Evanghelia Duminicii a XXXI-a după Rusalii, în care aflăm despre Vindecarea orbului din Ierihon, Luca 18, 35-43, pare că deschide fereastra cea străluminată de dincolo de straja nopţii întunecate a păcatului necunoaşterii, pentru a spori în sufletul nostru vederea credinţei mântuitoare prin care Dumnezeu ne îndeamnă să ne cunoaştem cu mult mai bine pe noi înşine, mai ales atunci când orbirea vremelnică devine atât de apăsătoare şi grea.
Lucrarea Lui Dumnezeu şi milostivirea Lui cea negrăită, de multe ori ne binecuvântează cu această minunată şi supranaturală putinţă de a răsturna ecuaţia personală a rătăcirii sufleteşti, pentru a ne vedea doar o clipă, aşa cum suntem în realitate, mai puţin cum ne place să ne socotim trăitori într-un loc ferit de orice pretinsă învinuire, dar posibil apăraţi numai de drepturi şi înzestraţi numai cu calităţi poleite în precaritatea unei autosuficienţe neprihănite, în mrejele căreia ne place să trăim cu iluzia de a fi stăpânii lumii, superiori tuturor imbecililor, potentaţilor şi răufăcătorilor care apar dinaintea “imperialei” noastre persoane aureolate de atâtea vedenii depersonalizate!
Apoi l-a întrebat: «Ce voieşti să-ţi fac»? “Doamne, fă ca să văd iarăşi”!
Aşadar, Domnul nostru Iisus Hristos călătorea în vremea aceea pentru cea din urmă oară spre Ierusalim, ca să pătimească de bună voie pentru mântuirea noastră, iar ca să ajungă acolo, trebuia să treacă prin oraşul Ierihon. Deodată, la intrarea în oraş, la marginea drumului şedea un orb cu mâna întinsă cerând milostenie trecătorilor, dar 
auzind el zgomotul unei mari mulţimi de oameni care fremăta, întrebă: “Ce este aceasta”? Şi i se răspunse: “Trece Iisus din Nazaret”! Auzind aceasta, începu să strige: “Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă”, iar cei ce mergeau înainte îl certau, zicându-i să tacă. Dar el mai tare striga: “Fiul lui David, miluieşte-mă”! Domnul Hristos l-a auzit şi a cerut să-l aducă la Sine. Apoi l-a întrebat: “Ce voieşti să-ţi fac”? “Doamne, fă ca să văd iarăşi”, răspunse orbul. Şi Iisus i-a zis: “Vezi! Credinţa ta te-a mântuit”! De îndată orbul s-a vindecat, pornind să-L urmeze în tot locul pe Mântuitorul şi slăvindu-L pe Bunul Dumnezeu, ca o dovadă că acest om vindecat de orbire este icoana neamului omenesc celui lipsit de strălucirea luminii divine şi afundat în întunericul osândirii lui, dar luminat prin venirea celui pe drept socotit Lumina lumii! Poate că orbul din Ierihon ilustrează pe fiecare păcătos dintre noi, care fiind orbit de păcatele sale, nu vede nici urâciunea răului, nici frumuseţea binelui, sau poate întruchipând icoana omului despuiat de toate bogăţiile duhovniceşti, care trăieşte în cea mai aspră sărăcie, lipsit de iubirea Lui Dumnezeu, ca o figură emblematică a omului contemporan, care caută orbeşte plăcerile şi bucuriile atât de înşelătoare ale lumii de azi! Ca şi orbul acesta, mulţi dintre noi se simt adesea părăsiţi pe marginea drumului pierzării şi a morţii celei veşnice, iar bolile trupeşti pe care le vindecă Domnul în faţa mulţimilor, simţim că reprezintă simbolul bolilor noastre morale de care numai El ne poate mântui. Acest orb, ai cărui ochi erau închişi ca să nu vadă lumina soarelui, poate fi comparat cu toţi cei orbiţi duhovniceşte, nefiind mai vrednici de plâns decât acesta, el zugrăvind portretul omului păcătos şi împătimit cu fel de fel de vicii rele, care este un orb la ochii sufletului, căci îi sunt ochii închişi să nu vadă lumina ce izvorăşte din învăţătura lui Iisus Hristos!
Din rândul mulţimii, el mai tare striga: “Fiule al lui David, miluieşte-mă“!
Pentru că Dumnezeu sporeşte înlăuntrul nostru lumina credinţei, cel orbit cu sufletul nu poate vedea că binele vine de la Dumnezeu şi nici nu poate deosebi binele de rău, adevărul de minciună, crezând pesemne că întunericul este lumină şi lumina este întuneric! Dar, Cuvântul Lui Dumnezeu este acel izvor de învăţături duhovniceşti din care noi putem să scoatem la lumină multe feluri de sfaturi folositoare sufletului nostru, iar din această Sfântă şi Dumnezeiască Evanghelie desprindem învăţătura potrivit căreia “fericitul” orb care cu ochii trupului nu vedea, dar cu mintea şi cu inima lui credea că Hristos poate să-i vindece lumina ochilor, nu lua aminte la cei care îl certau şi îi ziceau să tacă. Da, da, oameni buni, el credea cu toată fiinţa lui, că, negreşit, Mântuitorul îl va vindeca şi îi va lumina ochii. De aceea, cu toată opoziţia unora din rândul mulţimii, el mai tare striga: “Fiule al lui David, miluieşte-mă“! De bună seamă că el auzise de la mulţi oameni despre minunile pe care le făcea Mântuitorul în periplul Său pământesc, asemeni caritabilului făcător de minuni, doctorul sufletelor şi al corpurilor noastre, Cel Care deseori s-a îndurat şi i-a vindecat pe cei bătuţi de soartă. Dar, noi, oamenii, fiind păcătoşi, unii mai puţin credincioşi, pentru a noastră necredinţă nu putem face minuni cu cei orbi, bolnavi şi săraci, dar din cele ce avem, fie mai puţin, fie din prisosinţă, putem să-i ajutăm cu cele trebuitoare, aducându-ne aminte că şi cei săraci sunt făpturi ale Lui Dumnezeu, că El îi iubeşte pe săraci ca şi pe bogaţi şi nu le nesocoteşte rugăciunile, ci ascultă plângerea lor! Dacă orbul acesta, care s-ar numi Bartimeu, după unele izvoare, nu s-ar fi apropiat de Hristos în acea zi, şi nu L-ar fi rugat să-l ajute, el ar fi rămas orb până la moarte, iar aceasta este o învăţătură pentru noi, care avem datoria de a folosi fiecare dar de la Dumnezeu. Tatăl Ceresc ne oferă posibilitatea în fiecare zi, pentru a ne sfinţi sufletele şi a dobândi viaţa veşnică, dovadă că pentru fiecare dintre noi, într-o bună zi, poate chiar atunci când ne aşteptăm ceva mai puţin, timpul oferit de Dumnezeu se termină iar oportunitatea convertită în ocazie risipită, niciodată nu se mai întoarce!
Cu ochii sufletului, a-L vedea pe Iisus Hristos e o fericire!
Momentul favorabil pierdut este o clipă risipită, iar cu smerenie să venim la Doctorul Cel Mare, la această mare şi sfinţită taină care este Biserica dreptmăritoare de pe pământ, cu toată încrederea, cu toată povara cea grea a sufletului şi a trupului! Fiindcă El a zis: “Luaţi jugul Meu că este bun şi sarcina Mea este uşoară”! Cei care au încercat şi s-au convins de aceste cuvinte ale Domnului că sunt adevărate, au înţeles că nu există o altă fericire mai mare decât să trăieşti în sfânta învăţătură a Lui Dumnezeu, să crezi şi să propovăduieşti că Iisus a fost şi este Dumnezeu adevărat, iar dacă vom asculta glasul Evangheliei lui Hristos, o lumină cerească ne va lumina sufletul şi va sălta de bucurie, ca şi în cazul orbului din Ierihon, căruia Domnul i-a zis cu sfântul Său Cuvânt: “vezi”, aşa cum şi noi vom vedea lumina mântuirii şi a fericirii veşnice! Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ca un cunoscător de inimi, văzând la cel sărac de vedere nu numai orbirea lui, ci şi marea lui credinţă stăruitoare, i-a dat cea mai mare bogăţie, care înseamnă luminarea ochilor lui! Pentru orbul din parabolă, redarea vederii a fost, în lumea aceasta, recunoştinţa Lui Dumnezeu către bietul sărman, pentru că a purtat cu multă răbdare orbirea fără vină şi pentru că L-a mărturisit pe Iisus înaintea tăgăduitorilor Săi, iar adevărata credinţă l-a învrednicit să vadă o mare descoperire dumnezeiască. Desigur, orb fiind şi a căpăta, prin minune o pereche de ochi, e o mare bucurie a vieţii, o ieşire fericită din întunericul păcatului la lumina veacului din urmă. Pământean fiind şi a te hotărî să-L mărturiseşti pe Dumnezeu cu orice preţ e o mare bucurie, care te poate duce până la deschiderea ochiului credinţei că în adâncul sufletului tău ţi se descoperă Iisus, Fiul Lui Dumnezeu, Cel care e cu noi în toate zilele până la sfârşitul veacului. Cu ochii sufletului, a-L vedea pe Iisus e o fericire care nu se aseamănă cu nici o bucurie pământeană, iar aceasta se întâmplă din când în când şi din neam în neam, din generaţie în generaţie, ca să nu se stingă dintre oameni siguranţa existenţei Lui Dumnezeu. Să avem certitudinea că numai credinţa în Dumnezeu şi mărturisirea Lui ne prilejuieşte ieşirea sufletului din întunericul păcatului, pentru a ne regăsi întrutotul şi pe deplin în lumina dumnezeiască, pentru a realiza că Dumnezeu sporeşte în sufletul nostru lumina credinţei şi a înveşnicirii fiinţei noastre în lumina veacului viitor!
Profesor, Vasile GOGONEA
