De când mă ştiu am năzuit înălţarea şi scăparea de opinci şi de tină, de sărăcie şi de pelagră. Am năzuit o lumină fecundă, binele şi frumosul, libertatea şi demnitatea ce unesc şi îmbogăţesc onest. Am tânjit să-mi depăşesc puterile prin şcoală, instrucţie şi educaţie, prin carte şi cultură, prin muzică şi înţelepciune, prin riguroase cercetări şi neostoită dezlegare a enigmelor ce opresc desfăşurarea cogniţiei.
De voie, de nevoie, în 1989 a căzut zidul Berlinului prin grija şi năzuinţa lui M.S.Gorbaciov şi al celor care şi-au dat acordul la zidirea lui. Zidul Berlinului a fost demolat, prohodul i s-a cântat, lacrimi de crocodil nu s-au vărsat, a rămas, totuşi, fantoma, stafia, „vrerea” lui bântuie, ne urechează pentru că odată cu ea ne-am înmormântat averea, onoarea, demnitatea. Au năpădit americanii cu farafastâcuri şi arsenal…, cu fasoane deşucheate şi instalaţii angoasante de înceţoşează lumea nu numai la Deveselu, Ciulniţa, Feteşti ori Kogălniceanu. A picat zidul Berlinului, câteva sute de milioane de oameni au fost învinse de o imensă prostie şi un incomensurabil orgoliu: cum că, odată cu aceasta pusă la cale la Malta, s-a anihilat orice antinomie între cele două Europe – de Vest şi de Est – (cu o imprecisă incluziune, numită Europa Centrală, de pe timpul vechilor imperii). Sute de milioane de oameni, orbiţi deopotrivă de propriile sisteme social-economice, axiologice, politice şi, mai ales, cu toate că nu pricepeau tocmai asta, economice, şi cu creierele spălate de carul lătrătorilor manipulanţi ideologici din ambele părţi ale Europei – şi-au imaginat că, odată cu dispariţia fizică a zidului Berlinului, s-a realizat unitatea unei Europe idilice şi tihnite. Blocaţi mental de o viziune idilică a perioadei interbelice din România şi de propaganda radio ostilă occidentală, foarte mulţi compatrioţi români şi-au imaginat (ca şi alţi naivi din Est) că, odată cu dărâmarea fatidicului zid despărţitor, ei vor deveni beneficiarii unui Eden Vestic, unde este suficient să întinzi mâna că şi curg, în spume, râuri de lapte şi miere, iar tu să adăşti momentul când începi să sugi.
Inteligenţa nativă măruntă, dospită în praz şi ciuşcă, lipsa culturii ca şi a experienţei „lumii libere”, i-au determinat pe foarte mulţi să-şi facă iluzii cât Himalaya şi găurită boltă cerească. Oare, cine poartă vina? Să stăm mereu bosumflaţi pe fosta bălmăjeală comunistă e simplist şi rudimentar, e o prostie de mereu mai puţini aşternută pe hârtie. Ar trebui să ne punem cu toţii pe cap comprese cu gheaţă ori cu felii de cartofi reci şi varză murată la cerebel – dacă n-am făcut-o la timpul potrivit – şi să convenim, dacă n-am priceput când trebuia, sau să aflăm, dacă n-am ştiut, că şi în minunata perioadă interbelică, România – ca şi alte state din Est – era la o mare distanţă faţă de ţările din Vest. Agricultura semiarhaică, lipsa industriei şi, măcar, a micilor ateliere, analfabetismul înspăimântător, lipsa civilizaţiei urbane minime, precaritatea sistemului de sănătate umană, pelagra, bolile fizice şi câte şi mai câte măcinau, ucideau în masă. Lipsea cu desăvârşire preocuparea pentru sistematizarea rurală şi urbană, irigaţii, combaterea inundaţiilor, perdele forestiere, căile de comunicaţii rutiere, ferate, fluviale (de cele aeriene nu este cazul să amintim). Toate astea erau indubitabile dovezi că România era cu peste două secole în urma Europei occidentale. Exista, bineînţeles, „Micul Paris”, pentru o minusculă parte a populaţiei cât de cât civilizată şi pe glose bine restituite înscăunată. Noi nu trebuie să ne comparăm cu Anglia, Germania sau Franţa. Ar fi suficient, ba chiar instructiv, să rememorăm care era diferenţa dintre România şi fosta Cehoslovacie în materie de „modernitate” ori nivel de trai.
Ne amintim cei ajunşi, de bine, de rău, la vârsta senectuţii că, din varii motive, în 1989, majoritatea populaţiei României – coordonată pe dedesubt de Silviu Brucan, M. Dinescu, Nica Leon, D. Dincă, Fortuna, Iliescu, Militaru şi alţi „binefecători” – îşi imagina că distrugerea – fizică! – a zidului Berlinului va însemna intrarea într-un fel de paradis european, cu miere şi lapte pe „toate gardurile”, fluvii-fluvii, aşa ca pentru nemâncaţi. Ia vedeţi, oameni buni, ce viaţă de bun-simţ duce poetul naţiunii Mircea Dinescu, „proletar” nu alta!!! Căderea zidului Berlinului a declanşat o buimăceală mondială profundă economic şi spiritual, moral şi subjugant. Informaţii neconvingătoare, date măsluite (educaţia comunistă triumfalistă, pe de o parte, şi impactul angoasant al propagandei posturilor de radio vestice) nu justifică atitudinea subordonatoare a populaţiei din România şi din întregul Est al Europei. La urma urmei, e vorba de IQ, de coeficientul de inteligenţă al fiecăruia, de capacitatea fiecăruia dintre noi de a evalua şi decanta informaţiile. Eu mă raliez opiniei lui Al. Macedonski şi cu luare aminte caligrafiez:
“Dacă aş fi trăsnet, v-aş trăsni,
V-aş îneca, dacă aş fi apă
Şi v-aş săpa mormântul-adânc Dacă aş fi sapă.
Dacă aş fi ştreang, v-aş spânzura,
Dacă aş fi spadă, v-aş străpunge,
V-aş urmări dac-aş fi glonţ,
Şi v-aş ajunge.
Dar eu deşi rămân ce sunt,
O voce adâncă îmi murmură
Că sunt mai mult decât orice
Căci eu sunt ură.”
Dar bine ar fi să fim cinstiţi cu noi înşine, să nu ne „pitulăm în grădina verde”: cât o fi de abilă, dibace şi profesionistă orice propagandă, ea nu se bazează doar pe cultura şi necazurile insuportabile individuale, ci şi pe inteligenţa şi capacitatea de a soluţiona favorabil asperităţile antinomice, în această perspectivă nebuloasă se poate apela, de către serviciile de propagandă, şi la nivelul de inteligenţă nativă şi la exerciţiul cultural, axiologic, evaluant – care, însă este şi el conex nivelului de inteligenţă şi puterii de decantare individuale, dar şi de un nivel superior de analiză şi inteligenţă colectivă, care, pentru inteligibilă simplificare, ar putea fi definit „spirit comunitar”, în fapt şi din interior glăsuind noi nu ne putem făli cu spiritul comunitar al compatrioţilor noştri. (Nu intru în detalii – poate mă încumet cu alt prilej.) Cert este că toate aceste schimbări ne-au luat pe nepregătite ca şi pe ai noştri „gospodari”, iarna ori la devastatoarele inundaţii. (Nu are rost să condamnăm câteva mii de oameni, „nepregătiţi”, ori de Bachus „deocheaţi”, de vreme ce ei aparţin unui popor de 20 de milioane ce se defineşte a fi demn, altruist şi administrator priceput?!)
Am glosat destul, cred, despre buimăceala generală şi exasperantă de după prăbuşirea zidului Berlinului în anul ceţos 1989 şi despre faptul că evenimentele nu au fost pricepute în sensul lor real şi inexorabil dubios şi cu tină, urât mirositoare, întinat. Ştim prea bine şi românii simt pe pielea lor că mult trâmbiţata libertate europeană constituie un vis ce-şi aşteaptă împlinirea. Mi se va replica, fără drept de tăgadă, că este liberă circulaţia „noilor europeni” (inclusiv români) în Vest, „doar cu buletinul”, numai că, la capitolul locuri de muncă, nu e chiar aşa de simplu şi de optimist. Românii, bieţii de ei, întâmpină o puzderie de oprelişti: sunt cunoscute restricţiile impuse de anumite state din comunitatea din care (fără onoare!!) facem parte. Există varii probleme ce dovedesc că draga „Europă” – ceea ce pricepem noi despre Europa – are alte gânduri şi se uită cu dispreţ la săracii de noi, într-un elan patriotic, pe care mă căznesc să-1 desluşesc, au fost reluate cu mare grabă şi intensitate, manifestările „unioniste”, pentru Sfânta Unire a României cu Republica Moldova, ori invers, – chiar recuperarea de către România de la Putin a tezaurului înmagazinat la Moscova dar, de bună seamă, şi a unui teritoriu care-i aparţine istoric şi geostrategic. Pentru orice om cu mintea limpede şi oarecari cunoştinţe de politică, geostrategie economică şi nu în ultimă instanţă, de demografie, axiologie şi mentalitate, adică de un complex uluitor de complex de factori malefici, lucrul acesta nu-şi are locul acum. Şi, totuşi, în efervescenţa vrerilor românilor se impune cu necesitate să aşezăm în fapte, cuget şi simţire vorbele propovăduite de N. Iorga: „Această unire românească n-ar avea nicio valoare dacă nu s-ar sprijini pe însăşi conştiinţa noastră despre necesitatea ei, despre caracterul ei sacru, nezguduit, despre aceea că ea e astăzi, ceea ce nu înţelege o mulţime de lume, o condiţie pentru existenţa însăşi a poporului nostru”. Lesne de văzut că în timp ce unioniştii din România şi Republica Moldova fac, din nou, „poduri de flori” între cele două ţări, în Uniunea Europeană se întâlnesc fenomene stranii, câtuşi de puţin prietenoase ori de sacrificiu, „unul pentru toţi şi toţi pentru unul”, se plămădeşte ceva ce afectează fie şi indirect acest nobil entuziasm: se plantează între ţări garduri de sârmă ghimpată. Am aflat, pe surse, că Bulgaria a dat vederii un asemenea gard la graniţa cu Turcia, dar şi de frica urmaşilor lui Socrate. Împăunata Ungarie a anunţat un gard, nu de panseluţe ori gălbenele, ci de sârmă ghimpată la graniţa cu Serbia, bănuiesc „fleacul” că „genialul” Viktor Orban, la propunerea vestitului popă Laszlo Tokes şi cu asentimentul „patriotic” al doamnei Monica Macovei, are înscris pe răboj unul şi pentru fruntariile cu România, Italia la rândul ei vrea să închidă graniţa cu Elveţia. O droaie de state, din Vestul generos în materie de drepturi ale omului, fac pe dracu-n patru pentru a stăvili accesul în Europa al sărăciţilor şi necăjiţilor din fostele colonii ale vajnicilor europeni.
Întreb şi mă întreb: oare ce ne-a adus evul XXI – flori ori sârmă ghimpată, ataraxie ori angoasă, globalizare sau… cine e mai tare? Vai de capul nostru: ne-a împins aghiuţă în lumea dezastrului, răului şi untului, a „scuturilor defensive”, care privesc apărarea teritoriului naţional şi a Europei în ceea ce priveşte ameninţarea convenţională asimetrică a rachetelor balistice.
Cu ceva zeci de ani în urmă Nicolae Labiş avea o premoniţie, un presentiment: „Trăim în miezul unui ev aprins”. Mă rog, la ăl de sus, să rămână aprins, dar să nu dea în flăcări ucigaşe şi să nu avem parte de obiectivarea retoricilor belicoase ce brăzdează lumea.
Prof.univ.dr. Grigore Drondoe
