De curând am intrat în posesia volumului de poezie Gonar – autor Daniel Murăriţa şi, după o primă lectură fugară care m-a incitat, am decis să-l analizez mai amănunţit şi să-mi fixez gândurile mele de cititor în scris, după cum urmează. În respectivul volum de poezie autorul Dan Murăriţa încearcă şi în mare reuşeşte să-şi prezinte concepţia d-sale despre viaţă şi moarte în contextul cotidian, al modernităţii, de care nu prea e mulţumit, datorită faptului că suntem obligaţi să trăim fragmentar, nu ca un tot unitar trup-suflet, până şi luciditatea ne e compromisă. Am ajuns să trăim mai întâi pentru realizarea profesională şi apoi întru târziu pentru noi, pentru viaţa de familie, tocmai a aceleia care este celula de bază a societăţii: /ne-am sacrificat doar pentru o creştere salarială/ convertiţi cu de-a sila de la o religie la alta/ şi cu constrângeri pe toate fronturile /că aşa nu se mai poate visa// străini ciudaţi se târăsc în noi/ căci nu ne mai recunoaştem, cu atâta lipsă de încredere / în fiecare străin stă un toma la pândă/. În poemul fractali sunt îngrămădite toate ideile sale despre existenţă, care apoi parţial sunt oglindite în celelalte poeme din carte. Din descărnarea iluziei se prevede cum viaţa noastră cotidiană este dimineaţa vieţii noastre eterne. Dorul este cel ce ne mai ţine în legătură cu ancestralitatea că-ţi vine să zici: mi-e dor de dorul cel aveam, când mi-era dor de dor. În poemul vedem cum /clipa e sânul bătrân al gravitaţiei/ al eternului timp /şi ne minţim până la sfârşit că între nadir şi zenit/ suntem fragmentaţi şi distribuiţi amintirilor. Are dreptate /în lumea asta/ nu ne mai putem pierde/ (suntem deja pierduţi). Din ipostaze vedem că anii aceştia ce ne descriu viaţa sunt într-adevăr /ca nişte şiruri matematice / şi categorii / puse în matricea verbului/ ce ne leagă de sfinţenie. Ne prezintă nişte fapte istorice veridice: /ne vom bucura de fiecare punct, o vom lua de la capăt,/ vom face aceleaşi greşeli,/ vom uita totu/. Regizorii lumii sunt negativişti /în ochii regizorului/ întunericul se mişcă încet./
Străfulgerarea infatuaţilor negativi este prezentată în foamex: /peste soare trăgea o dungă tăioasă cu carnea muritorilor/ şi din oase împletea/ scaune pentru subalterni//…/el s-a aprins din timp / cară sinele aiurea într-o plasă de plastic/ este un adevăr de necontestat. …/vedea în orice suferinţă ceva sublim şi surâdea ironic/ (de diavoli înconjuraţi). Remarcă subtil, cum, cu îndoiala ne scufundăm: /pasărea sufletului e neagră/ pe epiderma unui orb scriam cu majuscule/ îndoiala avea porii deschişi/. Sfinţii metamorfozaţi şi căzuţi ne duc în adâncuri vrând să anihileze atributele lui Dumnezeu: /sfinţii cu cristalinul târât în vreme/ atârnau în bernă ca paiaţele/ în vârfuri de lance/. În poemul rod: /când noroaie adânci se visează nori, draga mea/ rod gândurile în tâmplă/ par o barcă/ izbindu-se de mal/ hai să tăcem!/ să analizăm gândurile pozitive care să se sfarme în malurile nefiinţei. Autorul e convins că sufletul este exfoliat şi încătuşat- /de dragostea de sine a câtorva celule haimanale/ sunt /scăpate dincolo de uşa care/ nu mai închide nimic/. Poetul întrevede degradarea umană ce e probabilă în contextul hiper-tehnologizării. /Poate că moartea e un cântec de leagăn, mamele nu există/ există un fel de roboţi atârnaţi de durerile facerii/ şi trufia genezei/… /părerile lumii sunt ţara făgăduinţei, iluzii magnetice/… după care gândurile se opresc asupra unor amintiri cert pământeşti şi cu o perspectivă, nu tocmai concretă, ci /în foşnetul umbrei/. În poveste neptuniană poetul îşi transpune neptunian povestea unei iubiri în termeni ameţiţi de o anumită vrajă –/ca doi orbi imaginându-şi şi povestindu-şi lumina.
Viaţa în familia unui miner este redată magnific în negru pătat: /dormea vinovat cu gândul lăsat treaz/ şi dimineţile începeau grăbite din pântecul nopţii/ ca un avort ce nu se mai poate sfârşi/ venea duba îi aduna cu răceală pe toţi/ din arterele murdare ale oraşului/ până când îi deversa în mină/ …./după amiază era prea târziu să mai vadă lumina/ habar nu avea că suntem la şcoală sau că ne doare plecarea/ ne privea pieziş, pe fugă/ se bucura nedesluşit că păream sănătoşi/ ne mai trăgea câte o palmă grea/ să nu uităm că păşim pe pământ şi asta e important/… Foloseşte în diverse ocazii expresii şoc:/ până la urmă şi căderea în întunericul minţii/ e un dar nedesfăcut al somnului/ sau /întindem inimile pe sârmă/. I-aş face completarea că nu numai:/ în oraşul aceste nu mai merge nimic/ ci peste tot chiar dacă /tremură blocuri clipind publicitar din ferestre/…/ iar obiectele rămase în picioare fac febră/…/memoria asta ne poartă de grijă/ şi nu numai…
Viaţa e un credit pentru nevoi personale/… iar/ tu eşti o umbră ce coboară/ la ultima staţie/. Totul aranjăm modernist ultra şi aşteptăm că mizeriile, poluarea ne cuprinde în totalitate: /pe sub piele creşte oraşul, lent şi acaparator,/ reziduuri de petrol pulsează în asfaltul lichid,/ desenând scuaruri haotice/ noxe bizare fac spectacole cardiace/ şi în cercuri concentrice se dezvăluie monocrom/ plictisul ca un mormânt gol/. Totul se înfige în corpurile şi sufletele noastre cu mare grabă: /profetul nu mai crede acum,/ nu mai scrie pe piatră, apasă irascibil pe un ecran volatil cu degetul/ un mesaj aleatoriu/ silex – siliciu – silicon/ grăbeşte-te! zise el, toţi ne grăbim/ e un fel de obligaţie cotidiană/ şi ne duce spre o cădere abruptă, căci suntem atât de îndoctrinaţi şi de dirijaţi că nici simple priviri spre cer nu le mai gândim. Inocularea permanentă a toanelor societăţii e ca o /noapte ce nu se lasă plecată din mine/ ca dintr-o clinică de dezintoxicare unde/ drogul e la liber/ prescris/. Cu diferite trepte /cazi gândind că e doar o singură treaptă/ până la fundul propriului eu/ iar /în măruntaiele oraşului te scurgi anonim amintire neplăcută/… Noi înşine /rămânem uneori cu o linie ce ne desparte de noi înşine/ ca o amintire cu marginile tocite, timpul îngroaşă linia ca pe nişte bătrâni răpiţi din cantina socială pentru teama de a mai fi făcut dragoste pe întuneric…/ ( relicva). O exprimare în paradox fericită, alternând cu alta care nu-i face cinste – punând Absolutul în derizoriu, fapt cauzat de degringolada cotidian ca dintr-un ospiciu.
/sufeream vulnerabili de aceeaşi teamă de a nu suferi/…/şi dumnezeu era un fel de neîntreruptă vânzoleală cotidiană/. Noi suntem toţi cei care ne aşteptăm – /pânza albă prinsă exact pe dreptunghiul unui sicriu/…cu /războaie interioare marote vechi şi recurente/ şi cu /rugăciunea ce nu se mai vrea rostită/…/şi-n fiecare clipă luată în parte, toate obiectele abdică/. Existăm ca nişte cerşetori în zodiile lord, parcă suntem, zice autorul: / umbre ce ne îmbracă asemenea unor robe pământii şi ne atârnă eul ca o sentinţă/ spânzurând cu capul în jos şansele,/ să încerce un after shave să pună puţină culoare./…/în fiecare atom stă la pândă cerşetorul din noi/… Dar avalanşele d-sale de nemulţumiri sunt şi ale noastre /noi am murit de mult/ frica, prietene, e tot ce ne mai leagă de cunoscut, de necunoscut, de copii, de părinţi/ de tot ce iubim şi urâm laolaltă/ cu toţi minţim şi asta ne ţine în viaţă/ ne hrăneşte necrofil toate obsesiile/ ni le ţine la adăpost/ să fim oneşti/…/jocul cu amintirile devine penibil, prost gust performant/ zgomotos/…/până la urmă suntem toţi o îngrămădire haioasă de firi/ ş.a.m.d. Ne vedem un conglomerat de intersecţii ale suferinţelor în care: / kalashnikov (ce) era un clopot/ bătea mercenar/ în piept un fel de revoltă/ cu inamici ascunşi în toate punctele cardinale ale iluziei/ cu morţi autosuficienţi ce îşi poartă cu emfază perfuziile salvatoare/ evadând din toate icoanele lumii./ Disconfortul cotidian de la bloc ce îţi cere- /haideţi să zâmbim, în oraşul acesta e un timp cretin!/ haideţi să înălţăm un imn satanic zilei care trece/… /să râdem sedaţi de propriile dureri/ şi avem destule.
Nimeni nu ştia adevărul şi nici nu-l ştie, zicem noi, iar poetul e un suflet chinuit de cotidian, dar bravează. Poemul e plin de exprimări abrupte (de fapt ca şi altele): se sinucid preventiv; înger bătrân; constelaţii cu vidanjori; sistem pauşal cu nelinişti scoase la mezat; lagăr cu iluzii betonate; autopsia acestor insomnii. În poemul demonul obscur ne spune că- /iubirea pluteşte în aerul rarefiat al libertăţii/…/iar /tot ce trăim acum e un credit plătit cu nostalgii/ cu pierderea minţii în bătăi de inimă/…/ca un cântec frumos fără refren/.
Ce era odinioară miracolul fiinţei dragi, acum este ascuns de realizările tehnologiei moderne şi de rânjetul unora ca tarkovski, care îşi bat joc atât de femei cât şi de bărbaţi, iar până la urmă- /morţii sunt memoria pământului pe care treci/ cu paşii mărunţi ai propriului mort/ din tine/.(engrame).
Totul pare, în concepţia D-sale, să concure la o necesitate impusă de alţii care ne obligă să: /privim farmaciile ca pe o promisiune/ şi să uităm de noi pe sens interzis/ iar povestea aceasta este adevărată,/ încât ţi se face ciudă că nu suferi subit de vreo boală/. dar tu ştiai /ca o bucurie dezamorsată de realitatea imediată/ e / ca o iluzie ce îţi explodează în gând/. Inima s-a ermetizat încât în ea../sapă aşteptarea ca un fântânar fără noroc/ deoarece /e un conflict între trup şi năzuinţă, între privire şi obiecte/…/şi nimeni nu mai crede că aici, în carnea asta fragedă,/ în continuare ar exista durere, întristare şi suspin/ capăt de lanţ trofic/ în care / mântuirea ne vine pe card/…/iar bucuria e o simplă greşeală alfanumerică/…/iar emoţia nu mai nimereşte contul ascuns al celulei.
În poemul back to the womb autorul ne spune, ca şi odinioară / e nevoie de carne de tun pentru susţinerea istoriei/. Reclamele ne mănâncă mai tot timpul preţios pe care îl avem: /părea că lumea e identică cu sine/…/margarină ieftină întinsă pe toate feliile de pâine din reclame/… /atâtea poveşti cu finalul neterminat/ şi cu personaje încremenite/…/iar pălăvrăgeala asta sinistră/ nu îmi permitea igiena de a mă simţi singur/ şi ajungem la filosofia vieţii, să ne dorim moartea care: /e singurul loc din care nu eşti obligat să pleci/. Toţi am vrea, cum zice poetul: /să câştig cinstit pariul cu viaţa asta/. În tot volumul întâlnim prea mult pesimism exprimat ce-i drept artistic: /să lămurim pentru totdeauna căderea!/… /şi mă doare trupul acesta înfrânt/ viaţa e un paspartu ţinând în cleme o filă goală/…/ de pe care /a şters notele de subsol ale bucuriei/. Autorul se exprimă plastic spunând: /pilotul e un tânăr orb care iubeşte/ la fel ca şi poetul spunem noi, iar /planeta e un carusel în care nouă ne e foame continuu/…/iar pilotul moare şi se naşte din nou/.
În poemul mirabile autorul face o înşiruire de aspecte cotidiene de care nu este mulţumit, dureri multiple dintre care unele ne răpun precum mirosurile pestilenţiale: /gunoiul miroase a toţi/…/e un cimitir concret a tuturor amprentelor/ suntem într-o /cameră fără pereţi a dovezilor că suntem aşa cum suntem/ şi nu prea întrevedem zile senine. E compromisă şi dragostea -/dimineaţa asta rulează pe contrasens/ în aer e ceva suspect ăştia ne omoară cu zile/… /să evităm accidentul unei ultime iubiri/… /nu dimineaţa asta nu e despre noi/…
Pe autor îl cuprinde prea uşor pesimismul, deoarece la un moment dat spune în poemul plastic- /ca la rugăciune/ mă pregăteam să fiu trist/ comerţ vulgar cu mine însumi…/ deci îşi revine. El trebuie să ştie că la rugăciune nu trebuie să fi trist, ci din contra, să fii fericit şi vesel, pentru că te adresezi lui Dumnezeu. În acelaşi poem îşi exprimă dezamăgirea de starea de fapt deplorabilă din localităţi -/în oraşul acesta doar ceasurile merg/ ţin pasul inegal aproape şi ziua/…şi pe cei din jur îi sfătuieşte onest învinuindu-se: /tu salvează-te de mine/ imaginează-ţi oraşul perfect gol/… Nu are dreptate că istoria nu se repetă, mai ales în greşeli şi în sinucideri. Chiar marii filosofi ne spun că evenimentele în lume sunt ciclice. …/aşteptarea speranţa dragostea sunt/ un contract încheiat grăbit cu Dumnezeu/ spune poetul şi nu putem să-l contrazicem. În poemul cântec-mamă scoate în evidenţă lehamitea că s-a născut. …/am crezut că tot ce e deasupra noastră nu e un hău mamă/ e un cântec de leagăn ce ne aşteaptă pe toţi/ la sfârşitul firesc al zorilor/…/mamă e o lume atât de ciudată/ nu mamă oamenii aceştia nu au zodie/…/da mamă lasă-mă să mă visez alticineva/ în alt oraş în alt pântec în alt of/. În soledad, de fapt ca şi în multe alte poeme, totul e scris fără semne de punctuaţie, otova, cu prea multe inovaţii de termeni pe aceeaşi structură: /şi parcă ai fi vrut ca anxietatea să fie un simplu vis urât/ din care să te trezeşti brusc fie şi în faţa unei cafele proaste/ ca o copilărie cu multe sensuri interzise şi julituri în genunchi/ Are o teamă nedesluşită, este cum: /durerea şi vârsta ne joacă la rulete din ce în ce mai măsluite/…/şi se face tot mai întuneric în noi/ şi trebuie să plecăm/. Are o afinitate, o predispoziţie pentru unii termeni pe care îi întâlnim în multe poeme ca: fire de praf, riduri, cute, umbra nopţii, carne, sânge, invocă mama de multe ori cu vină şi fără vină, ca o pată în existenţă. Vede o stare deplorabilă în toate, dacă nu l-ai cunoaşte ai zice că e un pesimist incurabil, pe când el:/ mă diluez în propria imaginaţie/ saltimbanc uitat de propriul rol/. Este stupefiat că un creier dronă dirijează totul, că peste tot: / şiruri electromagnetice se întind spre chipuri/ de undeva de deasupra capului/ izbucnind neverosimil din creierul-dronă/…/suntem nişte maşini într-un tunel îngust/ şi strânşi în nişte coduri depersonalizante. Îşi găseşte Eul în reculegeri sufleteşti. /te doresc/…/adulmecând şi adăpându-mă cu paşii trecuţi sau închipuiţi/ ca dintr-un râu de memorii abstruse/…/ca nişte gratii roase de calcar/ în timp ce părem nişte haine care/ şi-au pierdut oamenii/. În frontiera întâlnim descrieri lugubre, spunând: /oraşul e o înscenare, o bucată de hârtie mototolită/ marginile tari, uzate ascund/ incubatorul/ şi…/ apartamente în care/ oamenii îşi duc veacul, se înmulţesc, se scad/ trag linii între viaţă şi moarte/…/toţi oamenii nefericiţi miros la fel/ numai cei cumsecade/ îşi ascund tristeţea sub cămăşi călcate atent/ noi pledăm în continuare pentru viaţă şi dragoste/. Este atât de dezamăgit că spune: /nici cu tine nu mai ai ce vorbi/.
E dezgustat radical, totul devine o vomă cotidiană:/ fotografiez aiurea chiştoace/ bucuriile acelora ce nu îşi pun întrebări dar/ până la urmă te cuprinde oboseala/…/şi-n tot timpul rămas în forme ciudate/ nimicul se întâmplă adesea prin oase/…dar reuşeşte să se redreseze intrând în mijlocul familiei, a celor dragi: /tu eşti la fel de frumoasă întârzii/ te priveşti în oglindă şi începi să crezi că sânii sunt inutili/ că trebuie să existe un plan b al trupului tău/ ne liniştim/ e ca un vis în care ai tăi încep să tragă în tine/ şi îţi place/ (cadre). În umbrosofia face aluzie la îngerii antonimi: /prezentul e descompus în falii şi îngeri antonimi /… /care şi-ar fi luat câmpii/ iar apoi se întreabă: /doamne! Cine a mai inventat şi speranţa/ că /toate sunt un delict major o zbatere împotriva propriei firi/…
Autorul crede moartea ca o: /gelatină ce te înlocuieşte şi refuzi/ să mai crezi în os şi în carne/…/zâmbeşti la gândul că bunicii îşi incinerau umbra/ era un fel de sacrificiu un fel de bravadă/ când acceptau să moară/ şi îşi ardeau certificatele să le piardă durerea urma/ întregului neam/. În rândul lumii adevărul e mediocru: /plângeai şi tu să intri în rândul lumii/ doar pentru adevărul mediocru/ iar / o ceaşcă de cafea negru intens/ gustul amar ce persistă lipicios în gură/ e fierea tuturor lucrurilor/.
În poemul de final suflete autorul radicalizează sunând:/punctul e o linie în poziţie fetală/…/nimeni nu cade din propria umbră ascultă-mă/…/…am învăţat să dansez/ linia e un punct în poziţia fetală/. Utilizarea multor neologisme (shadow’s strike, check in, back-up, back to the womb, blackened şi multe altele), în întregul volum, nu este de bun augur pentru un poet, cunoscând că limba română are atâtea posibilităţi de exprimare metaforică şi de bun înţeles.
Vasile Ponea
