Nu doar cu ocazia unor campanii electorale sau altor interese politice, au loc în România, cu precădere în Ardeal, acţiuni extremiste ale partidelor şi organizaţiilor şovin-revizioniste maghiare. Direct sau sub acoperire, astfel de manifestări se desfăşoară într-un circuit permanent, inflamând de fiecare dată spiritele naţionaliste printr-o falsă informaţie istorică şi propagandă „europenistă”, fără îndoială, cu sprijinul neobosit al autorităţilor de la Budapesta.
Iar starea de lucruri pare să se complice şi prin tensionarea relaţiilor bilaterale româno-maghiare, în ciuda adevărului istoric şi a modelului românesc de politică europeană faţă de minorităţi. Mai mult decât atât, se vede treaba că adeseori, toleranţa autorităţilor de la Bucureşti, atingând prostia, nu a făcut altceva decât să încurajeze şi mai mult acţiunile de-a dreptul bolnăvicioase ale naţionaliştilor şovini maghiari, care după decembrie 1989 au crescut gradual şi cu impertinenţă provocările iredentist-revizioniste şi antiromâneşti, având ca finalitate autonomia şi separatismul pe criterii etnice. Sau mai exact, redobândirea „pământului pierdut” prin desprinderea Transilvaniei din trupul Românei. Şi mai există la unguri, nu de-acum, ci de sute de ani, acea aroganţă şi mentalitate nocivă, chipurile a superiorităţii lor faţă de toate celelalte popoare din bazinul dunăreano-carpatic şi deci misiune de popor cuceritor şi civilizator al acestei zone central-europene.
Bineînţeles că este vorba de o aberantă ieşire din matca adevărată a istoriei dar, din păcate, încă încurajată şi susţinută de tot felul de băgători de seamă, inclusiv de aşa-zişi moderatori şi ziarişti din zona Transilvaniei, care din motive uşor de înţeles umblă cu mârâitul sau cu băţul printre garduri, trădându-şi pentru un pumn de arginţi neamul şi Ţara Românească. De altfel, extremiştii maghiari nu vor pierde ocazia a manifesta şi la 15 martie a.c. „comemorând” evenimentele legate de revoluţia de la 1848, prilej de a mărşălui în special pe străzile oraşelor din „secuime”, la Cluj şi Târgu Mureş. Dar nu oricum, pentru că vor avea grijă să batjocorească istoria şi memoria străbunilor noştri, defilând ostentativ cu însemnele şi drapelele Ungariei Mari sau de pe vremea austro-ungară, cu indivizi călare pe cai şi cu săbiile scoase sau cu uniforme de ev mediu ce simbolizează grofimea maghiară, persecutând pe moşiile lor iobăgimea română etc.
Din păcate, repet, este de neînţeles atitudinea autorităţilor de la Bucureşti şi a majorităţii politicienilor români, care fie au ales de fiecare dată calea compromisului atât de dăunătoare pentru ţară sau pur şi simplu au făcut-o din interese la fel de meschine, asociindu-şi de fiecare dată UDMR-ul în disputele lor pentru putere sau la guvernare, trădând fiecare în parte interesul naţional. Iar în acest sens, este de notorietate prietenia lui Traian Băsescu şi a PDL cu L. Tokes, Viktor Orban şi cu alţi extremişti maghiari din Transilvania sau din afară, tocmai pentru a-şi atinge interesele economice şi a ţine cu dinţii de scaunele puterii. Pe de altă parte, asocierea cu lideri sau partide extremist-maghiare s-a făcut şi de teama de a nu-şi supăra stăpânii UE-işti de la Bruxelles sau mai exact toţi cei care au condus România în această perioadă şi-au băgat capul în nisip ca struţul, făcându-se că nu văd manifestările provocatoare antiromâneşti ale ultranaţionaliştilor maghiari atât din ţară, cât şi din exterior. Mai mult decât atât, din aceleaşi interese politice murdare, cum mai spunem, UDMR-iştii au fost mereu aduşi la guvernare de către toate partidele româneşti, ocazie fericită prin care au reuşit să obţină, pas cu pas, direct sau prin compromis cam tot ce şi-au dorit pentru autonomia etnicilor maghiari din Transilvania şi nu numai. În acelaşi timp, UDMR-ul a avut grijă să facă front comun şi cu organizaţiile maghiare fascist-iredentiste pentru a întina mereu nu doar memoria înaintaşilor noştri, ci şi data de 1 Decembrie – Ziua Naţională a României, întinzând la maximum şi coarda separatismului şi a secesionismului în spaţiul public.
Adică, este lesne de înţeles că liderii de partide şi de organizaţii maghiare extremiste nu au ca obiectiv decât refacerea Ungariei Mari sau măcar nişte Ungarii mici în ţările vecine – direct sau prin interpuşi, iar în cazul României cu atât mai mult, cu cât în mentalul lor alterat de rasism şi ură, se consideră un fel de urmaşi de la homo-sapiens încoace şi deci stăpâni pe aceste meleaguri româneşti. Or, mă întreb ca tot omul până când să tolerăm astfel de jigniri şi acţiuni extrem de periculoase pentru stabilitatea, suveranitatea şi unitatea poporului român? De ce ni se încalcă continuu drepturile noastre istorice şi demnitatea naţională, fără ca Parlamentul, cei ce conduc şi guvernează România nu elaborează şi aplică o legislaţie adecvată – pragmatică, echilibrată, dar fermă, prin care să se pună capăt oricăror acţiuni antiromâneşti, naţionalist – şovine, extremiste şi agresive? Şi situaţia actuală este cu atât mai gravă, cu cât „ideologiile” de extremă dreaptă, revizionismul şi secesionismul bântuie tot mai vârtos prin Europa, fiind creat şi precedentul în unele structuri naţional-statale, chiar în cadrul UE (vezi Germania, Spania, Italia, Belgia, Irlanda, Slovacia etc). În plus, ceea ce se petrece acum în Ucraina, dar şi în alte state est-europene, adică exact la graniţele ţării noastre, nu pot decât să dea şi mai mult apă la moară propagandei revanşard-revizioniste maghiare din interiorul şi exteriorul României, agitându-se tot mai mult ideea revizuirii tratatelor de pace de la Paris, Versailles şi Trianon. Este până la urmă o adevărată bătălie în culise şi jocuri de interese transpartinice şi transnaţionale nu doar în Europa, ci în întreaga lume miza principală, fiind goana după resurse, materii prime şi pieţe de desfacere.
Altfel spus, nu este deloc întâmplător cu cele ce s-au petrecut în România, după decembrie 1989, dar mai cu seamă în ultimii zece ani de regim Băsescu, fiind inadmisibil să fim umiliţi la noi acasă prin ample manifestări antiromâneşti, cu mesaje şi lozinci de genul „Ardealul la Ungaria”, „Să redobândim pământul pierdut”, „Horthy, Horthy, trăiască Ungaria Mare”, „Afară cu românii împuţiţi”, „În Ardeal maghiarimea este poporul”, „În Ardeal nu sunt altceva decât nişte bande de valahi ce fac parte din cea mai ticăloasă naţiune de pe pământ” etc. Atunci cum poţi să cataloghezi asemenea acţiuni fanatice, inclusiv cu formaţiuni paramilitare şi personaje, precum: L. Tokes, Eva Borky, Şogar Csaba, Toro Tibor, Semjen Szolt, Viktor Orban ş.a.m.d. sau cum sunt reabilitaţi adevăraţii criminali de război, comemoraţi cu surle şi trâmbiţe, în condiţiile în care Horthy, Wass Albert şi alţii de teapa lor au asasinat români în masă (vezi Sucutrad, Ip. Trăsnea etc), dar au desfăşurat şi o agresivă epurare etnică şi o maghiarizare forţată a românilor din Ardeal, în special după Dictatul de la Viena din august 1940. Chiar şi acum, în cele trei judeţe Mureş, Harghita şi Covasna are loc o epurare a românilor după acelaşi sistem segregaţionist şi cu tendinţe tot mai pronunţate de autonomie a „Ţinutului Secuiesc” pe aceleaşi criterii naţionalist-şovine. După cum este tot mai vizibilă ca ţintă aşa-zisul ţinut Partium cu judeţele Satu Mare, Sălaj şi Bihor, iar de aici crearea coridorului de comunicare directă şi neîngrădită a Ungariei cu maghiarii din Ardeal, în perspectiva modificării graniţei României prin anularea tratatului de la Trianon.
De asemenea, nu trebuie pierdute din vedere retrocedările masive, ilegal făcute şi de o valoare patrimonială uriaşă, vădit în detrimentul statului român, mai precis fonduri funciare, culturale, religioase şi imobiliare înapoiate urmaşilor foştilor grofi şi în general exponenţilor defunctului imperiu austro-ungar, însumând zeci de miliarde de euro pagubă în patrimoniul şi bugetul României. Aşadar, sunt doar câteva aspecte ce demonstrează fără echivoc ce înseamnă pentru România şi astăzi revizionismul maghiar şi mai ales care sunt consecinţele acţiunilor sale concertate şi tot mai agresive ce afectează grav din interior structurile statului naţional unitar român. Iar dacă, aşa cum mai spuneam, autorităţile de la Bucureşti nu se vor trezi măcar în al 12-lea ceas la realitate, stopând printr-o legislaţie adecvată orice orientare şi acţiune extremistă ce poate degenera în foarte scurt timp în evenimente de genul celor de la Târgu Mureş din martie 1990, atunci cu siguranţă escaladarea extremismului de orice fel poate să scape oricând de sub control, aruncând România în hăul fără întoarcere al destabilizării şi destrămării existenţei sale statale.
Vasile Irod
