Poetul Mircea Tutunaru se înfăţişează cititorilor (de azi şi de mâine) cu o nouă carte de versuri: Drum prin Calea Lactee. Ea se adaugă altor volume din creaţia sa lirică, începând cu cartea de debut ca poet, Dorurile cetăţii, căreia i-au urmat Stele şi sfere, Razele iubirii, Fântânile tăcerii, Întoarce, Doamne, ceasul, Perseidele, iar în anul 2016 volumul antologic „Călător printre stele” apărut sub egida editurii TipoMoldova din Iaşi în colecţia Opera Omnia. Poezie contemporană. Antologia atent alcătuită printr-o selecţie exigentă pune în evidenţă un univers liric definitoriu. Ea beneficiază de o comprehensivă prefaţă semnată de poetul, prozatorul şi dramaturgul Lazăr Popescu, conferenţiar universitar doctor la Universitatea Titu Maiorescu din Bucureşti, precum şi de un amplu studiu introductiv al conf.univ.dr. Ion Popescu-Brădiceni, autor a numeroase volume de poezie şi proză, a unor importante scrieri de critică şi istorie literară.
Cartea de faţă, al cărei titlu o aşează firesc lângă cel al amintitei antologii, proiectând-o în orizonturile romantice ale unui cosmic periplu liric, confirmă diagnosticul critic formulat în comentariile evocate. Modalităţile stilistice, tipul metaforelor menite cuprinderii unei tematici diverse, a unor idei, sentimente şi stări poetice care l-au îndemnat din nou la drum şi în recenta carte aduc noi mărturii despre vocaţia sa, despre arsenalul său poetic. El se arată a fi, cum s-a observat deja, un poet social şi tradiţional, cercetat de „întristări şi melancolii”, stăpânit cu deosebire de gândul evocării universului familial, a părinţilor şi urmaşilor, a lumii satului, confruntat azi dramatic cu transformări sociale şi morale nu întotdeauna benefice, dar şi de descifrarea identificării admirative a existenţei sale cu un peisaj ce oferă tablouri de o miraculoasă frumuseţe; toate unite printr-o simbolică oglindire în izvorul ordonator al curgerii impetuoase a Motrului tutelar. În noua sa ipostază lirică se arată a fi mai pregnant ilustrate disponibilităţile împlinirii prin vers şi a unor atitudini ironice, sarcastice, faţă de atentatele la zestrea de frumuseţi morale moştenită pe plaiurile gorjeneşti devenite fundal permanent al confesiunilor şi evocărilor, nu o dată de o vădită candoare a sincerităţii. În general, „noul drum” al autorului se va petrece în atmosfera sugestivă a unor îngândurări şi melancolii învăluitoare prin care se comunică imperativ necesitatea împlinirii în spaţiul generator de împliniri şi speranţe al familiei şi al cuplului sprijinit de inefabilele coloane ale iubirii, fără însă a fi ocolite sau ignorate semnalele colectivităţilor umane. Colectivităţi, ele însele determinate, în condiţiile dinamicelor prefaceri ale timpurilor moderne, să se raporteze la provocările şi interogaţiile unor spectaculoase performanţe şi al unor surprinzătoare ascensiuni ale civilizaţiei umane. Paşii autorului de metafore – prin care năzuieşte să cunoască atât lumea din juru-i, cât şi tainele Universului de necuprins, să-şi raporteze propria existenţă gânditoare la copleşitoarele mesaje universale – vor fi mereu marcaţi de o continuă confruntare între certitudini şi nelinişti. Poate tocmai de aceea armoniile cuvintelor prin care se mărturiseşte par a se ivi mereu dintr-un invizibil flux melancolic: „De la stânga la dreapta/ Înainte şi înapoi,/ Bate vântul şi scutură/ Frunzele teiului de la poarta casei./ De la stânga la dreapta/ Trec clipele rebele/ Şi cu ele viaţa mea, a ta,/ A lor, a noastră./ De la stânga la dreapta/ Peste câmpii întinse/ Luminează soarele/ Apoi se face noapte.”
Încă de la începutul cărţii, în poemul „Oraşul iubirii” (însuşi titlul atestă vieţuirea între două universuri: rural şi urban) va fi devoalată una dintre sursele esenţiale de inspiraţie şi meditaţie ale confesiunilor lirice: iubirea. Ele vor cristaliza în versuri de puternică sugestivitate: „Frumoasele cuvinte scrise de tine/ Vor fi pâinea caldă a iubirii noastre/ Iar gândurile de zei buni/ Vor pluti printre astre.” În acelaşi poem e cu claritate sugerat că reperele în spaţiul cărora îşi trăieşte şi îşi transferă trăirile metaforelor se înscriu între hotarele ce se întind între „frumosul defileu” al râului Motru şi cele ce îngăduie „plutirea printre astre”, cu lumea lor fără de margini. În acest spaţiu, în fapt fără de hotare, se află şi urmele paşilor celei dorite, însuşi Orfeus fiind invocat să cânte „silabele învăţate în taină” şi „frumoasele clipe” ce pornesc din oraşul iubirii „ascuns în ceaţă” spre a se înălţa până în zările cosmice, dăruind vieţii „cel mai frumos răsărit”.
Iată, pentru a exemplifica felul în care poetul îşi cercetează, spre a le mărturisi, stările de beatitudine sentimentală, dar, câteodată, şi tulburătoarele îndoieli, câte exprimări de delicată frumuseţe, izvorâte din intensitatea trăirilor: „Viaţa este un suspin/ Al florilor de crin/ Acoperite de roua dimineţii”; „Într-o corabie minoică/ Vreau să rămân alături de tine/ Eu să-ţi trimit respiraţia/ Tu să îmi simţi dorul”; „Chipul tău angelic/ Ce vibra ca zborul/ Păsării pe întinsele ape/ A trezit în mine/ Silabele cuvântului/ Iubire.”
Asemenea sensibile potriviri de cuvinte sunt de întâlnit mai la tot pasul în poemele acestei cărţi, autorul desprinzând cuvintele „din umbrele cântecului”, năzuind să dăruiască o nouă viaţă naturii, să lodoească însufleţirile sale cu vibraţiile naturii, ale peisajelor animate de trilurile păsărilor care devin „celeste silabe”, de zborul frunzelor care, în căderea lor, „se lovesc de oasele tari/ Ale pământului”, în vreme ce copacii „privesc semeţi ca dacii/ La Zamolxis/ Parcă se roagă/ Pentru iertarea păcatului/ De a-şi pierde frunzele.”
În totul, e de identificat o statornică strădanie de încolonare a cuvintelor în fluxul unei rostiri alese, poetul fiind asemenea unui semănător miraculos: „Cuvintele-s seminţele gândului/ Ce cresc din umbrele cântului/ Mâna le smulge/ Dându-le păsărilor celeste silabe/ Ce zboară în lungul şi în latul/ Câmpului.”
Cu uimire parcă, este desluşită în destinul păsării condiţia poetului însuşi: „Pasărea din cuibul inimii/ Cântă cu dor/ Şi fără să-şi ceară voie,/ În zborul ei către soare/ este învelişul îngerului/, Perfecţiunea plânsului”, spre a ajunge până acolo unde „Timpul aşterne uitarea,/ Vremea se cerne ca viaţa/ Şi nimeni nu mai întreabă/ Ce-a fost, ori ce trebuia/ Să fie acolo.”
Noua carte de versuri a domnului Mircea Tutunaru vine să împlinească profilul complex liric al autorului, pe portativul cântecelor sale încrustându-se rodul unor pasionale trăiri, al unor expresive raportări la un trecut eroic şi mitologic, dar şi al unor atitudini, când este cazul, în tonalităţi pamfletare. E cât se poate de limpede că autorul a ucenicit cu folos la curţile unor iluştri predecesori, prin fecunde popasuri în orizonturile fertile ale tradiţiilor liricii autohtone, după cum a ştiut să-şi extragă stimulative îndemnuri de frecventarea cu pasiune şi receptivitate a poeziei şi cântecului popular.
Universitarul de azi, autor al unor contribuţii remarcabile în domeniul dreptului public, s-a ilustrat în anii tinereţii şi ca un harnic culegător al creaţiilor folclorice de pe Valea Motrului, dar şi ca avizat comentator al acestora, cum o dovedesc volumele ce-i poartă semnătura: „Cântece de pe Motru”, „Tradiţii şi obiceiuri de pe Valea Motrului”, „Hora-i obicei străbun” ş.a. Această preţioasă preocupare din tinereţe îşi află rezonanţa revelabilă şi în complexa urzeală a metaforelor de vizibilă modernitate din „drumurile” poetului prin Calea sa lactee, justificând bucuria de a certifica ivirea unui nou şi inspirat poet de pe Valea Motrului şi îngăduindu-ne să încheiem cuvintele de bun venit prin citarea unor emoţionante şi ingenioase versuri: „Poţi să fugi mândro-n papuci,/ În papuci de turte dulci/ Şi în iie cu mărgele/ Şi fustă de bombonele/ Poţi să fugi să te ascunzi/ În pantofi din nocoţele / În pădurea cu zorele/ Eu să vin să iau surcele/ Tu să-mi dai buzele tele/ Mândra mea cu ochi de mure/ Crescute vara-n pădure/ În freamătul codrului/ În cântatul cucului/ Sus pe valea Motrului/ La umbra alunului/ Cântă puiul cucului/ Lângă el o turturea/ Ce ne ştie dragostea/ Să mor de nu te-oi fura/ Când o apune luna/ Că eşti zâna mea frumoasă/ Să te duc la mine acasă/ În papuci de turtă dulce/ Până dorul m-o ajunge.”
Nicolae Dragoş
