De o bună perioadă de timp, măsurată în câteva decenii, încercările de modernizare a satului românesc și numai, nu a însemnat neapărat și o preocupare prea lămuritoare a autorităților statului român pentru o viață mai bună a țăranului român. Dimpotrivă, și înainte și după dec’89, bunăstarea românilor în mediul rural, a lăsat și lasă de dorit și anume: infrastructura precară, agricultura de subzistență, încă practicată cu unelte de epocă medievală, analfabetismul ajuns la cote îngrijorătoare, o neglijență crasă a edililor locali și ministerului de resort, vizavi de sănătatea populației (lipsa dispensarelor și a personalului medical), părăsirea satelor de către tineri din cauza lipsei locurilor de muncă etc.
Altfel spus, comparativ cu efortul muncii depuse, țăranul român nu se bucură de prea mare atenție (nici măcar mică) din partea statului, locuitorii de la sate, constituind și partea cea mai amărâtă a populației României, singurele lor speranțe îndreptându-se spre Bunul Dumnezeu și mediul natural care-i înconjoară. În schimb, dacă ”strădaniile” pentru modernizarea satului românesc nu a adus cine știe ce beneficii, apoi cu siguranță transformările și permutările de-a-valma (politice, economico-sociale, culturale, etc) din ultima jumătate de veac, au avut mai degrabă un impact negativ în lumea satelor, mai ales asupra zestrei tradițiilor și obiceiurilor noastre, folclorului și culturii populare, moștenite din moși-strămoși pe aceste meleaguri. Privesc cu nostalgie în urmă, reamintindu-mi de anii copilariei, când bunicii și părinții, fetele și băieții satelor noastre gorjenești, îmbrăcau și purtau cu demnitate și mândrie costumul popular strămoșesc, iar sărbătorile creștine, nedeile și hramurile, nunțile, botezurile, etc, însemnau momente unice și adevărate evenimente asupra cărora se revarsă bucuria și tot parfumul autenticului din portul, cântecul și jocul nostru popular. În plus fiecare zonă își avea specificul ei, retrăind parcă și acum momentele acelea, cu alaiuri, cu trăsuri și căruțe, cabriolete, s.a. încărcate cu fete și băieți cu familii, care mai de care, plecând de pe ulițele satelor spre localitățile cu nedei sau târguri, îmbrăcate la rându-le în straie de sărbătoare, totul petrecându-se cu cântec, joc și voie bună. După cum, românii își alină prin cântec și amarul, iar în vremurile de restriște îmbărbătarea și curajul, speranța întru perenitatea neamului și ființei naționale.
De altfel, este vorba de o întreagă filosofie populară, întâlnită deopotrivă și în arta meșteșugurilor și îndeletnicirilor, moștenită de la străbunii noștri, unele chiar din vremea traco-dacică, însuși marele nostru sculptor Constantin Brâncuși, dar și alti creatori sau oameni de artă și cultură inspirându-se în plămădirea operelor lor de referință, din izvorul nesecat al tradițiilor, obiceiurilor și îndeletnicirilor perpetue, pe banda timpului ale neamului nostru românesc. Și nu este deloc întâmplător ca bogăția și frumusețea folclorului și artei populare românești, stârnesc pretutindeni admirație și respect, existând mărturii că strămoșii noștri traco-daco-geți își exprimau prin viața lor spirituală și o imagine artistică de neegalat, vitejia și setea de libertate, dar și bucuria de a trăi și munci, exprimându-și adeseori voioșia prin datini și obiceiuri de nebănuit. Iar, satisfacția și bucuria noastră, a urmașilor, ar trebui să fie cu atât mai mari cu cât, viața culturală și spirituală a înaintașilor neamului românesc, este parte importantă, așezată la temelia artei și culturii universale, cu precădere ai grecilor antici și ai Romei imperiale. Din păcate, permanenta și continuitatea bogăției și frumuseții artei și folclorului românesc nu doar că și-au pierdut din importanta și preocuparea noastră cotidiană, dar sunt și grav poluate și vulgarizate, dispărând treptat, dar sigur esența, sensul și spiritul autentic românesc din cultura populară. Se încearcă chiar o izolare a creațiilor din zestrea satului nostru strămoșesc, un rol realmente distructiv avându-l în principal RTV-urile comerciale, în ale căror emisiuni, bunăoară, pe linii melodice vechi se compun texte noi, de regulă kitsch-uri, care nu au nicio legătură cu folclorul adevărat, venit de la “mama lui de acasă”, acesta confundându-se cu “ofurile” și incultura unor interpreți și a auditoriului lor de “inimă albastră”. Cât despre îmbrăcatul și portul costumului popular nici măcar o crâmpeie n-a mai rămas din tradiția noastră, a satului românesc, singurii purtători, la ocazii și evenimente culturale, coordonate de instituțiile de creație populară abilitate, fiind artiștii care compun ansamblurile profesioniste, ori formațiile de amatori ale cântecului și jocului popular românesc. Dar și aici, în dese cazuri, se simte alterarea autenticului și îndepărtarea vădită a interpretării scenice de sacralitatea cântecului și dansului nostru popular, poate cu oarece excepții venite din zone cu o încă mare încărcătură istorică- Maramureș, Bistrița-Năsăud, Bucovina sau Gorjul “istoric și pitoresc”. Or acțiunile și manifestările organizate conjunctural cu astfel de competitori artistici nu înseamnă neapărat și păstrarea pe fond a tradițiilor din arta, portul și jocul popular, de aceea, dăinuirea prin reconstituire a acestora, trebuind a intra în obligația permanentă a instituțiilor de cultură și a specialiștilor în domeniu, din nefericire, ca valoare profesională, tot mai puțini, în a milita pentru conservarea și promovarea tradițiilor și obiceiurilor satului românesc, dar nu numai.
Iar, reconstituirea zestrei noastre populare, atât cât a mai rămas, dincolo de orice festivisme, unele banalizate, fără noimă și calitate cultural-artistică, a devenit în ultima vreme o necesitate de extremă urgență, întrucât ne-au invadat “facaturile” și stricăciunile în tot ceea ce înseamnă autenticul în cultura românească. Apoi, intoxicându-ne cu manelismul de tip oriental, cu jargonismele și sărbătorile occidentaliste de tip Halloween sau Valentine’s Day (Ziua Îndrăgostiților), renunțând atât de ușor la îndrăgitele noastre tradiții-Dragobetele, Sânzienele (Drăgaica),etc, moștenite din moși-strămoși, înseamnă, fără îndoială un adevărat blestem, care poate să ne ducă în acest complex și imprevizibil context universal, la pierderea identității noastre naționale. Deja am stâlcit limba română, plombând-o cu tot felul de exprimări luate anapoda din lumea largă, la care prind îngrijorător de mult tot felul de manifestări a la “golaniada” și “vulgariada”, neexistând nici o străbatere a instituțiilor statului abilitate, a stopa pe cât se poate din peisajul autohton cosmopolitismul de prost, venit de aiurea și care are un impact negativ în educația și comportamentul socio-cultural, în special la nivelul generației tinere. Iar stricăciunile acestea, apărute în existența poporului român, nu fac altceva decât să îngăduie degradarea spirituală și morală, și bineînțeles pierderea obiceiurilor și tradițiilor noastre strămoșești. Și e bine să ne reamintim cum marii noștri scriitori- Coșbuc, Creangă, Eminescu, Alecsandri, Sadoveanu, Blaga, Rebreanu, Caragiale, Arghezi, M.Preda, ș.a.m.d., nu doar că au apreciat într-un mod deosebit tezaurul creat de poporul român, dar au militat pentru păstrarea și promovarea acestuia, inclusiv și alături de muncă și talent, folosindu-l ca material lingvistic în marile lor capodopere literar-artistice (vezi, Luceafărul, Amintiri din copilărie, Nunta Zamfirei, Baltagul, Moromeții, Strunga, Ion etc) la care am mai adăuga și inegalabila baladă populară Miorița. Or, bogăția, diversitatea și frumusețea artei și folclorului românesc, nu reprezintă, până la urmă altceva, decât inteligența și puterea de creație a poporului nostru, de la începuturi și până în prezent, inegalabile în lume, de aceea obligația și grija noastră sfântă pentru conservarea, nu în ultimul rând prin reconstituire, acolo unde este cazul, a acestui inestimabil patrimoniu național.
Din păcate, România trece de peste un sfert de veac printr-o perioadă nefastă, actualul sistem politic- instituțional, neglijând nepermis, ba mai degrabă săpa distructiv la obârșia și temelia existenței de milenii ale neamului românesc. Iar, de aici zestrea noastră culturală, obiceiurile, tradițiile, arta și folclorul, moștenite, după cum spuneam, din vatra strămoșească, sunt la rându-le victime ale nepăsării, nemerniciei și crasei incompetenței a celor ce conduc și guvernează această țară de peste 25 de ani. De aici și de la ei pleacă toate necazurile în România de azi; economia națională furată și decapitată, bugetul statului secătuit de o întreagă mafie politico-administrativă, protejată de o justiție la fel de coruptă, ce controlează tot ce mișcă în țară, iar mârșeviile și slinoasele dispute și lupte interne pentru putere și privilegii nemăsurate, au aruncat de fiecare dată în derizoriu răspunderea pentru bunul mers al societății românești. În toate domeniile de activitate domnește un haos general, iar în sistemul culturii nu poate fi altfel, situația fiind la fel de disperată.
Mai exact în ministerul de resort și în multe din instituțiile subordonate acestuia zace ignoranța, indolența, activitatea rezumându-se la festivismele ocazionale, adesea fără conținut și adevăr despre cultura autentic- românească. Așijderea, după chip și asemănare, centrele de conservare, îndrumare și valorificare a tradițiilor noastre populare nu sunt nici ele puse într-un mod serios la treabă, făcându-se o muncă de mântuială, în vreme ce ne dispar, în speță, și specialiștii etno-folclorici de mare valoare. Pe de altă parte, este vorba de mărturiile despre trecutul istoric al poporului român, imortalizate și transmise din generație în generație prin cultura materială, creație a înaintașilor, dar care în zilele noastre sunt tot mai mult ignorate si neprotejate din aceleași motive de inconștiență și o proastă reabilitare și administrare a patrimoniului național. Și includem aici o serie de monumente istorice, de complexuri arheologice “in situ” (vezi, câteva; Sarmisegetuza și zona cetăților dacice din munții Orăștiei, dar nu numai, Roșia Montană și aria istorico- geografică a munților Apuseni, deopotrivă grav afectate și de retrocedările ilegale făcute după ‘89, sistemul de cetăți dacice și române din aria dobrogeano- pontică, așezămintele monahale din Bucovina sau cetățile medievale din Transilvania, abandonarea unor importante șantiere arheologice, ș.a.m.d). De asemenea, sunt neglijate și lăsate în paragină muzeele de arhitectură și artă populară(în aer liber), casele memoriale, culele boierești și multe alte vestigii și obiective comemorative, întâlnite pretutindeni în țară și care înseamnă sau evocă pagini de epopee din trecutul glorios de istorie și luptă a poporului nostru, pentru libertatea și perenitatea existenței sale pe aceste meleaguri.
Or, din păcate, cei ce conduc și guvernează de o bună perioadă de timp această țară, nu ne dovedesc a fi demni de trecutul, istoria și tradițiile neamului românesc. Iar să invoci de atâta amară de vreme lipsa de bani, este o altă mare gogomănie, refuzându-se cu rea intenție reconstituirea și protejarea acestui complex fenomen al culturii și artei noastre populare- o mărturie de-a -pururi și un permanent izvor de inspirație și creație.
Neoaș românească, respirând de fiecare dată din aburul vieții strămoșilor noștri. După cum, în conditiile actuale, când mizerabilii noștri politicieni au grija de a oferi, în principal, prin emisiunile de radio și televiziune, doar circ, demagogie și un noian de știri rele, tendențios aruncate în dezbaterea publică pentru zăpăcirea și deprimarea poporului, atunci singura șansă a fiecărui iubitor de neam, bogăție și cultură autentică, este de a ignora astfel de specimene, găsindu-și în schimb refugiul în spiritul și în încântătorul peisaj al patriei și al mirificului sat românesc, deopotrivă, după chipurile înaintașilor noștri, pe unde ne-au arătat a ne purta pașii și dragostea de țară. Bunăoară, prin dulcea Bucovina sau prin Maramureșul voievodal, în Țara Făgărașului, la Rășinari sau în Țara lui Litovoi și a Jiului de Sus, prin zona Munților Apuseni, ori spre impunătorul Ceahlău al Carpaților Orientali, etc. Este și un astfel de prilej, un mijloc de a intra în contact direct cu mărturiile specifice vechimii, trecutului și permanenței neamului nostru românesc, evident și prin ingeniozitatea creațiilor sale, împletite cu sentimentele de iubire față de țara lor dragă. În rest, ce am putea să mai spunem, doar că pentru cei “sus puși” desconsiderația lor față de istoria și cultura poporului român, poate fi, dincolo de indolența și lipsa de preocupare și un semn de mișelească trădare, trebuind să înțeleagă că interesul național însemna între altele și obligația lor majoră, vizavi de reconstituirea, păstrarea și valorificarea prin toate mijloacele posibile a tradițiilor, obiceiurilor și a întregului tezaur cultural românesc. Altfel…
Vasile Irod
