”Noi nu ne vindem țara !” era cel mai cunoscut slogan al primilor ani de după înlăturarea vechiului regim din decembrie 1989, din România. Și am ținut-o așa un timp, până când am descoperit alte probleme mai importante ale țării însoțite de sloganurile aferente. Cu toate restricțiile impuse (unele mai mult de formă), au apărut în peisajul agricol al României, pe ici, pe colo, mai o fermă italiană, mai una arabă sau turcească, toate înalt productive, spre deosebire de fermele autohtone, care abia își mai trăgeau sufletul. Odată cu legalizarea achiziției de terenuri agricole pentru persoanele juridice din afara granițelor țării, numărul investitorilor și al deținătorilor de ferme agricole a crescut simțitor, au apărut asociații agricole conduse de oameni de afaceri americani, arabi, italieni sau turci. Tratatul de Aderare la Uniunea Europeană a României cuprindea obligații care implicau liberalizarea pieței funciare; de la 1 ianuarie 2014, persoanele fizice interesate din U.E. aveau dreptul legal de a cumpăra fără restricții terenuri agricole pe teritoriul României, lucru care s-a și întâmplat. Prețul pentru un hectar de teren agricol în România variază între 2000 și 18000 euro, în funcție de amplasamentul, calitatea și productivitatea acestuia, în condițiile în care prețul unui hectar de teren agricol în cadrul U.E. ajunge la 30000 euro. La această dată, suprafața terenului agricol al țării noastre măsoară 13 298 milioane ha., din care, 9 milioane ha. reprezintă teren arabil. Potențialul agricol al României este mare și neexploatat corespunzător, suprafața terenurilor neproductive sau degradate în timp nu este cunoscută cu exactitate, cu toate măsurile cadastrale aplicate în ultimul timp. Redarea în circuitul agricol a terenurilor neproductive era o preocupare de mare interes a vechiului regim, cu tot haosul din sistemul cadastral al perioadei respective. Prin lege, agenții economici care, prin activitatea lor (de ex. Industria extractivă) afectează un teren agricol sau silvic, au obligația redării în circuitul inițial a unei suprafețe echivalente, din terenuri neproductive. Spre exemplificare, Complexul Enegetic Oltenia, cu sediul (încă) la Tg.Jiu, redă în circuitul agricol și silvic haldele de steril, cu rezultate mai mult sau mai puțin mulțumitoare. În perioada anterioară lui 1989 se trâmbița ”independența energetică a țării” iar lucrările de investiții din minerit depășeau cu mult ca suprafață terenurile Gorjului pretabile a fi redate în suprafețe agricole și silvice. Puțini dintre cititorii noștri știu că, prin anii 80, fostul Combinat Minier Rovinari a primit ca sarcină redarea unor terenuri neproductive în agricultură și silvicultură tocmai în județul Vaslui. Cum cadastrul județului Vaslui era la pământ, ca în mai toată țara, s-a trecut la identificarea terenurilor, elaborarea proiectelor și execuția lucrărilor pentru sute de hectare de teren ce urmau să devină agricol sau silvic, îmbogățind zestrea unui județ aflat la sute de kilometrii de adresa investitorului. Ca o paranteză, sistemul hidroameliorativ Duda-Epureni (un proiect de agricultură în trepte) realizat cu fonduri și eforturi ale gorjenilor, reprezintă și acum un motiv de mândrie pentru cetățenii Vasluiului. De curând, Liga Asociațiilor Producătorilor Agricoli din România a depus o solicitare la Ministerul Agriculturii privind rediscutarea Legii privind vânzarea terenurilor agricole. O lege nouă și un efort suplimentar al statului ( de ce nu și subvenții) în identificarea și redarea în circuitul agricol și silvic ar ajuta substanțial fermierul român. Sloganul anilor 90, prăfuit și perimat, ar putea fi actualizat pe bază de ”ce a mai rămas”, prin adăugarea unui singur cuvânt: ”Noi nu ne vindem toată țara!”
A.Pop
