Bătrâneţea închealbă blândeţe şi înţelepciune; omul ajuns la vârsta senectuţii îşi supraveghează vorba şi fapta, purtarea şi gândul, el se vrea cinstit în sărăcia lui, se vrea gingaş şi util, virtuos şi măsură a tuturor lucrurilor. La bătrâneţe omul are simţ percutant pentru ordine şi frumuseţe, moralitate şi civism, discreţie şi nedisimulată pudoare. Eu, aflat la vârsta senectuţii, îl cred pe Al. Macedonski:
„Cât timp în suflet cântă dulci visări, entuziasm,
Cât timp se desfăşoară al speranţei veşnic basm, Ochiul viu schintei împarte – eşti scutit de bătrâneţe,
Şi etatea te-nfăşoară în eterna tinereţe.”
Şi, totuşi, am îmbătrânit! Cu cât îmbătrînim cu atât ar trebui să fim mai inteligenţi şi înţelepţi, mai îngăduitori şi pioşi. Ştim că vârful inteligenţei umane este atins la patru ani. Cu câtă inteligenţă şi expertiză avem după aceea, am putea, fără îndoială, evita neghiobiile şi imensele prostii pe care le tot facem, de secole şi milenii, astăzi bătând, evident recordul. La câtă inteligenţă, timp, energie şi bani risipim în proiecte distructive ori îngrozitor de egoiste şi interese gândite împotriva altora, am putea înjgheba, cu siguranţă, mult mai mult decât să distrugem demenţial, să poluăm multiplu şi impotriva omului, să perturbăm ordinea şi echilibrele fireşti şi delicate ale naturii umane şi ale Naturii Naturata, cum nimerit definea B.B. Spinoza în Etica sa, casa noastră, pentru toţi, dătătoare de viaţă, speranţă şi fecundă imaginaţie. Inteligenţa şi experienţa ar trebui să ne ajute să respectăm ceea ce ştim că totul este în conexiune cu totul şi că o fisură într-un loc denaturează sistemul.
Înaintarea în ani ar trebui să ne facă mai înţelepţi, mai chibzuiţi şi mai prudenţi. Nu este, deloc, aşa. Ştim, prea bine, că înţelepciunea nu este numai fiica experienţei, cum o socotea Leonardo da Vinci, ci şi tiranul celor slabi ori vanitoşi „Precum fierul neîntrebuinţat rugineşte – scria el – iar apa lăsată în părăsire se strică sau din pricina frigului îngheaţă, tot aşa şi spiritul care renunţă la cercetare degenerează şi se pierde…” Lesne de înţeles că respectul orb al oricărei ”autorităţi”, fie ea şi vârsta senectuţii, al oricărui „clasic”, înseamnă superstiţie, conformism comod, inerţie – adică piatră de mormânt a unui autentic gânditor. Un spirit cu adevărat ştiinţific trebuie să fie critic, să fie într-o necontenită activitate creatoare de valori, în febra continuă a căutării şi decriptării. A putea să fii înţelept la timpul şi la locul potrivit rămîne, totuşi, un mister, alături de Marea Enigmă a lui Heraclit din Efes: să înţelegi că raţiunea cosmică „logosul” conduce totul prin tot. Heraclit numeşte acest tot, această ordine imanentă, lupta şi armonia, totodată logos; filosoful spunea: „…aşadar există întregul divizat – nedivizat, născut – nenăscut, muritor – nemuritor…dându-mi nu mie dreptate, ci logos-ului, înţelept este să cădeţi de acord că toate sunt una.” Decodând, am putea avea mai multă grijă şi mai mult respect şi responsabilitate faţă de microcosmosul numit Natură şi microcosmosul numit Om, ca şi de valorile imanente.
Este venerată bătrâneţea dacă emană toleranţă, îngăduinţă şi respect pentru binele semenilor. Oare, aşa este?!
Astăzi, cînd tehnica din comunicare ne-a adus aproape Lumea, constatăm sfielnic cât de indubitabil este acest adevăr pe Pământ. Şi totuşi, nu ne putem iubi toţi, aşa, de-a valma, deşi Iisus aşa a prorocit şi ştiinţa recunoaşte că ura îmbolnăveşte şi chiar omoară. Genialul W. Shakespeare se întreba „Crede cineva că poate construi o lume nouă pe o ură veche?” Nu-i vorbă, vanităţile, orgoliile ne barează devenirea şi poate de aceea, nu ne putem suporta reciproc, dar măcar să ne tolerăm cu empatie, cu înţelegere, cu respect, căci fiecare om are ceva pentru care merită să fie înţeles şi respectat, înţelegerea nu este un început de aprobare, putem comunica şi altfel decât prin ciomag – topor – arc -archebuză – puşcă – bombe şi alte drăcovenii, unele milenare, care niciodată n-au făcut o lume mai bună. Înţelepciunea respinge dispreţul nu şi adevărul, aroganţa nu şi altruismul, parşivenia, ticăloşia, nu şi dreptatea ori onestitatea. Nu trebuie decât să admitem că fiecare avem un rost în Marele Plan şi că, de fapt, toate culorile fac lumina aceea chemată să ne înnobileze cărările vieţii, să fim mai buni, mai îngăduitori, mai iubitori de oameni.
Constatăm, cu stupoare, că răutatea a devenit stăpânitoare alături de minciună şi ignoranţă. Nu mai poate bietul om, sufocat de capriciile inepte ale vremurilor ticăloşite în care este osândit să trăiască şi să nu guste înţeleapta butadă a lui Democrit din Abdera care atenţiona că bunătatea nu presupune numai să nu faci o nedreptate, dar nici măcar să-ţi treacă prin minte s-o faci. Era sigur, acest înţelept, că fericirea omului constă în linişte sufletească (eudomia), armonie şi simetrie (măsură) şi lipsa de tulburare (aiaraxie). Fericirea nu constă în îmbogăţirea materială, exaltarea simţurilor, în cheltuirea energiei în viaţa privată ori publică, ci în mulţumirea sufletească, în deplina independenţă faţă de mediul hain şi perfid. Copilul ştie, de mic, că noi suntem nişte fiare şi că lumea este o junglă. Tinerii se cred lupii ce-i sfâşie pe cei bătrîni, luîndu-le funcţiile şi posturile. Bătrânii osteniţi şi plini de griji, neputând gusta plăcerea, se înăcresc, se ofilesc şi mor înainte de vreme, căci nedreptatea şi răutatea ard ori necrozează ca un acid. Să nu uităm nicicând vorbele lui V. Hugo: „în univers fiecare caută şi doreşte: un cuvânt, un nume, un ban, o privire, un surâs.”
Cu cât lăsăm în urmă mai mulţi ani, cu atât ar trebui să fim mai iubitori şi preţuitori, recunoscători şi îndurători. Rar decupăm aceste virtuţi. Astăzi, când ura a devenit împărăteasă, am uitat, pur şi simplu, ce minunată este iubirea şi ce beneficii ar putea ea aduce omului şi umanităţii. Cu temei scriitorul rus L.N. Tolstoi atenţiona: „Scopul vieţii pentru oricare dintre noi este de a-şi desăvârşi puterea de iubire. Această desăvârşire de iubire ne aduce fericirea.” Pe aceste coordonate umanist – optimiste G. Ibrăileanu accentua că iubirea este leacul morţii. Se ştie că Ştiinţele Vieţii au dovedit, fără pic de echivoc, că oamenii fără sentimente negative, fără ură, se îmbolnăvesc foarte rar, se vindecă mai repede, trăiesc mai mult şi, mai ales, sunt mai fericiţi, mai joviali şi niciodată neîndurători ori deprimaţi. Este pilduitoare atenţionarea lui N. Bălcescu: „Omul rău suferă chiar şi în mijlocul bogăţiilor şi niciodată tiranul său suflet pace nu are.”
Cu cât îmbătrânim, cu atât ar trebui să fim mai fericiţi, ori măcar mai puţin abrutizaţi. Fericirea se probează prin alteritate şi altruism, prin ataraxic şi nirvana, ea repudiază egocentrismul, vanitatea şi orgoliul. Paul Valery decreta persuasiv: „Invidia şi dispreţul sunt cele două sentinţe date de tribunalul orgoliului.” Astăzi fericirea pare o himeră, la orice vârstă. Tinerii sunt învăţaţi prin televiziunile găunoase şi de rating însetate că orice iubire trece ca floarea spulberată, în cel mult patru ani, drept pentru care ei nu mai au chef să aştepte. Oamenii sunt îmbolnăviţi cu sloganuri care-i deraiază, înşelaţi cu promisiuni şi vorbe iluzorii. Consumismul, viaţa de azi pe mâine, a prins în ambulacrele sale acaparatoare oameni ce meritau mult mai mult. Deznădejdea şi pesimismul, variile angoase şi scârboşenia, dispreţul şi infatuarea bat mereu mai abitir în uşile şi sufletele oamenilor. Nu te poţi bucura de nimic, toate sunt scuturate ca merii şi destrămate precum se deşiră blândeţea primăverii. Nimeni nu te învaţă nici să te bucuri de ce ai: de sănătate, de viaţă, de iubire şi de îngăduinţă, de muzică şi de armonie, de creanga de cireş şi stropii de ploaie ce împrospătează şi înmiresmează firea, de o noapte cu clar de lună, de o prietenie adevărată ca un tril de pasăre, de gingăşia unei flori şi ochii unui copil ce-şi vede mama zâmbindu-i şi dezmierdându-1, de o speranţă că vom fi mai buni, mai sfioşi şi mai evlavnici. Nu ne învaţă că nu suntem atăt de săraci cum ne consideră şi nici cei foarte bogaţi nu suntem atăt de bogaţi cum credem şi ei ştiu cel mai bine ce zic. Unii sunt şarlatani şi filistini de impardonabilă nimicnicie. Găsesc adevărul că nu suntem atât de nefericiţi pe cât ne considerăm şi jeluim, dar nici atât de fericiţi şi fără griji cum am putea fi.
Să fim îngăduitori cu bătrânii, să-i venerăm chiar, dar să avem în vedere opinia dihotomică a poetului şi eseistului spaniol Antonio de Trueba: „Oamenii în vârstă se împart în două categorii: cei al căror păr alb înseamnă înţelepciune, şi cei al căror păr alb nu înseamnă decât bătrâneţe.” Cu cât îmbătrânim mai mult cu atât suntem mai singuri şi mai trişti, mai neputincioşi şi osteniţi. Bătrâneţea poartă amaruri şi neplăceri inerente, obidă şi întristare, dar şi adevăr şi blândeţe şi gingăşie şi pudoare, precum şi cicăleală şi neîngăduinţă şi aşteptarea unei vieţi tihnite.
Prof.Univ.dr. Grigore Drondoe
