În cele șase cărți cu titluri ușor modificate („Povești ale doamnelor din București”, „Povești ale domnilor din București”, „Alte povești ale doamnelor și domnilor din București”, „Poveștile unui domn din București, Dinu Roco”, „Doamne și domni la Răspântii bucureștene”, „Povești ale comorilor din București”), toate apărute la Editura Vremea, însumând peste 2500 de pagini, distinsa doamnă Victoria Dragu – Dimitriu întreprinde o acțiune de cercetare cu scopul de a obține informații despre istoria Bucureștilor, despre o lume dispărută, care trăiește în amintirile urmașilor, plecând de la ideea că „Bucureștii au nevoie de mitologie”. „Poate că veți găsi în aceste pagini, în lumina trecutelor vieți, câteva șoapte de iubire și de speranță pentru București” – afirmă autoarea. Toate aceste cărți sunt însoțite de ilustrații.
În „Povești ale doamnelor din București”, la pagina 310, dăm peste capitolul „Bucureștii doamnei Sanda Negroponte”.
În convorbirile cu autoarea cărții, Sanda Negroponte furnizează prețioase informații despre familia Gheorghe și Aretia Tărărăscu, părinții acesteia, și despre familia Negroponte, căreia îi aparține, prin căsătorie.
Sanda Negroponte, născută Tătărăscu, în 1919, este fiica lui Gheorghe Tătărăscu, fost ministru în mai multe guvernări liberale și prim – ministru (1934 – 1937) și a Aretiei, născută Piteșteanu. Gheorghe Tătărăscu (1886 – 1957) este fiul generalului Nicolae Tătărăscu și al Speranței, originari din Gorj. Licențiat în drept, cu doctorat, la Paris, se căsătorește cu Aretia Piteșteanu, femeie avută, cu moșie lângă București. Orfană de tată, de la opt ani, împreună cu bunica și cu cei doi frați ai ei, pleacă în Belgia, unde și-a făcut „o educație de domnișoară de bună familie”: pictură, pian și limbi străine. Când tatăl, Gheorghe Tătărăscu, era ambasador la Paris, Sanda își făcea studiile la Londra, în domeniul artelor, la îndemnul mamei sale, care era absolventă a Conservatorului, simțindu-se atrasă și de arta broderiei.
Între 1990 – 1992, Sanda Negroponte a fost senator din partea liberalilor. S-a stins din viață la 90 de ani, în 2009.
Cu nostalgie și cu durere, Sanda își amintește de casa copilăriei sale din Strada Polonă Nr. 19, din care au fost alungați, cu strictul necesar, în plină noapte, tatăl fiind arestat. Totul se petrecea în acea epocă neagră a istoriei, de acum revolută, în timpul puterii comuniste, de sovietizare a țării, când aveau loc mai multe valuri de arestări.
Sanda Negroponte nu dorește să-și mai amintească de acea perioadă când mama sa, Aretia Tătărăscu, a trecut prin momente cumplit de grele, cu soțul arestat, fiica arestată, fiul la Paris, într-un azil de alienați și cu toată averea confiscată.
Partea cea mai frumoasă a vieții sale se leagă de casa din Strada Polonă 19, construită de mama ei, cu arhitectul Zaharia, bucurându-se și de sfaturile bunei sale prietene, Milița Pătrașcu, sculptoriță. Miliţei Pătraşcu se datorează mausoleul Ecaterinei Teodoroiu de la Târgu-Jiu, Fântâna Miorița din București, care azi nu mai există, și șemineul din locuința lui Gheorghe Tătărăscu, sculptat din piatră de Rușchița. Casa din strada Polonă 19 a fost redobândită, dar este o legație străină, pentru care primea chirie.
„În dualitatea asta extraordinară pe care o reprezintă Aretia și Gheorghe Tătărăscu, afirmă fiica, două personalități total opuse, eu voi spune chiar ceea ce i-a unit atât, și au fost un cuplu extraordinar, este tocmai că fiecare dintre ei era pe un domeniu total diferit. Mama mea n-a făcut politică nicio zi, n-a știut să înțeleagă politica, dar, în adorația ei pentru tatăl meu, a acceptat ca atare totul. Tatăl meu, plin de admirație pentru mama, i-a lăsat mână liberă și a făcut tot ce sufletul ei dorea să facă”.
Căsătorită cu Gheorghe Tătărăscu, în 1916, odată ce descinde în Gorj, județul de origine a soțului, rămâne uimită de frumusețea și bogăția folclorului și este atrasă îndeosebi de țesătoria și broderia gorjenească. Doamnele din înalta societate și chiar regina Maria „își făceau în epoca aceea un punct de glorie din a purta costumul popular”. Aretia Tătărăscu, încurajată și de Regina Maria, întemeiază la Târgu-Jiu un atelier de covoare, în care lucrau fete orfane, bine retribuite. Covorul cu bisericuță a luat premiul întâi la Expoziția Internațională de la Paris, în 1937, de asemenea, un covor oltenesc a fost premiat la Expoziția Internațională de la New York, 1939. Despre evoluția covorului oltenesc a scris o carte Alexandru Tzigara – Samurcaș, critic de artă, unul din directorii „Convorbirilor literare”.
Din nefericire, covoarele oltenești realizate în Atelierul Aretiei Tătărăscu, rămase la Târgu-Jiu, erau puse la index, din prejudecăți politice. Depuse într-o pivniță a Muzeului de la Târgu-Jiu, au sfârșit prin a fi complet putrezite și transformate în zdrențe.
Cu sprijinul prietenei sale, Milița Pătrașcu, Aretia Tătărăscu l-a convins pe Constantin Brâncuși să vină în țară. Brâncuși primise o invitație din partea Aretiei Tătărăscu să facă la Târgu-Jiu un monument în cinstea eroilor dispăruți în Primul Război Mondial.
La dorința celebrului sculptor, Aretia Tătărăscu i-a acordat toată libertatea în alegerea locului, a temei și a colaboratorilor. Realizarea tripticului de la Târgu-Jiu izvorăște din genialitatea sculptorului hobițean.
Când a luat naștere Muzeul Satului din București, Aretia Tătărăscu, împreună cu arhitectul Octav Doicescu, a adus de la Gorj casa lui Antonie Mogoș.
La insistența soției prim – ministrului Tătărăscu, a fost adus la București sculptorul Mestrovi, care a realizat cele trei splendide monumente: ,,Regele Carol I”, ,,Regele Ferdinand” și ,,Brătianu”. Din nefericire, numai monumentul lui Brătianu a scăpat de la distrugere, celelalte două ar fi fost topite.
Sanda Negroponte a participat la dezvelirea monumentului de la Târgu-Jiu, la târnosirea bisericii de pe vestitul ax al monumentelor lui Brâncuși. Părinții ei au ctitorit unsprezece biserici. A participat și la dezvelirea monumentului Fântâna Mioriței, creația Miliței Pătrașcu.
În afară de Liga Națională a Femeilor Gorjene, Aretia Tătărăscu, tot din generozitate și din dorinţa de a desfăşura acțiuni filantropice, a condus Societatea ,,Principele Mircea”, ,,Societatea Tibișoi”, pentru ocrotirea copiilor orfani.
La demisolul casei din Strada polonă 19, „era un apartament cu o cameră, o cameră de baie, o mică bucătărie, un loc de popas pentru toți gorjenii care treceau prin București, care nu aveau unde să tragă, cum spuneau ei, și trăgeau la Conu’ George, că acolo e o casă primitoare”.
De la 1919 și până în 1948, Gheorghe Tătărăscu a făcut parte, fără întrerupere, din toate Parlamentele, participând activ la lucrările lor. „El e gorjeanul care a făcut cele mai multe pentru Gorj în toată istoria județului”.
În continuare, aflăm informații despre familia Negroponte, de origine greacă, care a venit în țară la începutul secolului al nouăsprezecelea, când grecii erau persecutați de turci. Socrii Sandei erau oameni foarte avuți, cumpăraseră casa familiei Petre Carp, una din frumoasele case din București, având peste 120 de ani, actuala ambasadă turcă, de pe Calea Dorobanți.
Încă de la șase ani, Sanda Tătărăscu a cunoscut familia Negroponte, unde erau trei băieți și o fată. Soacra Sandei, o femeie foarte frumoasă, cu prestigiu și cu un farmec aparte, era doamna de onoare a Reginei Elisabeta, sora Regelui Carol al II-lea și mătușa Regelui Mihai.
După abdicarea Regelui Mihai, soacra, cu fiica ei și cumnatul Sandei, au plecat imediat din țară. Un alt cumnat a fost arestat și deportat în Rusia.
Despre familia Negroponte, despre Ulise Negroponte și fratele său, Teodor, supraviețuitor în urma arestării și deportării lui în Rusia, vorbește și Petre Pandrea, în „Memoriile mandarinului valah”.
Suferințele din anii de detenție, în care a contactat și boala „morbul lui Pott”, au determinat decesul ilustrului om politic, Gheorghe Tătărăscu, la 28 martie 1957.
Mama Sandei, Aretia Tătărăscu, bolnavă, senilă, s-a stins în mai 1968. Corpul ei inert a fost depus în coșciug, în Biserica Mănăstirii Cașin.
A venit și Petre Pandrea, bătrân și bolnav, aproape șchiopătând, cu un buchet de flori, pe care, cu pioșenie, l-a depus la picioarele Aretiei. În iulie s-a prăpădit și Petre Pandrea.
Prin taina cuvântului tipărit în cârțile sale, Victoria Dragu – Dimitriu a făcut să renască o parte din istoria Bucureștilor, în același timp, să renască un trecut și în sufletul tuturor acelora intervievați.
Constantin E. Ungureanu
