Am profitat de o portiţă în vremea primăvăratică de acum, pentru a parcurge un traseu ce mi-a rămas în minte încă de mai bine de două decenii şi jumătate, când greşind autobuzul care trebuia să mă ducă la un prieten, în loc să iau cursa ce ajungea la Baia de Fier pe drumul european şi se abătea la intersecţie, am fost nevoit (mai bine zis am avut privilegiul) să parcurg pentru prima dată ruta pe sub munte sau „Drumul Voievozilor”, cum un bătrân din autobuz mi-a spus în şoaptă că se numea.
Iată parcurgând (nu de la începutul drumului, ci „furând startul” din dorinţa de a vedea ce este pe la Săcelu), mai bine zis alegând ruta Câmpu Mare – Săcelu – Crasna – Novaci – Baia de Fier – Cheile Galbenului –Peştera Muierilor. Drumul bun şi echipajele Poliţiei Rutiere la datorie pe traseu au făcut ca distanţele să fie parcurse în siguranţă, cu 
toate că vremea de iarnă ce nu se vrea încă dusă, a făcut să se strâmbe puţin mai ales la finalul drumului. Mănăstirile Crasna, Icoana şi alte lăcaşe de cult de pe traseu se constituie în veritabile repere spirituale pentru cei ce doresc să asculte cuvântul Domnului în vecinătatea cetăţii de piatră a Parângului.
Drumul parcurge cea mai frumoasă porţiune a Gorjului submontan cu peisaje care chiar în mijloc de Făurar te lasă „cu gura căscată”. Păcat (şi iarăşi ajungem la lipsa de respect şi civilizaţie a unora faţă de tot ce este frumos), că pe parcursul acestui Drum al Voievozilor (dacă am reţinut eu bine din spusele moşului) întâlnim şi locuri unde rezidurile sunt aruncate direct pe marginea drumului ori în punctele de popas amenajate.
Unul dintre acestea (unde după densitatea şi numărul mare de ambalaje specifice, activitatea nu este deloc recentă) putem vedea mai bine spus, ne poate dezgusta profund (mai ales că la nici 50 de metri un ditamai panou ne îndeamnă să parcurgem Transalpina) este la refugiul turistic din apropierea intrării în Hirişeşti dinspre Crasna. Grămezi de sticle goale întregi ori sparte, saci de plastic plini cu ambalaje aruncaţi şi nu în ultimul rând, carcase şi tuburi 
catodice sparte de televizoare stau aruncate chiar la marginea refugiului auto (nu trebuie să fii expert ca să intuieşti ce se poate întâmpla daca din neatenţie ori noaptea dai cu maşina în aceste veritabile grămezi de cioburi ori tub cinescop).
Activităţile nu sunt deloc noi în acel perimetru şi în vară şi mai spre toamnă, locul era „full” de resturi şi sticle goale. Părerea mea este că, anumite localuri din zona îşi aruncă deşeurile în acele locuri şi este păcat, pentru că în contrast 
cu frumuseţea drumului submontan acele spaţii sunt ca nişte cicatrice inestetice ce urâţesc întreaga zonă.
Dar haideţi să nu ne mâhnim aşa dintr-o dată şi să ne continuăm periplul pe drumul de sub munte până la finalul propus, adică ţinutul băieşilor gorjeni. Din Novaci şi până la Baia de Fier parcurgem porţiuni, unde suntem parcă în avion şi vedem satele înşirate pe o hartă ca peste puţin timp să ne aflăm în vale şi să observăm şoseaua pe sus ca un fir de aţă. De la Cernădie încolo vremea „se strâmbă” şi se pare că la finalul periplului nostru vom avea o vreme capricioasă. Nu trecem de centrul „Băii”, că vedem Cheile Galbenului parcă fumegând. O ceaţă coborâtă pe chei dă 
locului o atmosferă aproape ireală. Iar ca natura iarăşi să ne lase „ca la dentist” de la jumătatea cheilor începe să fulguiască parcarea şi platoul de la intrarea în peşteră fiind căptuşit cu zăpadă peste cea existentă şi unde trebuia să fii atent pe unde calci să „nu dai în nas”.
La final chiar dacă este extrasezon, iar grosul activităţilor sunt încă pe pârtiile de schi, să nu ne temem de o tură prin 
ţinutul Jiului de Sus, chiar dacă vremea nu este cea mai bună. Şi dacă putem să semnalăm autorităţilor competente încălcările normelor de civilizaţie şi a poluării mediului ambiental. Numai aşa vom ajunge şi noi (cât mai curând sper eu) la standardele ţărilor cu un înalt grad de civilizaţie pe care sunt sigur că şi cei mai mulţi şi-l doresc.
Iar ca să nu încheiem pesimist haideţi să prezentăm cititorilor noştri câteva particularităţi ale Peşterii Muierilor prima cavitate electrificată din ţară şi printre foarte puţinele chiar din Europa, unde este prezent un compus ce se formează în întunericul veşnic al Lumii lui Hades: dahlitul. Formaţiunile pe baza de dahlit sunt extrem de rare în mediul cavernicol cu toate că fosfaţii se găsesc relativ uşor în subteran.
Din punct de vedere chimic, acesta se prezintă sub forma de fosfat de calciu hidratat şi este poziţionat de regulă în galeriile inferioare ale peşterii, unde ajunge în opinia specialiştilor datorită infiltraţiilor uneori şi din cauza acestui fenomen, fiind întâlnite şi pelicule fine de oxizi de mangan ori fier.
În Peştera Muierilor, procesul de formare a speleotemelor de dahlit a fost descris pentru prima dată în anul 1975 de G. Diaconu.
Mugurel Petrescu
