Cum a intrat în bătătură, Opregoanea s-a oprit direct la Veta, i-a spus o vorbă de încurajare şi a început să facă pregătirile, aşa cum făcuse de zeci sau poate chiar de sute de ori. Comuna era mare, dar şi împrejurimile, avea multe femei măritate şi toate făceau copii câţi da Dumnezeu. Asistate de ea, nici o femeie n-a murit la naştere. Avea „secretele” ei, care constau mai mult în calităţi naturale şi priceperea pe care o dobândise cu timpul. Ce mai, era… doftoroaie!
Sub privirile atente ale femeilor, a luat căldarea cu apa caldă din zălar şi a turnat-o în albia de cămăşi, peste care a pus şi „ceva” dintr-o sticlă colorată ce avea un gât lung şi răsucit în spirală. Era un lichid gălbui, cu miros plăcut, a flori de câmp, obţinut din plante fierte după o anumită regulă şi descântat sub clar de lună. A încercat „cu cotul” apa din albie, a dezbrăcat-o la piele pe gravidă şi, ajutată de femeile martore, a aşezat-o cu şezutul cât mai lejer în apa caldă a postăvii. Picioarele erau în afara albiei, depărtate pe laturi pentru a-i da posibilitatea doftoroaiei să-şi facă „meseria”. Cu mâinile unse cu unt proaspăt din lapte de capră, a început operaţiunea de masaj a abdomenului, de sus în jos şi circular, cu mişcări unduioase, insistând pe locurile numai de ea ştiute, atingând şi părţile puberale, până ce gravida intra într-o stare de relaxare totală. Scoasă din apă, gravida fu ştearsă cu un prosop din tort de cânepă albit în pârlău şi apoi, învelită într-un macat din acelaşi material, fu aşezată în patul pregătit sorocului. Aici, în descântece, pipăituri şi masaj, gravida a intrat în travaliu şi „mai cu una, mai cu alta”, o dată, de două sau de trei ori s-a încordat, apoi a scos un icnet şi moaşa a prins capul copilului care a ieşit în lume cu ţipete sacadate, la care asistentele au început deodată să plângă şi ele de bucurie, că mama îşi făcuse datoria şi copilul era sănătos.
După aproape două zile şi două nopţi de grijă şi dureri, Veta sa liniştit. Un surâs şters îi lumina faţa în timp ce încerca să dea să sugă puiului ei de om, care molfăia sfârcurile ţâţelor împietrite de laptele dătător de viaţă. În a treia zi a fost înregistrat ca nou-născut, în 10 mai 1934, orele 18:00, şi înscris la nr. 24 în registrul stării civile. Declaraţia a fost făcută de Maria Gociu, în prezenţa martorilor Ilie Mândruleanu şi Alexandru Anescu, şi a fost consemnată de notarul Nicolae Dobrescu.
…Aşa am fost venit pe lume, eu, Ion al lui Gociu, în ziua de 10 mai 1934, când soarele scăpăta spre apus mulţumit şi el… de ce-i fusese dat să vadă!
Moaşa Măria Dobrescu, Mitoioanea, cum îi spunea tot satul, a pregătit Ursitoarele, pe care le-a aşezat cu grijă în tinda casei, la fereastra unde era patul lăuzei cu mândreţea ei. Ursitoarele, trei ulcele noi din lut nesmălţuit, reţinute de la Joia Mare, au fost umplute cu apă proaspătă de la bunar, au fost împodobite la mănuşă cu ramuri de busuioc uscat, păstrat de la Bobotează, câteva fire de flori de primăvară şi ramuri de salcie. Cu glas mormăit, moaşa a îngânat rugăciunea. „Dumnezeu să-i arate în vis mamei care va fi soarta plodului născut” a încheiat ea, făcându-şi de trei ori cruce.
Timp de trei zile, pe la patul lăuzei se perindau şi-i ascultau visele soacra, cuscra, femei tinere şi mai bătrâne, care le dezlegau în discuţii necontenite, fiecare insistând şi dând sens clişeelor reieşite din revelaţiile tinerei mămici. De trei ori pe zi, moaşa aducea mâncare pentru nepoată, termen apelativ al moaşei pentru proaspăta mămică, şi lua aminte cu bucurie sau îngrijorare, după caz, la semnificaţia viselor, care acum, mai mult ca oricând, se izbândeau!
(Va urma)
Ion C. Gociu
