Corneliu a fost un om de o rară bunătate, distins, capabil, iubit şi respectat. A înaintat în oştire până la gradul de colonel inclusiv, a comandat unităţi militare în primul război mondial 1916-1918, s-a remarcat prin capacitatea, curajul, vederile sale luminoase şi echilibrul său în toate împrejurările marelui război al întregirii neamului, pentru ale cărui merite şi virtuţi a fost decorat cu diferite ordine, între care şi „Legiunea de onoare” cu spade a Franţei, în gradul de ofiţer. În raportul cu care a fost propus pentru această înaltă distincţiune, s-a relevat: „Jamais récompence n’a été mieux méritée”.
Eu am învăţat multe de la acest scump unchi al meu, pe care l-am socotit ca al doilea părinte al meu şi l-am iubit nemărginit de mult, până la încetarea lui din viaţă, în anul 1938, la vârsta de 66 de ani. L-a cunoscut şi l-a iubit şi mamă-ta mare şi maică-ta.
Nela a trăit în casa lui unchiu-meu toată viaţa. A fost inteligentă şi delicată, dar nu s-a ocupat cu nimic şi nu s-a distins deloc. A murit la aproape 71 de ani, necăsătorită, deşi a avut numeroase cereri şi a excelat prin moralitate. Am iubit-o mai 
puţin, fiind un temperament dificil. Într-adins am lăsat mai la urmă pe tată-meu, ca să ţi-l caracterizez mai bine şi să-ţi dau despre el detalii mai complete, eu fiind în mare măsură, ca moralitate şi inteligenţă, opera lui. Fiind primul copil, părinţii lui l-au iubit şi l-au răsfăţat mai mult decât pe ceilalţi. Totuşi, a primit de la început o educaţiune serioasă şi o instrucţiune, la care adăugându-se inteligenţa lui nativă, a format omul care, copleşit de la început de necazurile vieţii, le-a făcut faţă cu îndârjire. Şi-a crescut fraţii, pentru care a făcut adevărate sacrificii. N-a cunoscut bucuriile tinereţii, nici desfătările adolescenţei, din nimic si singur şi-a croit o carieră şi un viitor, care i-au asigurat prestigiul şi respectul societăţii. Şi-a ales ca tovarăşe de viaţă, o fată – bunică-ta – singură la părinţi înstăriţi, crescută deosebit de îngrijit, fără cultură, dar de o rară inteligenţă şi energie. Mama mea a făcut, spre marele şi permanentul ei regret, numai şcoala primară din Slatina, din cauză că părinţii ei, în special tatăl său, fiind ţărani în primă generaţie, ridicându-se, şi prin muncă şi calităţi deosebite realizând o avere importantă, au socotit că fata lor, având avere, se va putea căsători în condiţii bune, asigurându-şi un viitor onorabil. Aşa s-a şi întâmplat, fiindcă tatăl meu, la căsătorie, era foarte tânăr, cu cariera făcută, cu o oarecare experienţă a greutăţilor vieţii, cu o cultură şi educaţie suficiente, făcând parte dintr-o familie foarte distinsă şi purtând un nume cu faimă istorică. Am crezut întotdeauna că omul se poate mândri numai cu faptele lui, cu ce reprezintă el şi cu valoarea lui. Totuşi, sunt obligat a menţiona în scrisoarea aceasta quasi-testamentară către tine, că bunicii tăi din partea mamei tale, se trag dintr-o nobilă familie poloneză, al cărei şef, Mareşalul Conte Paschievici a jucat un rol istoric, pe vremuri, în armata Rusiei, ramura noastră fiind aşezată şi împământenită un România, cu toate drepturile cetăţeneşti, ca români adevăraţi, încă de cum două sute cinci zeci de ani. Străbunicul tău, după mamă, Constantin Paschievici, tatăl meu mare, deşi s-a prăpădit înainte de a atinge jumătatea vieţii, cât a trăit, ca advocat în Craiova, ca ziarist, proprietar al unui ziar de oraş mare, de centru important al ţării, în fine, ca reprezentant al Colegiului al III-lea ţărănesc al judeţului Dolj, una din cele mai de seamă regiuni economice ale ţării, s-a bucurat de multă simpatie, de consideraţie deosebită şi de mult respect din partea colegilor şi concetăţenilor săi. Tatăl meu, Alexandru C. Paschievici, institutor la început în învăţământul primar şi oficiant superior în Direcţia Generală a Poştelor şi Telegrafelor mai târziu, a fost un funcţionar model al instituţiunii lui, care, în timpul celor 30 de ani de carieră, s-a distins prin capacitatea lui profesională, prin seriozitatea, caracterul şi educaţiunea lui, însuşiri care i-au adus toată admiraţia şi consideraţiunea colegilor, simpatia şi respectul colaboratorilor, preţuirea conducătorilor. Ceilalţi străbunici ai tăi, părinţii mamei mele, au fost Gelu Petrovici şi soţia lui Rada. Amândoi, ţărani, adică plugari, muncitori de pământ, într-o comună din judeţul Olt. Gelu, tatăl meu mare din partea mamei, pe care nu l-am apucat în viaţă decât până la vârsta de 6 luni, fiind decedat la etatea de 49 de ani, în urma unei răceli puternice contractată la sfârşitul anului 1888, la una din pădurile sale din judeţ, a fost un om dotat cu o inteligenţă şi energie puţin obişnuite, aş putea zice chiar excepţionale. Ţăran, după căsătoria cu Rada, ţărancă şi ea, foarte inteligentă şi pricepută la organizarea vieţii casnice, de o putere rară de muncă şi devotament conjugal, a părăsit viaţa de la sat, instaurându-se împreună cu soţia sa în oraşul Slatina, capitala Oltului. Aici, prin eforturi mari, cu răbdare şi tact, cu pricepere şi perseverenţă, cu cinste şi demnitate, a adunat o frumoasă avere, case, pământ, vie, păduri, magazii de cereale etc; s-a ridicat şi a progresat mereu în ochii mediului social în care activa, a contractat relaţiuni sociale, politice şi economice deosebite, asigurându-şi stima şi respectul tuturor şi înlesnind, prin virtuţile şi situaţia lui, unicei sale fiice, Paraschieva, mama mea şi bunica ta, un viitor frumos, alături de un bărbat cultivat şi educat, de origine nobilă, tatăl meu şi bunicul tău, cunoscuţi, iubiţi şi stimaţi în societatea aleasă a oraşului. Din îmbinarea aceasta, a doi oameni exponenţi a două medii sociale foarte deosebite, care nu aveau comun între ei decât inteligenţa, corectitudinea şi pasiunea unei vieţi ieşită din comun, m-am născut eu – tata mare, Severică al tău – tatăl Mirei, mama ta, în anul 1888, luna iulie, ziua 6, după cum am arătat şi mai sus. Naşterea mea a fost un eveniment foarte important pentru părinţii şi bunicii mei. Întâi, pentru că şi unii şi alţii îl doreau nespus de mult; şi al doilea, pentru că fiul şi nepotul lor, era un băiat. Din punctul acesta de vedere, este între noi, scumpe Cristian, o asemănare semnificativă: şi eu şi tu am fost doriţi de părinţii şi bunicii noştri; şi eu şi tu, am fost băieţi. Fie ca această asemănare să continue între noi şi precum idealul meu în viaţă a fost dorinţa de mai bine, de mai sus, de înălţare în lume, prin muncă, cultură şi caracter, prin spirit de observaţie şi pătrundere, prin înşiruirea de calităţi şi înlăturarea defectelor, în fine, prin manifestări superioare şi raţionamente sănătoase şi, deasupra tuturor acestora, printr-o dorinţă vie şi continuă, până la vârsta de peste 71 de ani, când stau de vorbă cu tine de dincolo de mormânt, de a nu găsi adevărata mulţumire şi linişte decât citind şi instruindu-mă mereu, aşa să fie şi idealul vieţii tale, curat, măreţ, impunător, exemplar, deschizător de orizonturi noi, pentru faima şi prestigiul familiei noastre, pentru cinstirea memoriei părinţilor şi bunicilor noştri, în sfârşit, pentru respectarea numelui ce purtăm. Prima lor grijă a fost sărbătoarea creştinării mele şi în vederea acesteia au sărbătorit şi botezul meu în mod cu totul deosebit. Fiindcă naşii părinţilor mei – Grigore Otetelişanu şi soţia sa, din familia Otetelişenilor din Vâlcea, Grigore fiind fost coleg de liceu cu tatăl meu, erau în timpul acela plecaţi în străinătate, mi s-a dat ca naş pe unul din cei mai de seamă bărbaţi de stat de atunci, Dumitru (Take) Protopopescu, originar şi el de la Olt. Cu acest Take Protopopescu am rămas eu în legătură multă vreme mai târziu, aproape până la moartea lui şi am păstrat despre el şi valoarea lui, toată viaţa mea, o frumoasă amintire.
Sorin Popescu
