Ultima scrisoare a lui I.P.B. către mama sa Elena

„Te iubesc, mamă, omeneşte şi sublim!
Te iubesc, mamă, ca un copil şi ca un bătrân.
Te iubesc cu certitudinea adevărului unic, în care se spune despre om şi despre visul lui, despre izvoare subterane şi despre fântâni adânci.
Te iubesc, mamă, şi nu m-am mirat de gândul tău, care ardea măreţ între umbrele roşii ale amurgului.
În catacombele somnului, sălăşluit-ai cu zeii, ca să negociezi cu ei evoluţia-mi de după copilărie.
Am privit înfiorat puterea şi dragostea ta de crucificată de a cere acestui pământ şi acestei lumi totul pentru fiu-ţi, şi de îndată.
Am admirat la tine, mamă, şi am sculptat în mine icoana-ţi de bună seamă, devoţiunea de a-ţi creşte rodul vieţii şi al iubirii în spiritul unei Deveniri Superioare a eticului / esteticului uman / transuman.
Am cugetat îndelung în rarele mele răgazuri la voinţa de jertfă şi de sacrificiu, la oglinda Viitorului năzuită în lumea reflecţiilor pure ce va să vie / să fie.
Te iubesc, mamă, pentru că am intuit că, în fiecare frământare dureroasă, necazurile prezente erau eclipsate de bucuriile din perspectivă.
Şi de aceea în singurătatea-mi de ascet şi pustnic mă îneacă uneori plânsul şi emoţia îmi sugrumă cuvintele.
Ţi-ai închinat viaţa copiilor şi ţelului lor. Ai perseverat admirabilă şi extraordinară în dirijarea lor pe drumul cel mai luminos. I-ai oblăduit şi i-ai posedat fericită şi nefericită, mulţumită şi necăjită, ai râs şi ai plâns, ai cântat şi ai învăţat.
O, soare de iunie, o sfântă petunie, lacrimile acelea au devenit mărgăritare de argint, cristale de rouă, în amândouă dimensiunile.
Ai văzut? A sosit vremea de bejenie, a stelelor, îţi vor duce cu ele temerile şi îngândurările. Cu smerenie, lor mă închin.
Şi primul semn de toamnă, coacerea strugurilor, îţi va destăinui norocul feciorului plecat odată cu seara şi întors dimineaţa cu viaţa în buzunarul de la piept, urlând nebună într-un condei de scrib împărătesc şi în foaia velină cuprinzând fireşte o poezie frumos împăturită.
Lungă ţi-a fost pribegia după ce ai spart cele 27 oglinzi ale mireselor la nuntă prevestită în somn de mesaje astrale.
Ce revelaţie am avut după ce am sărutat leagănul în care îmi desprinseseşi, mamă, tainele Cosmosului ca pe nişte harfe pe care să cânt; ca pe nişte transgresiuni cărora le udai rădăcinile, le culegeai roadele după Vara Soarelui, care atunci n-a fost ultima, să mi le dărui.
Te iubesc, mamă, fiindcă realizez din exil excelenţa destinului pe care ţi l-ai ales, frumuseţea sacră, terifiantă, a opţiunii, căci ai opus libertăţii înşelătoare a clipei împletirea dificilă a firii copiilor tăi cu teribila conştiinţă a lumii şi cu politica ei destructurantă. Dar ai cutezat a i te împotrivi.
Mamă, cu ochii purtaţi de norii nădejdii în mai bine, mamă cu mâinile trudite de porţile pe care le-ai deschis, de drumurile pe care le-ai croit şi le-ai bătătorit de una singură, cu mersul tău sprinten, asemenea cocorilor, ai spart cele 27 de oglinzi pe care mi le-au transconvertit ursitoarele la naştere şi le-ai înlocuit cu împarfumate cununi de lămâiţă, de trandafiri, de bujori, de tei, de salcâmi, de toporaşi.
Te iubesc, mamă, omeneşte şi sublim!
Te iubesc, azi, neputincios şi golaş!”
Ion Popescu-Brădiceni

* Poem dedicat Elenei I.Popescu, la 7 ani de la urcarea ei la ceruri
** În fotografie, Ion Popescu-Brădiceni şi mama sa, Elena I.Popescu, la „Serile la Brădiceni”, în faţa porţii casei din Brădiceni-Drăgoieşti în 2000