la scurt timp după Primul Război Mondial. În 1921, străbunicul meu Ohannes Sechergian afla printr-un anunţ dat în ziar, că Arsaluis, o rudă pe care o crezuse de mult pierdută îşi căuta membrii familiei. Ea fusese refugiată în străinătate, probabil în Siria sau Bulgaria, unde se aflau o mulţime de refugiaţi armeni după război. Ohannes a trimis banii pentru călătorie și ea a venit la familia mea la Bucureşti. Verişoara noastră Arsaluis provenea, la fel ca şi bunica mea Zaruhi dintr-un sat mic din apropierea oraşului Sivas din centrul Anatoliei, şi, astfel, dintr-o zonă care aparţine, în momentul de faţă Turciei şi pe timpuri Imperiului Otoman. Numele satului este incert, după spusele mătuşii mele se numea Lisanlou sau Lisanlu. Nu-l vei găsi pe harta Turciei. 50 de persoane din acel sat aparţineau familiei noastre, erau fermieri şi comercianţi. Ce s-a întâmplat cu ei, noi nu ştim nici până în ziua de azi. Nu le cunosc numele şi nici mormintele. Scrisorile străbunicului mei Ohannes adresate satului au rămas fără răspuns după 1915. Arsaluis cunoştea motivele acestei tăceri, dar la întrebări referitor la rudele noastre sau la odiseea lor din Lisanlou la Bucureşti, ea izbucnea în lacrimi.
Familia mea a dedus cu timpul ce s-a întâmplat cu rudele lor din Anatolia. Au cunoscut la Bucureşti alţi armeni, care au raportat atrocităţile prin care au trecut. Mărturiile supravieţuitorilor au fost completate de martori neutrii – de misionari, de preoţii şi călugăriţele de caritate care se aflau în Orientul Mijlociu, precum şi de diplomaţii străini ca ambasadorul SUA la Constantinopol, Henry Morgenthau, care a protestat fără succes.
Până la 1,5 milioane de armeni au fost ucişi în anii 1915-1916. Azi, comemorăm 100 de ani de la genocidul asupra armenilor. Acesta este negat de guvernul turcesc la fel ca majoritatea populaţiei turceşti din ţară şi de peste hotare. La fel ca şi majoritatea prietenii mei turci din Bremen. La fel ca şi prietena mea din Istanbul, care s-a comportat cu mine într-adevăr foarte frumos ca şi cum aş face parte din familie. Într-adevăr despre acest subiect dureros pentru poporul meu nu am discutat, întrevedeam o reacţie negativă şi am preferat să tac. Dar aşa cum tăcerea nu a ajutat-o nici pe verişoara mea îndepărtată Arsaluis şi nici pe mine nu mă va ajuta.
La Bucureşti se desfăşoară diverse activităţi de comemorare, pentru informaţii intraţi pe pagina web www. Observatorcultural.ro sau direct la acest link http://www.observatorcultural.ro/Genocidul-armenilor-fapte-recunoastere-negare-sanctionarea-negarii*articleID_31726-articles_details.html
Alice Kanterian
