Eu și tatăl meu: lecții învățate – Iertarea

Astăzi, se împlinește 1 an de când tatăl meu a trecut în neființă. Timpul a trecut pe lângă noi, peste noi, dincolo de noi. Dar lecțiile, lecțiile pe care părinții le-au sădit în sufletul copiilor sunt cele care rămân. Astăzi o să vă vorbesc despre lecția iertării. Pentru tatăl meu a fost una dintre marile valori care i-au călăuzit viața.
Sărbătorile de Paște din acest an s-au încheiat, dar iertarea, generozitatea, compasiunea, deschiderea spre cel de lângă noi trebuie să ne însoțească în fiecare zi. Amy Sutton spune că generozitatea este o valoare cu importanță critică în formarea la copii a unor relaționări sănătoase în viitor. La polul opus egoismul pe care societatea noastră îl aduce în atenție atât de des ne poate duce spre un viitor burtal și rece în care fiecare om o să fie atent doar la nevoile lui și nu și la ale celor din jur. Pentru tatăl meu generozitatea era un mod de a înțelege lumea și reușea minunat să o combine cu un alt „instrument”: iertarea. Uneori ne este greu să îi iertăm pe ceilalți, dar iertarea se învață. Este foarte simplu de spus, dar foarte greu de pus în practică: Ed Chinn (2016) spune „iertarea înseamnă pur și simplu decizia de a trece dincolo de regretele noastre și de modul nostru de a vedea dreptatea/justiția într-o situație anume”, iar pentru Centore (2008) iertarea „nu este o slăbiciune. Este cel mai puternic lucru pe care îl poți face (…) refuzul de a ierta îi oferă posibilitatea persoanei sau lucrului care te-a rănit să continue să te rănească”.
Atunci când generozitatea și iertarea fac parte dintre „obiceiurile” tale, acest lucru îți aduce o mare putere. Nu am înțeles acest lucru imediat. Eram copil și nu puteam înțelege de ce tatăl meu nu se supăra atunci când cineva greșea față de el (sau dacă se supăra de ce totuși ierta cu – ceea ce eu numeam – multă ușurință). Și totuși, așa cum punctează și literatura de specialitate, este vorba despre una dintre marile puteri: puterea de a-i face pe oameni fericiți, puterea de a le da șansa să fie mai buni. Și dincolo de toate aceste lucruri este vorba despre puterea de a ne da chiar nouă șansa de a deveni mai buni! Puterea de a trece dincolo de un eveniment nefericit, puterea de a înțelege profund lecția și de a păstra controlul situației. McCullough, Pargament și Thoresen (2000) spun: „când o persoană îi face rău alteia, această acțiune duce la apariția unei creanțe/datorii interpersonale. Iertarea implică anularea acestei creanțe de către persoana care a fost rănită” Când ai curajul să renunți la această creanță, când conduci jocul și nu te lași condus de joc ajungi o persoană mai bună.
Dar nu este o lecție prea ușoară pentru copiii noștri. Pentru Hsia (2015) iertarea este o povară grea deoarece am fost răniți într-un mod incorect și nu avem cum să scăpăm de toată această durere și de sentimentul că balanța dintre noi și celălalt s-a prăbușit, că nu a fost corect ceea ce ni s-a întâmplat. Iată de ce pentru Rothberg (2015) iertarea nu este un mod de acțiune care să vină de la sine/în mod natural. Iată de ce iertarea se învață!
Dar de unde putem începe? Salmansohn (2010) spune că este bine să ne construim o mentalitate de tipul „elev și nu victimă”; mai simplu spus să considerăm viața o lecție pe care o primim, o lecție pe care trebuie să o învățăm. Astfel nu doar că o să reușim să fim mai puțin afectați din punct de vedere emoțional, dar o să fim mult mai reactivi pe viitor în sensul de a evita situații similare.
Și asta nu este tot! Pentru Luskin (2004) iertarea nu este pentru cel care te-a rănit, ci pentru propria persoană. Iertarea nu înseamnă să te reconciliezi cu persoana respectivă, ci să-ți găsești pacea.
Tatăl meu m-a învățat multe lecții de viață. Iertarea este una dintre lecțiile pe care o mai învăț încă. Și o duc în fiecare zi în mine prin comportamentul copilului meu sau prin exemplul pe care îl ofer studenților mei.
Prof. dr. Ion-Ovidiu Pânișoară