La 1 iulie Guvernul României intră în labirintul anulării puterii. Colac peste pupăză, vremea ploioasă şi inundaţiile din ţară nimicesc ultima speranţă a românului de rând că ar putea ieşi din criză numai piele şi os, dar ar ieşi totuşi.
Ceea ce nu ştie niciunul dintre noi este demersul pe care îl va urma executantul Boc la ordinul celui mai politic preşedinte din câţi a avut ţara până acum, incluzându-l şi pe Nicolae Ceauşescu, care avea suficiente instrumente de presiune, dar nu obişnuia să facă scenarii pentru poporul român.
De pe 1 iulie începe trecerea în şomaj a circa 250.000 de angajaţi despre care s-ar putea spune că nu mai au obiectul muncii în sectorul bugetar. Scenariul, până la urmă, poate să aibă un rol de igienizare a valorilor pentru că după restructurarea sectorului de stat, de unde vor fi curăţaţi la propriu şi oameni de valoare, sectorul privat ar putea să-i adune dacă şi concediaţii ar consimţi să pună umărul la muncă. Evident acest lucru ar fi normal într-un stat de drept, în care justiţia ar da verdicte rapide, însă justiţia noastră este campioană în amânarea rezolvării oricărui litigiu, nu numai al celor de muncă. Ar exista şi câteva soluţii benefice, cum ar fi apariţia şcolilor private a spitalelor, a stabilimentelor pentru bătrâni şi handicapaţi. Desigur, toate cu angajaţi pe sprânceană, care să arate de ce sunt în stare, mai ales că ei sunt printre puţinii care ar munci pe bani meritaţi. Însă nici acest lucru nu este posibil pentru că nu pleacă nimeni de la o muncă uşoară unde ca să-ţi justifici salariul trebuie să fabrici maxim un document şi să-l duci dintr-un birou în altul, la o muncă grea şi responsabilă. Reforma ar fi trebuit făcută mai demult, pentru că acum, odată cu scăderea salariilor şi creşterea TVA-ului se va întâmpla ca ţara să fie scăpată din mână. Nimic nu bucură mai mult clientele de partid decât anarhia, pentru că lumina adevărului ar putea face până şi pe cel mai slab conducător să mediteze la ce se întâmplă cu întreprinderea sau instituţia în fruntea căreia se află vremelnic. Până acum angajările au costat în multe domenii un preţ prea negru şi prea mare, iar mituitul şi mituitorul s-au bucurat fiecare de foloasele declarate. Aici statul are cea mai mare vină pentru că nu şi-a apărat interesele şi a ajuns să se împrumute, să suporte povara dobânzilor şi să se transforme într-o arendă neprofitabilă la cheremul unor politicieni aproape de bufoneria politică. Ne-am bucurat de marile discursuri din Parlament 20 de ani de zile şi am ajuns să mâncăm vorbele acelea de duh, la care se mai adaugă şi TVA-ul. De mâine bolnavii vor muri mai scump în spitale, felia de pâine va fi ca pentru diabetici, legumele şi fructele otrăvite cu conservanţi străini vor fi şi ele mai puţine, doar impozitele vor fi mai mari şi mai multe. Chiar dacă Parlamentul se adună în sesiune extraparlamentară, aleşilor nu le cere nimeni penalizarea pentru îndelungata perioadă de somn de pe băncile Puterii sau ale Opoziţiei. Adevărul este că suntem într-o situaţie critică şi dacă nu ne-am respecta, ar trebui să cerem Guvernului să tragă apa imediat peste încurcătura în care ne-a băgat. Dar noi l-am obişnuit pe Traian Băsescu şi pe aleşii colegiilor din Gorj, între alţi politicieni naţionali, că mai putem răbda, aşteptând o moţiune populară, despre care n-am vrea să spunem că este o poantă a lui Victor Ponta.
Constantin Bunilă
