1. Andreea Georgiana Andriţoiu scrie din prea plinul sufletului ei pendulând între îndoieli şi speranţe, între o realitate crudă şi-o visată iubire.
2. Crezând în puterea cuvântului, poeta îşi face mantie din ele. Experienţa-i (trans)personală i-a îndiguit cunoaşterea. Credinţa-i neclintită e „ca lumina solară, nemărginită”. Oximoronia cuvintelor, deşi de o poeticitate evidentă, te coboară în infern, fiind transdescendente dar şi te înalţă la cer, fiind transascendente.
3. În concepţia Andreei Georgiana Andriţoiu, poezia e sinonimă vieţii, iar în „metaforele timpului găsim înţelepciunea universului”. Rimele îi trădează cultura prozodică indiscutabilă: desprindă-grindă, pustiu – nu ştiu, însă sunt de preferat poeziile verslibriste.
4. Câte un distih sună antologic, dovadă certă a talentului şi probă validabilă critic a vocaţiei creatice. Citez: „sentimentele devin elastice / întinzându-se la maxim spre infinit”. Alteori un singur vers ia forma mai delicatului haiku: „Sentimentele luptă pe câmpul de foc al amurgului”. Iar poemul „Sărută-mă” e integral izbutit, are acurateţe stilistică şi intensitate emoţională.
5. Poeta îşi poate oricând reconstrui visul din nimic, este o visătoare inepuizabilă, o retrofuturistă. Îşi arogă / îşi asumă îndrăzneala de a-şi revendica dreptul la dragostea pură şi la o cunună de fericire pe fruntea-i reveriantă.
6. Până la urmă pentru debutanta din „Zborul cuvintelor” – desigur „potrivite” po(i)etic pe model arghezian – poezia e mai degrabă comunicare şi transcomunicare. Ea îşi transferă trăirile acute într-o scriitură-peisaj ori într-o scriitură-creaţie (vezi „Peisaj” şi „Viaţă roşie”).
7. Sub zodia eternităţii transtemporale, poeta, se află la un inevitabil stadiu incipient, de căutare a unui drum al propriei sale identităţi auctoriale.
8. Călcând pe urmele Ioanei Burghel, Ionelei Belu, Anei Gogălniceanu, tânăra liriciană târgujiancă transgresează orizontul „spre marea cale luminoasă” ca să-şi aureoleze sufletul cu frumosul, armoniosul, suavul, categorii estetice îmbogăţite numeric pe traseul textelor de faţă.
9. Discursul Andreei Georgiana Andriţoiu este evident unul devotat unei sincerităţi copleşitoare şi unei onticităţi tragice. Pentru ea, viaţa e o luptă neîntreruptă sub protectoarea credinţă în Dumnezeu. Pentru „orgoliul” ei de-a înnoblia lumea cu speranţă, poezia este o împlinire şi o ţesătură cât un covor mare: al dragostei pure. Motivul – a se observa – e recurent, obsesie a unei curăţii de preoteasă a Templului Poeziei.
10. Poeta se vădeşte a fi o adeptă a rostirilor exemplare, aforistice în sentenţe moral-volitive, în idei condensate pe dimensiune propoziţională, afirmativă şi proiectivă.
11. În fine, mă dumiresc, extraordinar, Andreea Georgiana Andriţoiu afirmă că arta şi erosul sunt în relaţie biunivocă, metonimică şi chiar metaforică (vezi „Iubirea e o artă”). Eleganta poemă e o ars poetica expusă şi deschisă relecturii cathartice.
12. Dar o altă artă poetică e mult mai indicativă. În „Poezie” poeta reuşeşte să definească lirica de confesiune, s-o delimiteze de futilitatea unei existenţe precare. Se descurcă onorabil şi în ştiinţa metapoetică, identificările sale fiind de subliniat ca inteligente şi verosimile. De altfel poeta posedă o gramatică temeinic însuşită.
13. Citindu-i acestei domnişoare cu suflet minunat naivele dar dramaticele consemnări pe marginea realului, prea des monstruos, mi-am imaginat o oază într-un deşert. Discursul ei liricoetic pe alocuri constată stări de lucruri, însă mereu judecata ei cristalină funcţionează ba slăvind ce merită elogiat ba amendând ce-i de condamnat.
14. Din regimul de frustrări, inevitabil răscolindu-i fiinţa socială şi împietrindu-i fiinţarea intimă, Andreea Georgiana Andriţoiu scoate spendide perle, ni le dăruiește cu o rară generozitate.
15. Comparaţia unei asemenea poezii, în eon european, cu aceea a unui Labiş şi Apollinaire, dar cu diferenţele de nivel inevitabile unui debut, deocamdată, să recunoaştem, modest, (deşi, repet, pe alocuri motivat – n.m., I.P.B.), pare să descrie mai indelebil, mecanismul retoric intern al compoziţiilor subiectiv morale. Este vorba de un orizont oniric, deci nevăzut; de emoţii nedescrise; de amintiri care îi zidesc un castel frumos (Emile Hennequin i-ar zice estopsihologică – n.m., I.P.B.) care adăposteşte un suflet deschis unor simţiri profunde. Câte un vers sună antologic.
Citez: „Mă acopăr uşor cu aşteptarea de tine” (ca o Penelopă virgină – n.m.); „Fug de cruda realitate prin vise superbe”; „Vreau să smulg mereu lumina din vis/…/ încercând să descifrez al împlinirii scris” (Vise). Poeta îşi reliefează autovoliţional, „calităţile scrise pe a inimii tăblie” (Oglinda sufletului). Celebrând şi reclamând „floarea tinereţii”, ea se pune „în pielea celuilalt” căci se încrede în „mugurii crescuţi de Dumnezeu” empatia fiind aşadar o opţiune Kairotică; asta din pricina că inima ei e asemenea unui „bol de cristal fragil”.
Ion Popescu-Brădiceni
