Înaintea Duminicii a 10-a după Rusalii, după ce joi am avut Sărbătoarea Schimbarea la Față a Mântuitorului Iisus Hristos în Muntele Taborului, prin care Domnul Și-a arătat slava Sa dumnezeiască înaintea Apostolilor și care este asimilată în popor ca fiind ziua ce marchează despărțirea de vară, de data aceasta, ne aflăm înaintea unei vindecări minunate prin care Sfântul Evanghelist ne istoriseşte cazul unui tată îndurerat care caută şi cere ajutorul Mântuitorului lumii, rugându-se pentru nefericitul său copil care suferea de o boală grea şi care era cuprins de duh necurat.
«Acesta este Fiul meu Cel iubit, în care am binevoit; pe Acesta să-L ascultaţi!»
Referindu-ne mai întâi la evenimentul Schimbării la Faţă a Mântuitorului de pe Muntele Tabor, care s-a petrecut cu câteva luni înainte de răstignirea Domnului. Iar primii trei Sfinţi Evanghelişti: Matei, Marcu şi Luca istorisesc faptul că la o săptămână după ce Mântuitorul le-a vestit ucenicilor patimile pe care le va îndura în curând, pentru mântuirea oamenilor, El a urcat pe Muntele Tabor în Galileea, însoţit de trei dintre ucenicii Săi: Petru, Iacov şi Ioan. Cu acest prilej, aceştia s-au convins că Iisus nu este doar un prooroc al lui Dumnezeu, ci Fiul Lui Dumnezeu, pentru că în timp ce Iisus se ruga Tatălui Ceresc, ucenicii Săi au adormit, iar când s-au trezit din somn, cei trei ucenici au avut parte de o privelişte «nemaivăzută» până atunci! El «S-a Schimbat la faţă înaintea lor, şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar hainele Lui s-au făcut albe ca lumina. Şi s-au arătat lor Moise şi Ilie, vorbind cu El». (Matei-17, 2-3). Atunci, ucenicii s-au speriat, iar pe când contemplau lumina dumnezeiască au trăit momente de iluminare. Petru i-a spus lui Iisus: «Doamne, bine este să fim noi aici, iar dacă voieşti, voi face trei colibe: Ţie una, lui Moise una şi lui Ilie una». Iar, în timp ce Petru vorbea cuprins de euforie, un nor s-a coborât asupra ucenicilor, i-a umbrit, iar din cer s-a auzit un glas: «Acesta este Fiul meu Cel iubit, în care am binevoit; pe Acesta să-L ascultaţi!». Auzind acel glas, ucenicii au căzut cu faţa la pământ şi s-au înspăimântat foarte (potrivit mărturiei Evanghelistului Matei 17, 2-6), mai ales că în acele momente emoţionante, Iisus S-a apropiat de ucenici şi Le-a zis: «Sculaţi-vă şi nu vă temeţi!». Schimbarea la Faţă a Mântuitorului Iisus este praznicul luminii, pentru că Lumină era Faţa Domnului Iisus ce lumina ca lumina soarelui, din lumină erau veşmintele Lui ca strălucirea orbitoare a zăpezii, lumină era chiar norul care i-a învăluit pe toţi, în toată splendoarea sa, o lumină atât de neobişnuită, ce i-a umplut de teamă pe Apostoli, încât ei au căzut cu faţa la pământ. O serie de coordonate ale acestui eveniment mântuitor sunt în măsură să deschidă intrarea unei înţelegeri mistice şi eshatologice a Schimbării la Faţă a Domnului, pentru a ne arăta scopul morţii de bună voie a Lui Hristos pentru oameni și intrarea acestora în lumina cea pururea fiitoare a Treimii. Aceasta are loc pe un munte înalt, pentru a arăta vocaţia ascensională a rugăciunii şi necesitatea desprinderii de cele pământeşti a celor care voiesc să se înalţe spre Răsăritul Cel de Sus. Verticalitatea urcuşului spre Dumnezeu este cheia înţelegerii evenimentelor istoriei, în care Dumnezeu stabilea Legământul Său pe munte (Sinai, Horeb etc.), ca o afierosire şi o consacrare a spaţiului pentru primirea în el a Celui pe care nici cerurile cerurilor nu Îl încap! Așadar, Lumina Dumnezeirii Lui Hristos izvorăşte o stare de firesc dumnezeiesc a făpturii, o stare de bine absolut în care persoana umană nu mai este preocupată de cele din afara ei, ci, tinde mereu spre realizarea tot mai intensă a acestui dor nestăvilit, acela de a se uni la nesfârşit cu Cel dorit, prin cuvintele: «Învăţătorule, bine este nouă să fim aici» (Matei 17, 4). În acest fel, însăși lumea, ca totalitate, ca exterioritate obiectivă devine în această stare de ek-stasis o interioritate iubită şi iubitoare, prin care omul asumă, transcende şi transfigurează în sine lumea! În esența sa, praznicul împărătesc al Schimbării la Faţă a Domnului scoate în evidenţă faptul că Iisus este cu adevărat, Fiul Lui Dumnezeu.
«Doamne, miluieşte pe fiul meu că este lunatic şi rău pătimeşte»
Evanghelia Duminicii a 10-a după Rusalii ne descoperă, privind aceste două lumi: lumea Schimbării la Față – chiar şi lumea celei de a opta zi, a Învierii – şi lumea de aici, cu suferinţele, pătimirile, bolile ei, pentru a desluși deodată: cer şi pământ, bucurie şi suferinţă, plăcere şi durere, lumină şi întuneric, viaţă şi moarte! Dar, Doamne, de unde aceste perechi dihotomice? De fapt, Evanghelia nu ne spune, dar nu este exclus ca nefericitul tată care a venit la Domnul să fi încercat vindecarea fiului şi pe alte căi. Ne 
putem imagina starea sufletească a părintelui care vedea chinurile copilului şi căruia nu i-au putut veni în ajutor nici cunoscuţii, nu i-au putut uşura suferinţa, nici necunoscuţii, iar el văzând chinurile groaznice pe care le suferea copilul, l-a adus mai întâi la Apostoli, crezând că ei îl vor putea vindeca. Dar, Apostolii n-au putut să-l vindece! De nicăieri, nici o speranţă! Dragostea părintească îi dă curaj, iubirea faţă de copilul său îi scoate noi izvoare de putere şi-l determină să lupte mai departe. Nu i-a putut ajuta nimeni din cei la care au apelat până atunci! Nu i-au putut veni în ajutor nici ucenicii! Atunci, tatăl s-a îndreptat cu rugămintea către Iisus, dumnezeiescul Învăţător din Nazaret, care tămăduia toate bolile şi toate neputinţele. Tatăl vine în grabă la Mântuitorul şi-i spune întreaga lui durere de tată: «Doamne, miluieşte pe fiul meu că este lunatic şi rău pătimeşte; că de multe ori cade în foc şi de multe ori în apă. Şi l-am adus pe dânsul la ucenicii tăi, şi n-au putut să-l vindece» (Mat. 17, 23-25). Domnul Iisus, văzând cumplita suferinţă a copilului, a zis: «Aduceţi-l aici, la Mine!» Apoi a certat duhul necurat să iasă din bolnav şi copilul s-a tămăduit din ceasul acela. În decursul timpurilor, cât de mult a frământat răul (sub chipul suferinţei, al durerii trupeşti, al suferinţei sufleteşti) conştiinţa umană? Dar, oare, cum ar putea răspunde conştiinţa umană la întrebarea: răul şi suferinţa sunt operă a lui Dumnezeu? Hotărât lucru, răul nu e opera lui Dumnezeu! Dar, suferinţa? Nici suferinţa! Suferinţa este consecinţa răului, urmarea răului, dar trebuie precizat faptul că nu suferinţa e răul, ci, păcatul este răul!
Ioan Gură de Aur a spus: «Nu suferinţa e răul, ci păcatul»
Se știe că au existat mulţi bolnavi pe timpul petrecerii pământeşti a Mântuitorului, aşa au fost şi înainte şi după aceea, până în zilele noastre, pe toată suprafaţa pământului. Ca urmări nedorite ale păcatului strămoşesc, bolile se înmulţesc şi produc suferinţă în lume, dar pentru a reuşi în năzuinţele noastre, trebuie să avem credinţă. Aceasta o spune Hristos tuturor şi în toate împrejurările, aceasta este temelia Bisericii Sale, aceasta este puterea care ne susţine în zbuciumul amar al trecerii noastre prin această lume. Întotdeauna, credinţa a fost şi este un nesecat izvor de putere pentru om, pentru că prin ea te pui în legătură cu viaţa cea adevărată, cu Dumnezeu Însuși! Nu încape nici o îndoială că în esență, credinţa este un mare dar de la Dumnezeu, prin care noi, ajutaţi şi călăuziţi de Duhul Sfânt, ne încredem în cele ce ne-a descoperit Dumnezeu şi ne orientăm viaţa potrivit acestei lumini mai presus de lume. Prin lucrarea ei, credem în atârnarea noastră de o putere mai presus de fire, de acea Lumină necreată, fiindcă toate puterile noastre sufleteşti şi trupeşti sunt sub acoperământul Lui Dumnezeu! De multe ori, poate ne întrebăm: cum se produce suferinţa și de unde vine ea? Cum o simţim? Poate că mulţi s-au revoltat, au căzut în necredinţă de frica suferinţei! Oare, cât de zguduită e uneori conştiinţa umană în fața Dumnezeului milostivirii, în fața Dumnezeului luminii şi al iubirii, Care pe Tabor strălucea, în timp ce la poalele muntelui se consuma această privelişte tragică! Cei necredincioşi se revoltă împotriva lui Dumnezeu, dar soluţii nu au la îndoielile lor. De fapt, există o singură soluţie, care ne uneşte pe toţi, una singură: lupta împotriva suferinţei. Altfel, necredincioşii, bunăoară Freud, care spune că viaţa însăşi este un dor pentru moarte, nu dau ca soluţie decât resemnarea sau revolta. Dimpotrivă, pentru omul credincios e nevoie de o analiză a cauzei, cum pe drept cuvânt Ioan Gură de Aur a spus: «Nu suferinţa e răul, ci păcatul!». Păcatul înseamnă îndepărtarea de Dumnezeu. Păcatul e ruptura, falia care înghite sufletul nostru. Păcatul înseamnă călcarea voii Lui Dumnezeu, neascultarea, despărţirea şi, prin urmare, suferinţa. Acolo unde s-a produs păcatul, nu mai e păstrată armonia, unitatea fiinţei, echilibrul. De aceea, la copilul lunatic, epileptic, acestea erau formele de manifestare: nu avea linişte în el, se dislocă, se aruncă fie în apă, fie în foc, înaintea unei primejdii. Deci, nu-şi mai găsea locul. E vorba despre pierderea echilibrului, a unităţii şi armoniei. A unităţii cu Dumnezeu! Dintre toate mijloacele de tămăduire ale bolilor sufleteşti şi trupeşti de care pătimim, cele mai folositoare sunt cele pe care le pune la îndemâna creştinului Sfânta noastră Biserică, pentru că, adevărat este, aceste boli “cu nimic nu pot ieşi, fără numai cu rugăciune şi cu post”! În concluzie, poate că în ultimă instanță, avem nevoie de credință multă și de multă smerenie! Credinţa că Dumnezeu există şi are milă de lumea pe care a creat-o, de fiecare dintre noi, şi în acelaşi timp, smerenia sinceră, mărturisită că nu suntem vrednici să intre Hristos în casa şi în inima noastră din cauza mulţimii păcatelor pe care le-am făcut. Acesta poate fi leacul care poate vindeca omul de astăzi, acela de a crede cu tărie şi dreaptă credinţă în Iisus Hristos şi de a se socoti pe el însuși ca fiind cel mai păcătos de pe pământ.
Profesor, Vasile GOGONEA
