Societate

Vocația de pace, de bună conduită și conviețuire a strămoșilor poporului român

04 octombrie 2016, 00:00 | 0 comentarii  |  236 vizualizari
oameni

După decembrie ’89, schimbarea de sistem socio- politic au pus în mișcare toate segmentele societății, reformele derulate având ca principal scop democratizarea și reașezarea țării pe alte principii și coordonate, inclusiv în relațiile interumane cu Lumea liberă, unde statul de drept, libertatea de opinie și atitudine nu sunt doar regula, ci și garanția de exprimare cetățenească-colectivă sau individuală.
Mai exact, românii și-au dorit acest lucru, numai că din păcate, în România am avut și neșansa de a se face în multe privințe doar niște pseudo-reforme, aruncate anapoda în spațiul public chiar de către diriguitorii noului sistem, care mai mult au bulversat în haos mersul țării, dincolo de bunele intenții, puse în slujba intereselor României și al cetățenilor ei. Or, în tot acest angrenaj național, educația și sistemul de învățământ n- au făcut excepție, și iată-ne în ce situație dificilă am fost aduși acum, locul și menirea școlii fiind aruncate în derizoriu,totul datorându-se unor experimente fără rost și a discontinuităților legislative, lipsei strategiilor educaționale, de mobilitate, pregătire și formare profesională, întreținându-se de atâția ani în sistem incertitudini și o bâlbâială generalizată. Și ne doare, în primul rând, bunăoară, că în unitățile de învățământ nu se mai face educație patriotică și civică elevilor, ignorându-se, inclusiv printr-o integrare forțată a istoriei naționale în “canoanele” istoriei universale și mai mult decât atât, iar mai nou se insistă și pe scoaterea unor discipline de bază atât de necesare în fundamentarea pregătirii teoretice și practice a generației tinere, sau în cel mai bun caz o diminuare a timpului rezervat predării acestora, prevăzută în curricula școlară.
Și atunci, cine are interesul obscur de a-i înstrăina pe elevi de trecutul și de istoria strămoșilor, dar și de acele pârghii și mijloace didactice menite să le asigure o bună pregătire, educație și atitudine, în vederea unei integrări valorice pe piața muncii? Nu cu multă vreme în urmă, România era recunoscută, oriunde în lume, pentru calitatea ridicată a forței active de muncă, or, acum din păcate, se simte și mai ales este contestată pregătirea “subțire” a celor care devin absolvenți ai anumitor forme de învățământ “mercantilismul” din sistem, dezinteresul și slaba pregătire a unor cadre didactice, fiind în principal partea nefericită din aceste tare ale procesului instructiv-educativ din țara noastră. După cum, ne îngrijorează tot mai mult, evident dintr-un exces de zel, dar și impus, de europenism și globalism, ignorarea educației patriotice în școli, devenind în prezent o dramă națională, deliberat fiind scoase noile generații, dincolo de datoria de a cunoaște, simți și evoca istoria neamului, cu paginile ei de epopee din trecutul glorios de luptă al poporului român. Și, într-adevăr, înaintașii noștri, în ciuda vocației de pace, înțelepciunii și omeniei lor recunoscute, au fost nevoiți până la urmă, să plătească scump de –a lungul veacurilor, dreptul la viață în vatra lor de obârșie, istoria oferindu-ne suficiente izvoare și documente lămuritoare și în această privință. Bunăoară, regale Decebal, deși învingător în războaiele cu Domițian, dorind o pace demnă și folositoare nu numai poporului său, dar și al românilor, a trimis (vezi Istoria română a lui Dio Cassius) o solie la împăratul român pentru a-i “făgădui pacea”. Același lucru avea să se întâmple și în timpul lui Traian, când trimișii lui Decebal l-au înduplecat la pace pe vestitul imperator român. Și chiar dacă în anul 106 d. H, Dacia a fost cucerită și transformată în provincie romană, în cele din urmă va rămâne simbioza celor două civilizații geto-dacă și romană, din care se va naște un popor mândru și demn- poporul român. Iar de aici, avea să se dezvolte, de-a lungul multor veacuri neamul nostru românesc, în ciuda tuturor vicisitudinilor istoriei sale, salvându- și de fiecare glia și libertatea, grav amenințate de invaziile dușmane, cotropitoare.
Apoi, răzbătând în continuare în istorie, ar trebui să ne reamintim cu același sentiment de mândrie și de marii noștri voievozi, de dorința lor nestrămutată de pace, dar și de fermitatea statornică pentru apărarea fruntariilor țării lor. Iar Mihai Eminescu, în versurile sale din Scrisoarea a III-a definește în mod admirabil acest lucru, legându-le de bătălia de la Rovine (1395) a oastei lui Mircea cel Bătrân cu faimoasa armată otomană a sultanului Baiazid. Adică: “Eu? Îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul…../N-avem oști, dară iubirea de moșie e un zid/ care nu se-înfioară de-a ta faimă Baiazid!”. În același timp, domnitorii noștri aveau și abilitatea diplomatică necesară din acele vremuri de cumpănă, ce reiese din multe documente, reamintind între altele de tratatul- capitulație din 1460, încheiat
între Vlad Țepeș și Mahomed al II-lea, în care se spune limpede că: ”neamul român va avea sloboda lucrare a legilor făcute de dânsul și voievozii vor avea dreptul…și acela de a face război sau pace, fără să fie supuși pentru nici unul din aceste acte la vreo răspundere de către Înalta Poartă”. După cum, ceva mai târziu, domnitorul Neagoe Basarab,” În învățăturile către fiul său Teodosie”, menționează importanța negocierilor în apărarea gliei strămoșești, așezând pe primul plan arta diplomației, lupta armata apărând ca o ultimă soluție, făcând mențiunea că “numai în pământ străin să nu te duci, ci rămâi în țara ta”. Și în continuare, pe banda istoriei noastre naționale au curs, deopotrivă mesajele de pace, dar și o permanentă stare de veghe la amenințările cotropitorilor străini, fiind vorba aici și de Mihai Viteazul-făuritorul primei uniri politice a Țărilor Române sau a revoluționarilor de mai târziu, de la 1848, ș.a.m.d. Căci mărturisea marele revoluționar Nicolae Bălcescu: ”Românii n-au iubit niciodată războiul, dar misiunea lor era să-și apere țara” și că “Strigarea românilor e strigare de pace, strigare de înfrățire” pentru ca la hotărârile de unire de la 1857 din Divanurile Ad- hoc să se mărturisească că “ la această faptă a mântuirii, tot neamul are dreptul… că luând in primire, această unire o dorim nu pentru ca să lovim drepturile și să amenințăm pacea altora, ci numai ca să asigurăm drepturile și pacea noastră”.
De asemenea, și Mihail Kogălniceanu, exprima prin cuvintele sale vocația de pace a românilor, arătând, în împrejurările războiului de independență din 1877-1878 că: ”noi dorim independența noastră…și nu dorim să devenim o sursă de teamă sau de neplăcere pentru cineva…pentru că voim ca la gurile Dunării de Jos să fim un bulevard contra războiului”. Nu în ultimul rând, la marile manifestări antirăzboinice, ce au avut loc în București, dar și în alte orașe ale țării, în 1915, dar nu numai se striga sub lozincile: “Vrem școli, nu tunuri”, ”Vrem pace”, “Jos războiul”, etc.
În fine, la implinirea aspirației de veacuri a românilor- făurirea la 1 Decembrie 1918 a statului național unitar român, sunt la fel exprimate gândurile și dorința de pace a înaintașilor noștri, mai exact, la Alba Iulia, în aclamațiile celor peste 100.000 de participanți, se citea Rezoluția Marii Adunări Naționale, care menționa: “ ca înfăptuirea comuniunii națiilor libere să fie astfel încât dreptatea și libertatea să fie asigurate pentru națiile…iar în viitor să se elimine războiul ca mijloc pentru regularea raporturilor interstatale”. În același timp, putem să nu amintim, dintre marile personalități ale neamului care au militat pentru pace și buna înțelegere între popoare, de diplomatul de excepție-Nicolae Titulescu, supranumit și “tribun și pelerin al păcii”, care spunea: ”România este avidă de pace ca mai toate națiunile ce au fost încercate de războiul mondial, dar nu există pace fără o ordine internațională și nu poate fi ordine fără o absolută încredere în statornicirea ei”. Iar din cele câteva exemple concrete oferite în detaliile de mai sus, credem că este limpede, chiar și prin politica externă și poziția țării noastre în timpul celor două mari conflagrații mondiale (1916-1918 și 1939-1945), ca poporul român, indiferent de sistem sau lideri politici, s-a pronunțat vehement împotriva oricărei agresiuni și războaielor de orice fel. Prin voința și din piepturile românilor aveau să răzbată adesea îndemnul la înțelepciune, dialog și bună înțelegere între toate națiunile lumii, reamintind între altele și chemările de genul: ”Jos războiul!”, ”Jos fascismul”!,”Vrem respectarea granițelor!”, ” Vrem România liberă și independentă!”, “Pentru pace și pentru integritatea teritorială a României!”, “O lume fără arme și fără războaie!”, ș.a.m.d.
În același timp, nu trebuie uitat că vocația de pace a poporului român, avea să se transforme, datorită vicisitudinilor istorice, și a momentelor de cumpănă în apărarea ființei naționale, într-o luptă îndârjită și necurmată pentru păstrarea identității și continuității de neam și teritoriu neoaș românesc pe aceste meleaguri. Și avem nenumărate dovezi de luat în seamă și în această privință, de la zămislitorii și descălecătorii de țară, de la iscoditorii de conștiință națională și a luptătorilor pentru libertate, iar de aici la înfăptuitorii Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918. Or, a nu vorbi și de eroina de la Jiu- Ecaterina Teodoroiu, am face o mare eroare, întrucât prin patriotismul și spiritul ei de luptă împotriva dușmanilor cotropitori, reprezintă un model al jertfei pentru apărarea țării și pentru libertate. Altfel spus, poți să uiți, sau să rămâi insensibil la clipa când cu dinții încleștați de durere și de atâta suferință, a mai avut puterea să-și îmbărbăteze camarazii, îndemnându-i la atac: ”Înainte băieți, sunteți cu mine!…” Înainte…Biruința-i a noastră!”. Dar sunt nenumărate chipuri de “eroi, printre eroii neamului românesc” care au marcat pagini de glorie în lupta pentru apărarea ființei noastre naționale. Dincolo de bornele vitejiei lor Rovine, Podul Înalt, Călugăreni, Plevna, Mărășești-Oituz, etc,reamintind, fără nici un fel de îndoială, de acum și de-a-pururea și despre Tripticul vitejiei românești, adică anii de referință: 1877-1878, 1916-1918 și 1944-1945, cu strălucitele semnificații în luptele înaintașilor pentru apărarea cu orice preț a gliei strămoșești. Stau mărturie și în acest sens, pretutindeni- monumentele, obeliscurile și busturile cioplite în piatră sau în bronz, plăcile comemorative, troițele și multe alte însemne memoriale, marcând întru cinstire și luare aminte vitejia neamului românesc în clipele grele, de cumpănă pentru țară.
Prin urmare, iată de ce este de datoria fiecăruia dintre noi și nu în ultimul rând al celor ce hotărăsc, într-un fel sau altul, destinele României de azi, de mâine și pentru totdeauna, să înțeleagă și să acționeze în consecință pentru cunoașterea și promovarea trecutului și istoriei la scară națională, cu o preocupare, în special pentru noile generații. Altfel spus, educația, legată mai ales de patrie și patriotism, să devină iarăși o prioritate în strategia națională a sistemului de educație, obligatoriu de realizat, în primul rând, în și prin instituțiile de învățământ și cultură. Altfel, înseamnă că ne-a atins atât de rău spiritul acesta al “europenismului”colorat și benefic pentru alții, ajungând în situația de a ne rușina de istoria, creațiile, cultura și de tradițiile neamului, constituite într-un imens valoros patrimoniu de civilizație materială și spirituală în această frământată parte de lume, de la strămoșii noștri daco-geți și de la primii descălecători de țară românească încoace, până în zilele noastre.
Vasile Irod

Semnatura eletronica CertDigital
Articole asemanatoare



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

ECO JURNAL