În urma semnării tratatului de la Trianon, din 4 iunie 1920, s-a pus capăt unei nedreptăţi istorice făcute României, Ardealul nostru străbun, revenind la trupul patriei-mamă. Se întâmplă acest lucru după câteva veacuri de crunta stăpânire ungurească, de exploatare socială şi de discriminare etnică, lingvistică şi religioasă.
Cu precădere în epoca hortysto-fascistă a existat marele pericol de dezmembrare a României, dublată de o politică extrem de agresivă de maghiarizare a populaţiei româneşti majoritare, dar şi de învrăjbire şi exterminare etnică. Şi asta, în ciuda faptului că istoriografia naţională şi universală, prin multiplele ei dovezi consem nează, fără putinţă de tăgadă, ca românii sunt continuatorii de jure et de facto ai dacilor băştinaşi şi ai populaţiei românizate din chiar leagănul formării limbii şi poporului roman.
Dar a venit şi ziua cea mare, la 1 Decembrie 1918, când prin hotărârea Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, s-a pus capăt nedreptei stăpâniri, nu înainte ca populaţia românească să-şi verse sângele în numeroasele revolte şi bătălii pentru emancipare şi unitate naţională, cu precădere în timpul primului Război Mondial. Iar de aici avea să sosească şi acel final fericit de libertate şi refacere a unităţii noastre naţionale, consfinţit, după cum bine se ştie, prin Tratatul de pace de la Paris (Trianon). Numai că obsedaţi tot timpul de himera refacerii Ungariei Mari, capetele înfierbântate ale revizionismului şi o serie de politicieni perfizi, atât din Ungaria, cât şi din Transilvania şi diaspora nu au încetat a-şi continua acţiunile antiromâneşti şi după 1920, instigând la ură şi învrăjbire interetnică, la revoltă şi nesupunere în faţa autorităţilor române şi europene, transformând Ardealul într-un butoi de pulbere, simultan cu atacuri permanente şi prin orice fel de căi şi mijloace a Tratatului de la Trianon. S-au folosit şi de o propagandă mârşavă şi extrem de agresivă, sovinrevizionistă, căutând să folosească populaţia maghiară din Ardeal ca masă de manevră împotriva autorităţilor, legilor şi statului român.
Din păcate, o mare vină pentru “apa la moară” a extremismului maghiar a venit chiar de la clasa politică românească, care datorită indolenţei, nepriceperii, dar mai ales a trădării intereselor României, pornită din dorinţa bolnăvicioasă a unor partide de a ajunge, cu orice preţ, căi şi mijloace, la butoanele puterii şi guvernării ţării, au abandonat voit problema naţională, mai mult decât atât, au căutat fiecare în parte alianţele nefireşti cu UDMR-ul, imediat după ’89, vădit numai pentru a forma majorităţi parlamentare şi a ajunge la guvernare. Or se stie bine că această uniune constituită numai pe criterii entice, a ştiut să profite de fiecare dată, cu multă abilitate de orice situaţie ambiguă, de fisurile şi tensiunile din sfera politicii româneşti, pentru a-şi duce la bun sfârşit crezul în viabilitatea şantajului şi al “paşilor mărunţi”, obţinând cam tot ce şi-au dorit în avantajul etnicilor ma-ghiari din Transilvania.
Şi aici nu este vorba de drepturile lor, garantate cu vârf şi îndesat prin Constituţia României, ci de scutirea ori ignorarea unor obligaţii faţă de statul român, referindu-ne cu precădere la lipsa de loialitate faţă de ţara în care trăiesc. În plus, este de neînţeles lipsa de reacţie şi de măsuri ferme ale autorităţilor române, vizavi de excaladarea manifestărilor extremist-revizioniste, antiromâneşti, inclusiv de alungarea românilor din zonele cu populaţie maghiară majoritară(Covasna, Harghita). După cum diverşi lideri ai maghiarimii din Transilvania, dar şi de partide şi organizaţii radical-sovine şi naţionaliste din Ungaria, coordonate direct de către Fidesz, Jobbik, etc. caută permanent, prin tot felul de pretexte şi acţiuni provocatoare să ne calce în picioare istoria, demnitatea, simbolurile şi însemnele noastre naţionale, mărşăluind ostentativ prin ţinuturile şi meleagurile noastre străbune.
Pe de altă parte, după decembrie 1989 încoace, datorită unei legislaţii româneşti tolerante şi de mai de toată jena, s-a ajuns în situaţia ca în Ardeal să fie retrocedate masiv şi ilegal, sau altfel spus prin falsificări grosolane de acte şi martori mincinoşi, în special în zonele conduse de primari maghiari mari averi imobiliare, în primul rând în marile oraşe, de asemenea, păduri şi pământuri întinse, clădiri de patrimoniu şi de interes public, castele şi lăcaşuri de cult, etc.
Astfel, s-a ajuns ca mai bine de jumătate din teritoriul Transilvaniei, să fie, într- un fel sau altul sub proprietate controlată de către falşii urmaşi ai fostelor familii de grofi şi clerici unguri, dinlăuntru şi din afara României. Acum, cu atât mai mult cu cât situaţia s-a dramatizat şi printr-o dublă cetăţenie, dobândită din aceleaşi motive prin diferite jocuri perfide şi ecuaţii necunoscute, dar ticluite de aşa natură încât ,,mai de vreme sau mai târziu, să nu mai putem stăvili acel viscol pustiitor de altădată, redevenind pentru ei din nou sclavii condamnaţi la sărăcie, întuneric şi teroare.
Asta dacă nu este deja prea târziu a mai drege ceva din situaţia ingrată în care ne găsim, de vreme ce autorităţile statului român încă dorm în neantul crasei lor iresponsabilităţi şi nepăsări, ba chiar “bine-merci” par a fi chiar complice la actul acesta, de vadită trădare naţională.
Şi este până la urmă, un strigăt de alarmă disperat, meditând şi cumpănind, dar mai ales chemând naţiunea în întregul ei la scoaterea României din acest mare necaz, nu să dăm bir cu fugiţii, ci laolaltă, de la “vladica până la opincă” să nu ostenim până nu ne recuperăm ţara şi recăpăta demnitatea ca neam, mai ales în condiţiile în care alţii se amestecă tot mai mult în treburile noaste interne, călcându-ne în voie teritoriul naţional precum “Vodă prin lobodă”, difuzând ostentativ hărţi, flamuri şi simboluri ale Ungariei Mari, sau pur şi simplu îşi recuperează spre mare ”cinstire” foştii criminali de război, pe fasciştii şi xenofobii sovini, adică exact pe cei ce au trecut prin foc şi sabie românismul chiar pe vatra să străbună. În plus ei desfăşoară o propagandă furibundă, cu formulări aberante legate de autonomia etnică, cu precădere referitoare la aşa-zisul Ţinut Secuiesc şi Partium. Şi o fac tot mai insistent şi agresiv, în ciuda faptului că niciunul din modelele europene de autonomie invocate de ei, în cazul unui ţinut al unei populaţii care nu mai există practic, nu este validat de jure prin tratatele interna- ţionale sau de Uniunea Europeană, respingându-se şi orice alte concepte ale unor pseudo-istorici, ce alimentează mai degrabă recrudescenţa, ci nu buna vecinătate, înţelegere, respect reciproc şi cooperare între state.
Vasile Irod
