După secole de împilare, umilințe și suferințe, sfârșitul Primului Război Mondial, în toamna anului 1918, avea să ducă la prăbușirea celor trei imperii-Otoman, Țarist și Austro -Ungar și la eliberarea popoarelor ținute până atunci sub obroc, constituindu- se astfel, pe baza principiului naționalităților, națiunile libere și statele unitare, între ele și România. Era un succes bine meritat al lumii libere și civilizate, rezultat în primul rând pe fondul înfrângerii Germaniei și Austro- Ungariei de către puterile Antantei, învinșii fiind obligați să accepte tratative dure de pace, inclusiv voința popoarelor, integrate până aci în granițele imperiale, de a deveni libere și a reveni teritorial la trupul patriilor-mamă. În acest context, s-a desfășurat și Conferința de pace de la Paris (1919-1920), care într-un final fericit a recunoscut printr-o serie de tratate semnate independența și reîntregirea națiunilor din țări precum Cehoslovacia, Polonia, Iugoslavia, Italia și bineînțeles România Mare. Dar confruntările de la Paris s-au desfășurat într-un permanent suspans, fiind în joc varii interese, ale unora sau altora, de aceea trebuie să subliniem și rolul benefic al diplomației românești în apărarea drepturilor noastre etnice și teritoriale. În acest sens I.C. Brătianu-prim ministru și conducătorul delegației României a avut, fără nici un fel de îndoială, o activitate deosebită susținând cu fermitate recunoașterea internațională a hotărârilor plebiscitare, de crez și de voință națională, de la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia (martie- decembrie 1918) privind înfăptuirea statului național unitar român. Și sunt de acum celebre rostirile sale: “Am moștenit o țară independentă și chiar pentru a-i întinde granițele, nu-i putem jertfi neatârnarea”. Se referea aici la încercările marilor puteri de a-și impune influența dominantă și supravegherea asupra României, fiind vorba de minoritățile naționale de pe teritoriul țării noastre care, dincolo de obținerea drepturilor egale cu ale românilor, acestea, în opinia noilor forumuri europene, puteau să nu se supună autorităților statului român în caz de “discriminare”. După cum, I. C. Brătianu și delegația României au protestat și la încercările puterilor occidentale de a impune țării noastre unele clauze economice și plata unor despăgubiri Austriei, sub pretextul teritoriilor “românești” obținute. Apoi, prin tratatul de pace de la Versailles, încheiat cu Germania (28 iunie 1919), României i se repartiza doar 1% din totalul despăgubirilor de război, iar ulterior, prin proiectul de tratat cu Austria, nu se recunoștea Bucovina ca teritoriu aparținând statului român, Banatul urma să fie împărțit între România și Iugoslavia, ceea ce încălca un alt tratat din 1916, dintre România și Antanta care prevedea ca întregul Banat să aparțină României. Or, I. C. Brătianu, protestând vehement la toate încercările marilor puteri beligerante de a leza independența și suveranitatea țării sale, a transmis că are mandat din partea guvernului de la București de a nu semna tratatele în formele propuse. Mai mult, acesta va demisiona din fruntea guvernului, iar noul prim-ministru-Alex.Vaida Voevod, preluând și șefia delegației țării noastre la Paris, va reuși până la urmă să obțină la Paris reformularea textelor din proiectele de tratat și prin urmare să semneze tratatul cu Austria și cel al minorităților. Se deschidea în felul acesta calea recunoașterii internaționale a desăvârșirii unității statale a României prin încheierea tratatelor de pace, după încheierea Primului Război Mondial, tratate care au fost semnate pe rând de către învingători cu cei învinși, în cazul nostru, prin tratatul cu Austria de la Saint Germain (10 sept.1919) era recunoscută unirea Bucovinei cu România, de asemenea, drepturile țării noastre asupra Cadrilaterului, din disputele de frontiere româno- bulgare. La 4 iunie 1920 a fost semnat la Trianon și tratatul cu Ungaria, pentru ca într-un final, la 8 octombrie 1920 să se semneze la Paris și tratatul de pace între România pe de o parte, și Anglia, Franța, Italia și Japonia, de cealaltă parte, recunoscându-se unirea Basarabiei cu patria-mamă. Dar să stăruim mai mult în privința încheierii tratatului de pace al puterilor Antantei cu Ungaria întrucât guvernul de la Budapesta nu se împăca cu gândul că pierd “dreptul istoric” al “Ungariei milenare”, fiindu-i smulse teritorii la Conferința de Pace de la Paris. Mai mult decât atât, Bela Kun-conducătorul Ungariei comuniste, refuză să ducă la îndeplinire hotărârea Comitetului militar interaliat de la Paris, care îi cerea să retragă armata maghiară din Transilvania până la limita de demarcație stabilită prin tratat și chiar pornește o nouă ofensivă militară, prin care să reocupe acest teritoriu românesc. Însă și această acțiune de forță este sortită eșecului, iar Ungaria este invitată la Conferința de Pace de la Paris pentru a semna, în sfârșit încheierea păcii. Numai că A. Appony, conducătorul delegației maghiare s-a folosit de tot arsenalul din “dotare” pentru a convinge Consiliul Suprem al Păcii despre așa-zisa legitimitate a Ungariei Mari(ian.1920), contestând în schimb hotărârile luate la Paris în privința drepturilor la autoderminare a națiunilor oprimate, acuzând, în primul rând, România care ar fi acaparat “teritoriul milenar al Ungariei” și deci anularea plebiscitelor naționale. În consecință, se cerea insistent și revizuirea Tratatului de la Trianon, în forma aprobată de Conferința de pace. Numai că, tratativele fuseseră tranșate și atunci Alexandre Millerand-prim minstrul Franței și președintele Consiliului Suprem al Păcii de la Paris expune Ungariei hotărârea definitivă că” nu se poate reveni la vechile frontiere, frontiere anacronic și nedrept stabilite, care închideau în statul maghiar, în mase compacte “populații care nu vor să mai fie supuse ungurilor, nici asimilate de către ei”. Așadar, în ciuda obiecțiunilor Ungariei, s-a stabilit clar că “nu este prescripție care să poată aboli dreptul popoarelor la libertate și autodeterminare” și prin urmare orice pretenție etnică și teritorială este contrară justiției. De aici încolo, orice altă încercare a Ungariei de a mai schimba ceva a fost sortită eșecului, mai ales că la Conferința miniștrilor de externe și ambasadorilor din cadrul Conferinței de Pace (martie1920) aveau să fie respinse ca nefondate cererile delegației ungare, care printr-o ultimă zvâcnire diplomatică, propuneau consultări plebiscitare în teritoriile desprinse din Ungaria. Răspunsul a venit prompt din partea aceluiași Alexandre Millerand și anume că ”popoarele și-au exprimat voința, în lunile octombrie, noiembrie și decembrie 1918”, implicit “reunirea cu frații lor din România”(aici era și cazul celorlalte popoare-italieni, iugoslavi, cehoslovaci, etc. În cele din urmă Ungaria, prin Contele Teleki a semnat tratatul în formă elaborate, evenimentul având loc în clădirea Marelui Trianon din Versailles (4 iunie 1920) și astfel Ungaria a recunoscut valabilitatea juridică internațională a Unirii Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România. Și în felul acesta i se făcea României, prin acest act juridic internațional o mare dreptate, recunoscându-se astfel și hotărârile istorice ale Marii Adunări de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918. Tratatul a fost semnat de 23 de state, în principal de Puterile Aliate și Asociate, printre care și România, iar de celalaltă parte de Ungaria. Din partea țării noastre tratatul a fost semnat de Nicolae Titulescu-secretarul delegației României și de dr. Ioan Cantacuzino-ministru de stat. Din partea Ungariei și-au pus semnătura ministru Gaston de Benard și Alfred Drasche-Lazar de Thorda, trimis plenipotențial al Budapestei la Paris. În esență, Tratatul de la Trianon confirmă dezmembrarea Ungariei Mari și pecetluia drepturile istorice, etnice și democratice ale națiunilor care până la acea dată făceau parte din Ungaria, inclusiv ale românilor, iar de aici validareanirii Transilvaniei pe vecie cu Patria Mamă, România. Ungaria și Austria au devenit și ele state de sine stătătoare în granițele lor firești, după ce multă vreme Imperiul Austro- Ungar a fost considerat a fi cea mai teribilă închisoare a popoarelor. Numai că nici de aici înainte mersul evenimentelor nu va fi unul liniștit, întrucât Ungaria a considerat Tratatul de la Trianon o adevărată tragedie națională, motiv pentru care a reactivat imediat revizionismul, sau mai exact își propunea din 1920 încoace să destrame România și să readucă Transilvania în granițele sale. Altfel spus, un mental extrem de periculos, de gândire medievală, care nu face altceva decât să escaladeze tensiunile româno-maghiare. Iar pentru a înțelege și mai bine justețea Tratatului de la Trianon, rămâne elocventă în acest sens o declarație făcută în Camera Comunelor în anul 1920 de către Harmworth, secretar de stat în ministerul de externe al Marii Britanii, care sublinia că “Regatul Ungariei s-a descompus într-o largă măsură în părțile sale componente, înainte de Conferința de pace, căci această țară nu a fost decât un conglomerat artificial și forțat de rase neasemănătoare și, în unele cazuri, ostile”. După cum și cotidianul The New York Times din 1918 face observații lămuritoare privind “Ungaria reală”, referindu-se în special la faptul că până la încheierea Tratatelor de Pace de la Paris “cele 13 milioane de nemaghiari au fost tratați de clasa stăpânitoare cu opresiune și cruzime”. Până și Emil Nagy-ministrul Justiției din Ungaria a înțeles că”ungurii trebuie să abandoneze ideea integrității teritoriale dinainte de război și să se resemneze cu pierderea unor teritorii locuite de mase compacte de naționalități străine”. După cum, istoricul David Prodan răspundea la lamentările autorităților de la Budapesta că “ La Trianon Ungaria a pierdut exact atât cât a călcat în cursul istoriei din teritoriile altora”. Și totuși, în ciuda justeței actului internațional de la Trianon, Ungaria nu a încetat să-și manifeste ideile sale iredentist-revizioniste, cu precădere în perioada hortystă, toți care s-au perindat la guvernare și în parlamentul de la Budapesta, au jurat “ în mod solemn să înfăptuiască reînvierea Ungariei milenare”. În acest sens a fost declanșată o intensă propagandă revizionistă pentru redobândirea teritoriilor pierdute, simultan cu multe alte acțiuni revansarde, inclusiv militare și paramilitare. O fac și în zilele noastre cu aceeași înverșunare, încercând prin falsificarea istoriei să dobândească bunăvoința altor cercuri și mișcări naționalist- extremiste din exterior, iar în interiorul, bunăoară al Transilvaniei, dar nu numai, folosesc metoda pașilor mărunți solicitând autonomii teritoriale pe criteria etnice. Sunt vizate așa-zisul Ținut Secuiesc,Transilvania de Nord și Partium, în ideea mârșavă de realipire ulterioară a acestor ținuturi românești la Ungaria. Iar în această direcție lucrează grupat, sub și la comanda regimului revizionist a lui Viktor Orban toate partidele și organizațiile civice maghiare din Transilvania și afara țării noastre, amintind aici: UDMR, PCM, PPMT, Mișcarea din cele 64 de comitate, Legiunea Secuiască, Societatea Trianon, ș.a.m.d, fiecare și toate laolaltă nevizând altceva decât refacerea Ungariei Mari, motiv pentru care își manifestă deschis și virulent antiromânismul. Și toate acțiunile și manifestările lor publice și de propagandă iredentist-șovină se desfășoară încălcându- se vădit prevederile constituționale și legilor interne ale României, între altele, îndemnându-se la ura interetnică și separatism teritorial, la slăbirea și destrămarea României și evident unirea Transilvaniei cu Ungaria. În această privință, parlamentul de la Budapesta a mers și mai departe prin tactica pașilor mărunți și anume la adoptarea Legii dublei cetățenii, prin care etnicilor maghiari din Transilvania li s-a dat posibilitatea să obțină cetățenia ungară, în ciuda faptului că maghiarilor din România nu le lipsește absolut nimic din ceea ce Constituția țării noastre prevede, protejează și garantează drepturile cetățenești, identitatea etnică și culturală a naționalităților conlocuitoare, trăitoare pe pământ românesc. Cu toate acestea, guvernul maghiar și cozile lor de topor din România nu încetează a se”plânge” peste tot la forurile internaționale că etnicii maghiari din România sunt discriminați și lipsiți de drepturi, chiar ar avea loc un proces de asimilare a acestora. De aici și insistențele lor ticăloase când este vorba de drepturile colective, egalitatea de șanse, inclusiv limba maghiară să devină limbă oficială regională, etc. Surprinde în ultima vreme caracterul iredentist tot mai pronunțat al UDMR și al liderului acestei uniuni, K. Hunor, care deși își au reprezentanți aleși democratic sau numiți demnitari în instituțiile statului român, nu contenesc a lansa tot felul de declarații și acuze, stări de spirit și ofense la adresa autorităților României și până la urmă împotriva țării și poporului român. Or, cu o astfel de atitudine și de antiromânism feroce, cu fel de fel de clamări mincinoase de genul:”că acel moment a însemnat o înfrângere pentru Ungaria”, sau că”trebuie să continuăm pe această cale(n.n.-care?), pas cu pas pentru a recupera pământul natal”, nu este posibilă o reconciliere a relațiilor româno-ungare. După cum, în opinia unor capete înfierbântate de ură și revanșă“ aniversarea a 100 de ani de la Marea Unire nu ne este indiferent și ce stare sufletească vom avea la acel moment”. În fine, într-o recentă declarație a aceluiași lider udemerist se face o altă afirmație revoltătoare și anume că”maghiarii nu vor sărbători Centenarul Marii Uniri de la 1918, că această acceptare ar trebui să fie parte a înțelegerii și respectului reciproc”. Practic, asistăm din toate direcțiile hungarismului iredentist la o dezlănțuire propagandistică și de acțiuni antiromânești fără precedent, de provocări și mașinațiuni mârșave menite să jignească poporul român și să umbrească sărbătorirea Centenarului Marii Uniri. Și credem că a sosit momentul a se trage un urgent semnal de alarmă, pentru ca la cele ce se întâmplă astăzi în România se aseamănă izbitor de mult cu evenimentele din perioada interbelică, mai exact cu uneltirile regimului hortyst împotriva ființei neamului românesc și în același timp indiferența și lipsa de reacție a politicienilor din acea vreme. Iar urmările aveau să fie fatale pentru țara noastră, întrucât Ungaria lui Horty a reușit, cu sprijinul direct al lui Hitler, să reocupe prin Diktatul de la Viena (august 1940) nord-vestul Transilvaniei. Numai că învinsă și în Al Doilea Război Mondial, Ungaria va fi obligată, prin Tratatul de Pace de la Paris(1947), să accepte restabilirea hotărârilor de la Trianon și revenirea întregii Transilvanii în hotarele de drept și de fapt ale României. Dar, din păcate, se vede treaba că și cei care conduc și guvernează astăzi România privesc cu aceeași indiferență acțiunile tot mai ofensatoare ale iredentismului maghiar, indiferență care dăunează grav în evoluția noastră ca națiune și ca stat unitar, suveran și independent. Și marile necazuri ale României sunt declanșate chiar de la vârfurile de putere și de la clasa politică, care văzându-și doar de apărarea propriilor privilegii și interese meschine, au aruncat țara în brațele caracatițelor străine și într-un permanent război româno-român. În primul rând, o notă proastă pentru K.W.Iohannis, președintele României, care după ce poporul l-a mandatat cu înalta demnitate de șef al statului, acesta a uitat rapid de interesele țării, devenit de bunăvoie “prizionerul” licuricilor mai mari sau mai mici din preaslăvitul tandem euro-atlanic. În fapt, un personaj anost, dar plin de aroganță și abuz de putere care și-a lăsat poporul de izbeliște, dar și mai grav lucru că este dezbinător de țară, dezinteresat și în același timp incapabil în a readuce la normalitate și spre mai bine societatea românească. Sau mai exact, dacă prin prevederile constituționale și fișa postului de Președinte are obligația de a fi garantul unității, independenței și integrității teritoriale a țării și a neamului românesc, dar în schimb nu face altceva decât să întrețină dihonia și proasta rânduială în România, atunci despre ce fel de conducător vorbim? Cu atât mai mult în cazul obrăzniciei liderilor maghiari, care este poziția oficiala a lui K.W. Iohannis, vizavi de revendicările tot mai insistente ce atentează la unitatea și siguranța națională a României? Întrebarea este până la urmă valabilă și pentru cei ce guvernează atât de prost țara, la fel după cum spuneam, pentru întreaga clasă politică preocupată tot timpul de orgoliile și pornirile ei egoiste, în schimb complet pe dinafară în rezolvarea comună a problemelor legate de interesele majore ale țării. Ceea ce, până la urmă provoacă o legitimă îngrijorare a poporului român pentru soarta sa, prezentă și mai ales viitoare. Și situația României nu este deloc roză, în condițiile în care schimbarea de regim și sistem politic din dec.1989, a lăsat din păcate urme adânci de durere pe trupul țării, iar la marele necaz al prezentului se adaugă și marile pericole ce vin și amenință ființa neamului românesc, de aceea nici nu este deloc întâmplător ca forțe oculte din interior și din afara fruntariilor țării lucrează permanent la dezbinarea și la lipsa de unitate frățească a românilor în astfel de momente dificile. Or ne întrebăm și acum, în preajma Centenarului Marii Uniri, unde mai este respectul cuvenit înaintașilor și eroilor neamului, iubirea de țară și dăruirea fiecărui român pentru apărarea demnității și a gliei strămoșești? Nu în ultimul rând, nu cei care ne conduc și ne guvernează de treizeci de ani au înstrăinat și îngenunchiat poporul și în fața stihiilor străine, determinându-ne a striga cu disperare și năduf că “România-i furată/ Prin intrigă și silă, viclene uneltiri…”?. Deșteaptă-te Române”.
Prof. Vasile Irod
