Se împlinesc 2 ani de când tatăl meu, ing. Titu Pânișoară a trecut în neființă. Timpul a trecut, toate au mers mai departe, dar timpurile nu s-au schimbat prea mult, doar oamenii sunt noi…
Poate și pentru acest lucru simțim nevoia să redescoperim trecutul, să ne căutăm în el rădăcinile, să ne revendicăm înfloririle, succesele ca și eșecurile, să ne croim drumurile. Iar viața părinților noștri, a bunicilor și străbunilor a avut în ea această putere, aceste valori care, ca o coloană vertebrală, pot să susțină un întreg viitor.
Dar împreună cu valorile, uneori, ducem cu noi spre acest viitor și unele tradiții mai puțin bune…
O expresie pe care tatăl meu o folosea des era „Știe Domnul Lup pe cine trebuie să mănânce…”. Nu am înțeles-o în copilărie, doar mă amuza (mai ales că tata o spunea cu un zâmbet mucalit pe buze). Recunosc că nici nu l-am întrebat niciodată ce însemna. Însă la un an de la moartea lui căutând ceva pe youtube am dat, din întâmplare, peste un scheci aparținând marelui dispărut Toma Caragiu. Momentul de satiră intitulat „Un alpinist convins” (chiar vă invit să îl căutați pe net) are la un moment dat expresia aceasta revelatoare: „Știe Domnul Lup pe cine trebuie să mănânce!”. Am regăsit expresia cu o nostalgie dulce-amară, dar nu despre ea doream să vă vorbesc acum. Scheci-ul este despre lumea în care Toma Caragiu (și tatăl meu) au trăit, o lume ale cărei accente se află bine definite și astăzi în viețile noastre. O lume în care lingușitorul, cel care nu are coloană vertebrală, (cu un nume predestinat „Gârneață!”) reușește să urce, să urce, să urce. O lume a compromisului, a lui „se poate și așa” a lui „mă descurc”. O lume din care nu am ieșit nici astăzi.
Dar aceasta este doar o fațetă a problemei. Până la urmă scheci-ul se finalizează cu o rază de speranță, cu o direcție spre schimbarea mentalităților (spusă în nota umoristică caracterisitică lui Toma Caragiu). Părinții noștri au avut nevoie de valori, de direcție, de înțelepciune (da, acea înțelepciune izvorâtă din bunul simț dovedit de țăranul și satul românesc). Poate că este timpul să nu ne mai plângem de inevitabilul cerc vicios în care ni se pare că ne aflăm și să ne oprim câteva clipe să ne tragem sufletul. Să ne potolim setea în cuvintele și învățămintele pe care părinții și bunicii ni le-au transmis, să ne readucem aminte. De acest lucru avem nevoie: să ne reamintim copilăria și bunul simț pe care l-am învățat atunci. Suntem în Anul Centenarului și – acum mai mult decât oricând – trebuie să învățăm din istorie: și din istoria mare a poporului nostru și din istoria mică a familiior noastre…
Prof. univ. dr. Ion-Ovidiu Pânișoară, Universitatea din București
