Articolul Paradoxul Limbii Poezești… apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

2.Noul tip de poet
Eu am contopit opacul cu transparența, în noul concept de transaparență, inspirat de legile lui Rainer Maria Rilke (și chiar și de sonetele lui către Orfeu), de filosofia transdisciplinară a lui Basarab Nicolescu [3], de logica terțului inclus, de axioma: există un al treilea termen T care este și A și non A. În artă, ca pretutindeni, bastonul are întotdeauna două capete. Între cele două capete ale bastonului – simplitate și complexitate – trebuie să apară terțul inclus: subiectul însuși, noi înșine. O coerență uluitoare guvernează relația dintre infinitul mic și infinitul mare, odată implicată prăpastia finitului: cel al ființei umane. Iar acest subiect are forța și viziunea de a-l menține viu pe acest subiect și dincolo de moarte, căci numai prin și în cântarea poetică existența își poate revela esența ei ca o naștere perpetuă.
În fiecare om care-și vădește calitatea de a trece de la starea devenitului în starea devenirii întru ființă (și întru devenință) sălășluiește un timp originar, mitic, în care poetul, numai el, se simte de fiecare dată începând o altă aventură lirică. În fiecare spațiu apropriat se regăsește pe sine, prin magia locului descoperit și însușit cu-acel firesc desăvârșit, această magie retrezind la scriitură începătorul dintr-însul, privilegiatul = kairoticul.
Astfel că poeticul (a)pare într-o succesiune halucinantă: irațional, secretos, insistent, perseverent, atât de fericit, important-special și foarte – foarte specific. Apoi acest poetic e temperamental ontologicofenomenologic, anedoctic-inteligent până la demonic, surprinzător, derutant mai ales când poetul e Rimbaud, Lautréamont, Rilke, Baudelaire, Valéry, Doinaș.
Acest nou tip de poet inventează tărâmuri ale necunoscutului, forme noi, dereglarea tuturor simțurilor, devierea limbajului până la metaforismul alegoric, o muzică din ce în ce mai vrăjită de sonorități inefabile. Câteodată, autoironici, un Proust, un Mallarmé, își atribuie eul unui personaj, ființă a profunzimilor abisale, identificabil doar în și prin operă. Eul din carte este un altul, o voce impersonală prin care vorbește, cu alte cuvinte, cu metacuvinte, transcuvinte, necuvinte, Universul,.
Lumea există ca să legitimeze Cartea. Dar și existența operei justifică existența lumii, ducând la dispariția creatorului, demiurgul fiind devorat de propria-i creație. Intră în scenă mitul operei pure și pe deasupra autoreferențiale [4]
Noua critică și formalismul, Tel Quel, Paul Valéry merg pe întregul nuanțat care-și construiește un personaj imaginar care la rându-i este un artist liber. Care devine o mască și o retorică. Retorica – afirmă Grupul µ – [5] este o prelungire a lingvisticii. Retorica, studiu al structurilor formale, se prelungește deci necesar într-o transretorică, care este, cu siguranță, ceea ce se numea odinioară a doua retorică sau poetica.

3.De la abatere la dezbatere
Repostulez, la rândul meu, definiția că literatura e cu prioritate întrebuințarea singulară a limbajului; prin cele două figuri – chelie: metafora și metonimia (știința lor, tropifilia fiind în vogă și-n prezent – n.m., IPB). Novalis echivalează retorica cu stilistica și poezia cu arta limbajului, ci nu cu mesajul vorbirii pentru a convinge (persuasiunea – n.m. IPB)
Dar cât limbaj, atâta literaritate, și invers, dar pe dos, câtă literaritate, atâta nonlingvistică (întrucât literarul e o abatere lingvistică, iar poezia prin excelență devine, paradigmatic, abuz (P. Valéry), violare (J. Cohen), scandal (R. Barthes), anomalie (T. Todorov), nebunie (L. Aragon), infracțiune (M. Thiry), deviație (L. Spitzer), subversiune (J. Peythard), ambiguitate (W. Empson), unitatea indisolubilă a două structuri: cea muzicală sonoră și cea muzicală e înțelesurilor secundare (T.S. Eliot), transgresiune lirică (I. P. Brădiceni) ș.a.m.d.
Dar atenție, raportul normă-abatere e cel care constituie faptul de stil, ci nu doar abaterea ca atare. Iar prin poeticitate înțelegem obliterarea lucrului prin cuvânt, ca figură de stil, de conotație, de reflexivitate etc.
Eul pur valéryan este cel al abstracțiunilor, scriptorul ia locul autorului (căci e producătorul textului, asigură opera ca entitate estetică prin autoritatea sa de «spirit impersonal» căci poetul e în exil, este exilatul cetății; literatura merge spre ea însăși, spre propria-i esență, care este dispariția și ca retorică și ca poetică. E momentul când poietica prosperă ba fanatizată ba tăgăduită, dar înfrățită cu viața autorului pe de o parte și cu cea a operei pe de cealaltă. Autorul e de data asta un om cu o sumă de complexe, un produs al inconștientului, al traumelor infantile: ca atare analiza trebuie să depună armele înaintea Poetului.
Odată cu suprarealismul, psihanaliza recuperează autorul, biografia, dorind a pune din noi opera în subordinea creatorului, care acționează însă sub controlul unui mecanism bine reglat: cel al inconștientului cu fantasmele, obsesiile, proiectele, temele omului și chiar ale operei-în-sine; căci opera – în – sine și-a cucerit statutul ei de-a fi deschisă texturologic; iar în câmpu-i de alegeri efectuat al operei tronează miezul viu al accidentalului și al întâmplătorului cu autor cu tot care cântă pe claviatura evocărilor și a referenților (ca-n cazul unor Eza Pound și T.S. Eliot – n.m. I.P.B.).
Având și funcția de comunicare umană, poezia trece ea însăși din intenție în receptare, încât integrarea cititorului în teritoriul operei deschise se petrece cu tot firescul (deoarece mutația formei ca un câmp de posibilități e deja, estimp, transmutație în jocul ei de explozii ale conotațiilor transfigurate pe corzile unui simultaneism liber al vitalității rezultatului estetic. „Atunci guști și descrii hermeneutic în mod expres(iv) calitatea unei opere care este «deschisă» tocmai pentru că este operă”. [6]

4.Esențialismul și Universul
Eu însumi jubilez în fața eului profund și a zeului ascuns în vâscoasa-i, nilica-i materie de refulări îngrămădite, presate într-un abis în genere incognoscibil. Plonjonul în acest abis și-l asumă poetul care ne dovedește că totuși creația nu-i pură ficțiune, invenție a hazardului, ci urcare = coborâre spre eul profund al frustrațiilor din copilărie. Însă, în cazul meu, în „Meditații secrete” le-am defulat pe-o plajă narcisiacă și kairotică, pozitivă și fericită, a celor câteva complexe ale creației și vieții geniului, pe care ursitorile îl repartizează fiecărui prunc la naștere. [7]
Reacția aceluiași Gilbert Durand ca adept al gândirii indirecte, prin imaginar, specifică omului este mitocritică; acest antropolog al imaginarului făurește o mitologie, o mitanaliză în acțiune care activează vechile mituri în miteme, mitologisme; acestor figuri mitice le răspund chipurile operei, grație cărora cultura poetică devine o a doua natură a sufletului, depozitată de la poet la poet într-un Opus Magnum (precum de pildă în cazul unor Miguel de Unamuno y Jugo [8] și Ion Stratan [9,10].
Pentru Durand deci deschiderea în profunzime este un atribut al folosirii poetice a limbii care deturnează așa de bine gramatica și-i adaugă o muzicalitate suplimentară, afirmând caracterul creator, transformațional al oricărui limbaj omenesc; dar cu obiecția că oml trebuie să transforme lumea, dar această transformare să se subordoneze proiectului poetic ca proiect al împlinirii omului total – plenar. Opera de artă își înalță mereu cântecul de dorință și de speranță umană, patetic, natural. Limba naturală de altfel – afirmă tot Gilbert Durand – e zăcământul de figuri mitice și chipuri ale operei în care se ascunde nucleul oricărui metalimbaj care stă de partea verbului pur, acela dintru început făcător; „Trebuie să facem apel în primul rând la un caracter de a fi înnăscut al verbului, dacă vrem să recunoaștem fenomenul metalingvistic de „competență” a oricărui limbaj: „In Principio erat Verbum” se completează cu „erat lux hominum”. Praxica verbului nu este așadar pragmatismul unui anume behaviorism: ea nu urmărește aspectul reificat al acțiunii, ci se constituie în însuși actul creator, act care este una cu procesul verbal al numirii, sau, dacă preferăm, cu chemarea imperativă a „Numelui Propriu”. Astfel, verbul se va arăta lumii și metalumii/și translumii – (n.m., IPB) în modelul cel mai natural (adică renaturalizat prin poetitate – n.m., IPB) drept o față – antropologică și, de ce nu, antropomorfică – a vieții: „In ipso vita erat” Intellectus agens este un Intellectus „viu”… Există deci o compoziție naturală al cărei lor de manifestare este fenomenul semantic [11] Grație ei, poeziei, limba pierdută este recuperată. Verbul creator pogoară în limba naturală, dar hermeneutului, care e păzitorul înțelesului, îi este încredințată misiunea de a-l conduce înapoi la Cuvântul Creator, fără a-l pierde în meandrele idolatriilor.
Dar Eugen Simion subliniază, transromantic, că pentru a ne simți esențiali în raport cu universul avem unicul prilej de a redeștepta în noi orgoliul geniului creator, care la noi toți este „înnăscut”; dar numai că trebuie a ne însuși, sacrificiali, valoarea de detectori de ființe, de noi înșine, într-o operă literară, artistică, estetică, apolinică (sculpturală), dionisiacă (muzicală), transfiguratoare (căci abia în mântuire și transfigurare se produce transgresarea acelui «principium individuationis» devenită fenomen artistic la Friedrich Nietzsche [12], iar Georg Trakl [13], poetul care mai are puterea drumețului, solitarului, să invoce chipul frumos al omului resituat între elementele naturii, eliberat de sentimentul vinovăției păcatului originar.
Orice operă literară reprezintă în primul rând o recuperare a totalității ființei (inclusiv a celui de-al treilea actor (din triada autor – operă – lector – n.n., IPB) care este lectorul (și în mod salutar din când în când și relectorul al cărui merit consistă în a crea textul virtual (reconsiderat ca rezultat al unui număr nedefinit de recitiri – n.m. IPB) dar și în a alege cadrele adecvate intuite/ghicite, în urma lecturii reconstruite prin restructurare retrospectivă (rod al cel puțin trei lecturi în etape: critică, reflexivă, nabokoviană – n.m., IPB) [14]. Astfel, opera este o sinteză între creație și percepție (recepție), iar (re)lectorul care o ia în primire spre-a o duce la capăt se creează pe sine întru a-și spori propria identitate (uneori preauctorială – n.m., IPB).
„Lectura dă, va să zică, o corporalitate operei și, în același timp, dă o identitate celui care citește. Totuși, lectura nu-i un act liber. Ea stimulează o libertate, ea este o invenție, o creație, dar o creație dirijată, o libertate condiționată, o invenție programată” [15], desigur, de autor și de operă, căci pentru lector „totul este făcut și totul este deja făcut” [16]
Dintr-o existență virtuală (care a inclus un proiect spiritual dus la capăt) opera dobânziște, în cursul și pe traseul lecturii, existența subiectivă și, axiologic, istorică. Fiindcă o capodoperă poate inaugura un nou curent literar. Cum am demonstrat eu însumi în tomul I al trilogiei mele Reinventarea capodoperei, intitulat „Arca Metanoia” trăsătura fundamentală a capodoperei ar fi unificarea imanentă a decomposabilului; o alta ar fi farmecul (pharmakon-ul socratic, magic, vrăjitor, al lui Derrida (din „Diseminarea”) și o a treia: scriitura care așteaptă intervenția recititorului avizat (ci nu idiot – n.m. IPB), capabil de înțelegerea și interpretarea capodoperei literare [17]
I.P.B.

BIBLIOGRAFIE

1. Sandro Palazzo: Heraclit și Parmenide; editura Litera, București, 2021, traducere de Marina Loghin.
2. Gilbert Durand: Structurile antropologice ale imaginarului. Introducere în arhetipologia generală; traducere de Marcel Aderca; prefață și postfață de Radu Toma; editura Univers, București, 1977.
3. Basarab Nicolescu: Transdisciplinaritatea. Manifest; traducere de Horia Mihail Vasilescu; editura Polirom, Iași, 1999.
4. Eugen Simion: Întoarcerea autorului. Eseuri despre relația autor-operă; editura Cartea Românească, București, 1981.
5. Vezi Grupul µ (J. Dubois, F. Edeline, J.M. Klinkenberg, P. Minguet, F. Pire, H. Trinon / Centrul de studii de poetică, Universitatea din Liège); introducere: Silvian Iosifescu; traducere și note: Antonia Constantinescu și Ileana Littera; editura Univers, București,. 1974.
6. Umberto Eco: Opera deschisă. Formă și indeterminare în poeticile contemporane; ediția a II-a, traducere și prefață de Cornel Mihai Ionescu, editura Paralela 45, Pitești, 2002.
7. Ion Popescu-Brădiceni: Meditații secrete, editura Limes, Florești – Cluj, 2025.
8. Vezi Miguel de Unamuno y Jugo: Antologia Poetica/Antologie poetică; edicion bilingüe español – rumano/ ediție bilingvă spaniolă-română de Carmen Bulzan; con un prologo de Alfredo Pérez Alencart, Universidad de Salamanca/ cu un prolog de Alfredo Pérez Alencart, Universitatea din Salamanca; Institutul European, Iași, 2012.
9. Ion Stratan: Opera Poetică (I); ediție, prefață, note, bibliografie și repere critice de Dan Gulea, editura Rocart, Băbana, 2024.
10. Ion Stratan; Țara dispărută (poeme), Noul Orfeu, București, 2003.
11. Vezi Gilbert Durand: Figuri mitice și chipuri ale operei/ De la mitocritică la mitanaliză; traducere din limba franceză de Irina Bădescu, editura Nemira, București, 1998, pp. 68-74.
12. Vezi Friedrich Nietzsche: Nașterea tragediei (pp. 177-297, în volumul „De la Apollo la Faust/ Dialog între civilizații, dialog între generații; antologie, cuvânt înainte și note introductive de Victor Ernest Mașek; traducere de Lucian Blaga, Ion Dobrogeanu-Gherea, Ion Herdan, editura Meridiane, București, 1978.
13. Vezi Georg Trakl: Metamorfoza răului (Poeme); traducere, cuvânt înainte și note de Petre Stoica; editura Univers, București, 2000, in integrum
14. Vezi Matei Călinescu: A citi, a reciti/ Către o poetică a (re)lecturii; traducere din limba engleză de Virgil Stanciu; cu un capitol românesc inedit despre Mateiu I. Caragiale (2002), editura Polirom, Iași, 2003, pp. 355-359.
15. Eugen Simion, Op. Cit., p. 78
16. Jean-Paul Sartre: Qu’ est-ce que la litterature?, Edition Gallimard (1948), p. 55
17. Ion Popescu – Brădiceni: Reinventarea capodoperei/Arca Metanoia; colecția Opera Omnia (publicistică și eseu contemporan), editura Tipo Moldova, Iași, 2016, pp. 1-10.

Articolul EDITORIAL – Entelehia și întoarcerea Autorului apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

2. Limba și Textul în viziunea lai Eminescu
Despre limbă/vorbire Mihai Eminescu se referă în termenii cei mai exacți cu putință. Celui Ales, Fantezia îi vorbeşte „în limba ei – şi limba ei e armonia lui Plato”5: „În limba sa numai i se lipesc (omului) de suflet preceptele bătrânești… numai în limba sa omul îşi pricepe inima pe deplin… Limba noastră – placă-ne-o a crede – are un trai lung și de aceea-i şi trebuie o dezvoltare lungă… vorbă cu sunet implică un fond de înțeles oarecare… În genere vorbele nouă iau un înțeles abstract, cele vechi păstrează înțelesul concret… (cele noi sunt semne, cele vechi sunt simboluri-n.n., I.P.-B.)
Comentând, într-un veritabil tur de forță, de filosofie a limbajului, vorbele vechi <«mulțumitor, nemulțumitor» și vorbele noi (sinonimele imprumutate) «grat, ingrat», Eminescu începe prin a avertiza că vorba veche pierde din cercul însemnătății sale ceva: ea pierde din terenul său, „tocmai pe-atât pe cât a coprins sinonimul său.” „Vorba primitivă câștigă două puncte de vedere, unul larg și altul strict. Din punctul de vedere largel păstrează drepturile sale și extinderea sa veche – acesta e înțelesul cel larg al cuvântului. Din punctul de vedere strict, el ni se prezintă tocmai aşa cum l-au scurtat sinonimele sale – acesta e sensul strict al cuvântului”.
Avem in nuce pe Constantin Noica din ”Sentimentul românesc al ființei”. Dar să ne demonstrăm afirmaţia:,,Mulțumitor și nemulțumitor mi se pare că și-au desemnat deja cercul lor strict de însemânță. Ele ating subiectul, ele ating cu desăvârşire individualitatea, eul subiectului – pe când obiectul ca atare poate să fie ingrat… Gratitudinea implică o datorie din partea obiectului, mulțămirea de fel. Mulțămirea e internă – ea e pentru sine însăşi – originară, ea este pentru că este. Gratitudinea presupune o datorie, ea există pentru că are datoria de-a exista, și prin lipsa ei exercită o nemulțumire morală. Mulțămirea nu are datoria de-a fi. Lucrul cel mai grat, venitul frumos și sigur al lucrărei de pământ, implică deseori nemulțămirea vie cu starea de agricultor, e o stare dar nemulțumitoare, pe când cugetarea cea grea a filozofiei, fără a-ți aduce onoare sau bani, se-ntâmplă să te mulțămească pe deplin cu toată ingratitudinea lucrărei… Mulțumire ori nemulțumire sunt fenomene psicologice, grat și ingrat sunt cu desăvârşire etice. Omul trebuie să fie mulțumit ori nemulțumit involuntar (deci, nimic nou sub soare: teoria domnului Eugen Negrici se înscrie, iată, în plină descendență metalingvistică eminesciană – n.n., I.P.-B.), astfel cum trebuie să vadă pentru că vede, cum trebuie să fie pentru că este. Nu aşa gratitudinea. Omul poate să fie grat, dar poate să fie și ingrat – după cum îşi îndeplineşte datoria lui etică6. „Consistența unei limbe – apreciază Mihai Eminescu – începe cu scrierea ei. Elemente primite în această scriere nouă fiind chiare, devin consistente și rămân în limbă, dacă nu contrazic cu direcțiunea spirituală a poporului. Ele nu trebuie să coincidă cu natura limbei, ci numai să nu o contrazică… Arhaismii poate că-i va încetățeni cu-ncetul poesia – dar numai ea, căci e un drept sivalei de-a revivifica colorile limbei prin vorbe dezgropate din mormântul trecutului”.
Dar ce și cum arată textul în viziunea lui Mihai Eminescu? Apelăm, de data aceasta, la un studiu al lui Marin Mincu7, procedând pe dos; il caracterizăm, pe Eminescu, ca autor de text(e), prin virtualitățile sale împlinite. Dar până, la acest demers al nostru, să tălmăcim una din propozițiile de mai sus, eminesciene, printr-o depoziție hermeneutică a lui Adrian Marino”:„Înţelesul prim, fundamental, originar, al literaturii – de unde și definiția sa tradițională – este legat intrinsec de scris și de întreg câmpul său semantic-lexical”. ”Graphein” înseamnă în același timp ,,a scrie” şi ,,a picta”, ”scriere”, ,,pictură”. Deloc întâmplător deci, leronim este și scriitor, și pictor.,,Scrisorile” lui către Cezara ori către Euthanasius sunt opere literare (și din acest punct de vedere,, O istorie frumoasă: Ieronim şi Cezara” este un metaroman care conține în structura lui un roman epistolar).8
De aici și permanenta tradiție a interferenței scris-imagine, scris-pictură.,, Noua critică” însăşi „descoperă” și ea truismul că literatura îşi are,,originea” în literă, că, „substanța” literaturii este scrisă.
Dintre categoriile clasice de „scrieri” – scrise, textul este cel mai în actualitate (și în vogă), chiar și după 2020. El, hermeneutic identificându-l, semnifică orice fel de scriere, enunț, expunere, discurs scris şi este țesut din/este o țesătură de litere scrise și transcrise (s.n., I.P.-B.) ori de cuvinte. „Scriiturii pur literale îi corespunde, în sfârşit, textul pur literal, redactat și considerat în literalitatea sa imanentă9.
Aşadar, în viziunea lui Marin Mincu, scriitura textualistă actuală ar fi cu totul altceva decât poezia orală, baladescă, ar constitui o fatalitate aspectul că, și-n prezent, celula poetică, autohtonă mai creditează moduluri semnificante, cultivate cu preponderență de către un emitent folcloric”. Acelaşi teoretician decretează că,,eul poetic ar putea reprezenta însumarea acelor vaste raporturi de (in) determinare ce se stabilesc între o instanță emiţătoare antrenată direct în discurs (lucru pus în evidență prin diverse mărci sau martori textuali) și obiectul acestui discurs care poate fi realul „real” sau realul textual.10 Astfel metodele poetice propuse de clasicii interbelici ori de cei neomoderniști nu fac altceva decât rescriu eminescianismul, il transformă în funcție de cerințele disjuncte ale manifestării discursului poetic modern și post-modern. Fenomenul permanent de infuzie și transfuzie a eminescianismului în corpusul actual, trecut și viitor al literaturii româneşti probează încă o dată necesitatea unei noi paradigme de abordare hermeneutico-poetice, cea transmodernă, și a unui nou curent critic și de creație beletristică propriu-zisă, transmodernismul. (va urma)
Ion Popescu Brădiceni, doctor în litere, scriitor

Articolul Vara lui Mihai Eminescu. 175 ani de la naștere ”O istorie frumoasă: Ieronim și Cezara” – un roman inedit de Mihai Eminescu – (I) apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

2. În numele trandafirului
În „Jurnalul de la Păltiniș” și „Epistolar”, Gabriel Liiceanu a făcut din Constantin Noica un model (și totodată un irepetabil metamodel – n.n.). A inventat o „școală de filozofie”, a promovat un portret de eroiard ascetic, dedicat numai culturii majore, de rang european și mondial. Cum am avut ocazia rarisimă să urc, student prin anul al III-lea, la Păltiniș, și să-l întâlnesc cu noroc, întrucât tocmai se pregătea să plece la București, să dea la tipar o prefață la nu-mi mai amintesc ce volum al unui filosof clasic, pare-mi-se, totuși, din Grecia Antică, pot afirma eu însumi că avea o figură tipică de „cărturar” parcă atunci descins, cu o mașină a timpului, din „Numele trandafirului” al lui Umberto Eco, care poseda secretele deveninței universale a omului care a trăit spectaculos și sacrificial (cum Bruno, Hus, Bonaparte – n.n.) și care nu s-a lăsat ucis de teroarea stalinisto – comunistă. În van a năzuit să-i umbrească ceasul de glorie inexpugnabilă, performativă, categoric transtemporală. Alexandra Laignel – Lavastine, în „Filozofie și naționalism. Paradoxul Noica” (în traducerea lui Emanoil Marcu, volum lansat pe piață tot de Humanitas, în 1998 – n.n., I.P.B.), unde-l acuza fățiș pe marele filosof naționalist de comunism și ceaușism antidemocratic.

3. Un soi rar de Don Quijote
Mircea Flonta are curajul și verticalitatea morală de a-i apăra „turnul de fildeș” și „fortul” în natura muntelui mult mai aproape de cer decât câmpia, în care s-a dedicat ideilor reci, dar care, reintegrate într-o poveste” (ca-n „Povestiri despre om” – n.n., I.P.B.), se reconfigurează sensibil – emoțional, regența intelectului coabitând cu metafora, cu metonimia, cu hiperbola, cu litota etc. A fost, Constantin Noica, un soi rar de Don Quijote, nealienat de litera și presiunea cărților, ci doar aplecat asupra slujirii nu a virtuților cavalerești, ci asupra conceptelor abstracte pe care se pricepea, precum Martin Heidegger, să le-mbrace în veșmintele accesibile oricărui spirit preocupat de universul bibliotecii bibliopolisiene. De exemplu, fiind în închisoare, avea forța interioară de a se sustrage regimului crunt al torționarilor (cărora prozatorul și prietenul meu, Adrian Alui Gheorghe, demască ororile comise în romanul „Urma” – n.n., I.P.B.), de a-și autocrea o alternativă a supraviețuirii prin evadarea în vreo problematică stranie, aparent „nod gordian”. Undeva, într-un interviu, arăta că uita de condiția de pușcăriaș (din cauză că fusese redactor la ziarul „Buna Vestire” în septembrie – octombrie 1940, funcție din care plecase la Institutul Român din Berlinul hitleristo – fascist).
Or, ziarul „Buna – Vestire” (apropo, un roman al lui Nicolae Breban se numește tot așa: „Bunavestire” – n.n., I.P.B.), a servit propaganda Mișcării Legionare. Dar să reînnod firul editorialului. Într-o zi de prizonierat, într-o celulă, cu pereții mucegăiți în pardoseala umedă, s-a concentrat asupra unei salutare metode/suprametode pentru stabilirea comunicării cu presupuse inteligențe extraterestre. Într-o altă zi s-a axat pe recapitularea etapelor de evoluție a filosofiei de la presocratici până la Hegel și Husserl. De altfel, își devotase întreaga carieră academică sau științifică, metafizică și hermeneutică pe spunerea lucrurilor esențiale, parcurgând cu memoria praguri greu de trecut. Dar el le-a trecut pe-o punte de ani, care l-a determinat să exclame că „trei lucruri ne pot lăsa indiferenți: politica, istoria și timpul. Tot ce e bun, tot ce e cultură, iese din timp. Refuzul lumii nu e o lașitate, ci o înțelepciune materializată în promovarea cauzei emancipării și libertății omului cu toate resursele speculației ontologice”.
Așa se face că opera capitală a lui Constantin Noica e tratatul de ontologie „Devenirea întru ființă”.
Ion Popescu Brădiceni, doctor în filologie, scriitor și gazetar

Articolul EDITORIAL – Marile spirite se întâlnesc apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

2. Mac şi Memorie
Pe Paul Celan l-a citit şi Ion Pop şi-a rămas cu imaginea unui poet de o tonalitate ceremonios-ritualică şi accentuat elegiacă într-o primă etapă. În cea de-a doua fază, formele lirice sunt mai condensate; imaginarul liric e acum marcat de obsesia protecţiei acvatic-materne, înscriind simbolic ştiuta experienţă tragică trăită, în motive persistente (părul femeii iubite, marea, fuga, fausticul, departele). Discursul liric are intensităţi expresioniste, dar şi stilizări ale tensiunii care ar putea duce cu gândul pe orice critic literar ori hermeneut mai temerar la poezia Elsei Lasker-Schüler.
În „Mac şi memorie” de pildă, amintirea dureroasă a timpului trăit se conjugă cu dificila voinţă de abstragere contemplativă din evenimentul brut şi brutal; iubirea conservă tensiunea dintre regimul „nocturn” al imaginarului şi nevoia limpidităţii de sine; rostirea se cristalizează în forme epurate; unele texte înscriu chiar acest proces alchimic dinspre suprafeţele realului vieţii vizibil-trăite către înaltul, adâncul ori târziul unui timp esenţializat; sau vorbesc despre cucerirea numelui sub semnul distinctiv al aceleiaşi decantări a suferinţei reale într-un lacrimariu simbolic.

3. Pretomodelul Ahasverus
Doresc eu însumi să accentuez caracterul metapoetologic de meditaţie asupra rostului însuşi al scrisului în momentele de maximă tensiune existenţială. Discursul celanian e de o particulară concentrare, frizând ermetismul, încărcat de conotaţii şi aluzii, saturat de sensuri elaborate în obscurul atelier verbal (de înţelesuri ocultate – n.m.,I.P.B.).
Marin Mincu îmi furnizează numele adevărat al lui Paul Celan: Paul Antschel(Ancel), un evreu bucovinean (Bucovina a fost anexată între 1778-1918 de către Imperiul Austriac – n.m.,I.P.B.), Tot de la el aflu că Andrei Corbea i-a dedicat o monografie: „Paul Celan şi meridianul său”; că a activat la editura Cartea Rusă (?!) între 1945-1947, unde s-a familiarizat cu exigenţele poetice ale suprarealiştilor.[5] Paul Celan poate fi comparat, din perspectiva receptării operei sale de către exegeţii occidentali, cu Eugen Ionescu; aceştia s-au comportat mârşav, încercând să surdizeze, bagatelizeze, oculteze într-o manieră greu explicabilă (eu acuz, ca şi Constantin Noica Occidentul, de atitudine vădit antiromânească generalizată – n.m.,I.P.B.)[6]
Vin şi cu câteva aprecieri, mai singulare, enunţate de către scriitorul Lazăr Popescu; în relectura acestuia, poeticitatea textelor celaniene descinde din protomodelul lui Ahasverus şi pe urmă din cel pascalian, culminând cu trauma Holocaustului în al cărui angrenaj criminal au pierit părinţii, prietenii şi o întreagă civilizaţie, consecinţa fiind izolarea, nebunia şi suicidul în Sena.[7]

4. Trăsături fundamentale
Într-o „aproape monografie” a dimensiunii româneşti a operei poetice a lui Paul Celan, Petre Solomon scoate în evidenţă ceea ce rostirea teribilă şi inumană practicată de exegeţii (unii din ei chiar critici „profesionişti” spre ruşinea contemporaneităţii – n.m.,I.P.B.) puşi pe negat, au tot amânat ori chiar ostracizat particularitatea/ unicitatea limbajului celanian.
Uneori mă las şi eu sedus de ispita de a reabilita scriitura eliptică (şi aparent impersonală – n.m.,I.P.B.), de tip mallarméan, în care drama limbajului pare singura ce se impune. Henri Meschohnic, Michael Hamburger, George Steiner, Peter Szondi, Jean Bollack, Milo Dor au sesizat, ca pionieri, trăsături fundamentale precum:
● „uciderea limbii germane” – ca reacţie a biografiei;
● nonarbitrarietatea textelor poetice, fals ermetice;
● unitatea de nedezdruncinat a întregii opere poetice;
● autenticitatea decisă de contextul personal şi istoric;
● întoarcerea autorului în propria sa operă literară;
● constituirea unei posibile vieţi din biografeme exploatate scriptural; în acest sens, Corin Braga a postulat o metodă psihobiografică[9], unde direcţia hermeneutică este dinspre operă spre autor într-un demers de recuperare a intimităţii individului într-o epocă a dezindentificării şi multiplicării măştilor, de explorare a profunzimilor într-o lume a suprafeţelor;
● dicţiunea autobiografică a operei redactate în româneşte relevă un partizan al absolutismului eretic, mesager totodată al haloului;
● confesiunea fie discretă fie indirectă;
● hasidismul narativ; regăsirea unui trecut real ci nu fictiv, născocit involuntar sau voluntar, uliseanismul ca atitudine opusă, evident, proustianismului;
● luciditatea stilului celanian (paronomasa, anagrama, calamburul, substituirea, înlănţuirea, includerea, polisemia) poate reoriginat în Alcofrybas Nasier (adică François Rabelais);
● dicteul automat ca tehnică de dislocarea sistematică a limbajului poetic şi de eliberarea lui de constrângeri sociale;
● caracterul subversiv al jocurilor verbale, al limbajului absurd (din „Belle Époque” – n.m.,I.P.B.)[10].

5. O matrice poliglotă
Paul Celan (Paul Ancel) ţinuse şi o agendă intimistă de însemnări laconice, sub semn arghezian. Este o „cărticică de seară” cu calambururi optimiste, vesele, spirituale, uneori scânteietoare (chiar Celan e obţinut prin anagramarea lui Ancel – n.m.,I.P.B.), perle parodice etc. S-a ataşat suprarealiştilor români ca să exalteze valorile permanente: amorul, libertatea, poezia. Într-o limbă română plină de voci, poetul se reinventează, experimentează, arzând etapele evoluţiei pe-o scenă… europeană şi planetară: „Izma iubirii a crescut ca un deget de înger/…/ o aripă mare de plumb şi alta de frunze,/ un trup istovit în odihna scăldată de ape” sunt geniale versuri într-un poem redactat în româna lui Urmuz, Gellu Naum, Virgil Teodorescu (vezi „Poem pentru umbra Marianei” – n.m.,I.P.B.). În „Azi-noapte” dăm peste altă mostră admirabilă: „Din pomii sădiţi de amurg în odăile noastre incendiate/ vom desprinde încet porumbeii de sticlă”. În „Regăsire” plouă pe „dunele verzi de calcar”, vinul e păstrat „într-o gură de mort, ţinutul cu punţi e strămutat într-un clopot”. În „Reveion” „inelul stins în pahar s-a suit pe fereastră”, „un zar a căzut între lespezi”, „turla cetăţii de lemn a plecat ca o umbră” etc.
E vădită ştiinţa lui Paul Celan de-a fora în profunzime, de-a excava comori echivalente transmetaforice, de-a-şi insolita limba poetică, derealizând cuvintele, lărgindu-le frontierele în direcţii neaşteptate ori metamorfozându-le copios şi electrizant într-un lirism, repet enigmatic, ilogic, contractiv. Ca şi George Steiner, Paul Celan posedă o matrice poliglotă, limbaju-i fiind pivot de conştiinţă inalienabil-alternativ şi de atingere a perfecţiunii: „nespus de frumos în nuditatea-i însângerată”.

6. Cinci decenii
Într-un dicţionar de „scriitori străini”, din 1981, aflăm despre Paul Celan (1920-1971) c-a fost poet austriac de origine român din Bucovina, dar s-a stabilit la Paris. Lirica sa are rezonanţe biblice şi evocă destinul tragic al victimelor nazismului (în „Nisipul urmelor”); sau conţine o dicţiune de sugestie metafizică, îmbinând magistral simbolul clasic cu dicteul suprarealist sau combinând expresia orală directă cu muzica interioară a cuvintelor, într-un discurs metaforic de o şocantă originalitate (în „Mac şi Memorie”, „Din poartă-n poartă”, „Trandafirul nimănui”)[11].
Dintr-un alt „Observator cultural”[12] reţin că Bertrand Badiou – într-un dialog cu Gabriel H. Decuble în limba germană – a realizat o biografie ilustrată din care rezultă că Paul Celan [12] a fost o figură literară cu o viaţă tumultuoasă şi cu o personalitate mult mai complexă (după cum reiese şi din corespondenţa cu Ingeborg Bachmann.[13]
Ca poet, Paul Celan a exprimat oroarea extremă prin tăcere, prin amuţire timp de 50 de ani (1920-1970). A subliniat diferenţa dintre tematic şi pneumatic, perplexitatea în faţa oricărui conţinut de adevăr, fie el şi perceput numai în negaţie, afirmaţia fiind interzisă (la Auschwitz, de exemplu).
Ermetismul, obscuizarea mesajului prin contra-/anti-cuvinte generează un limbaj construit pe o irealitate de necuprins, aflată la marginea realităţii palpabile (precum acea Niemandrose, crescută din nimic”, din „ne-spus”. Formula poezească a lui Paul Celan este una alchimistă: „Solve et coagula”, este în esenţă nu o simplă suflare de vânt (ca la Bob Dylan[13] ci o „Schimbare de suflu (Atemwende)”, o Kehre heideggeriană, o scriitură poetică coagulată autoreferenţializată şi autobiografică autoanihilatoare, o „cugetare de craniu” încapsulată într-o voce unică, mută, pe urma săgeţii: „… ’Naltul tău/ cântec în dura/ scânteie a lui februar îndârjitul,/ pe jumătate distrusul maxilar.// Acea încă/ spre străbatere milă/ Melancolie.// Însădit acum de cele-mplinite-albastru-ţintă,/ în picioare în luntre,/ eliberat şi dintr-a stâncilor scrâşnindă/ binecuvântare”.
Această non-artă po(i)etică excepţionalistă (din Bucovina sonderwgistă – n.m.,I.P.B.) îşi resoarbe ciclic propriile efecte ca să şi incite cu aceeaşi febrilitate fanii „epocali”, printre care, cam târziu, mă număr şi eu, convinşi că poemul orfic îi supravieţuieşte creatorului său, căci originalitatea divină obligă păturile cititoare la alt tip de extrapolare-valorizare a suferinţei (precum a lui Orfeu în Hades – n.m.,I.P.B.) şi a iubirii (pentru euridicea Ingeborg Bachmann) care i-a dedicat în postură de subiect mistic lui Paul Celan câteva versuri memorabile: „Precum Orfeu cânt/ moartea pe corzile vieţii/ iar frumuseţii pământului/ şi ochilor tăi priveghind cerul/ ştiu a le zice doar ceva-ntunecat” (prin „întunecat” a se-nţelege ceva secret, iniţiatic, arhetipal – n.m.,I.P.B.); versurile citate revelează deci modelul orfic cu ale sale mesaje opace, întrupate în transa inspiraţiei de natură romantică şi de credinţă suprarealistă în dicteul automat ca sursă inconturnabilă a poeticităţii resurecţioniste; sau, cum ar afirma Nietzsche, eul poetului liric răsună din abisurile fiinţării purtate de simţurile călătoare în noua lume a spiritului şi a libertăţii de expresivitate (in)voluntară tensionată exacerbat să-şi asume poemul absolut în care răzbate desăvârşirea misterioasei vrăji exercitate de cuvinte în combinaţia artistă cu puterea magică; acest tip de poem celanian conferă textului o realitate ontologică mai consistentă decât cea a lumii reale pe deasupra infestată de nazism ori de marxism.

Bibliografie
1. Vezi Ion Popescu-Brădiceni: Scriitori români contemporani şi cărţile lor esenţiale. O istorie transmodernistă a literaturii române contemporane; editura TipoMoldova, Iaşi, 2023, p.1272
2. Vezi Andrei Corbea: Paul Celan şi meridianul său; editura Polirom, Iaşi, 1998, germanistul ieşean A.C. este laureat al Premiului Herder pe anul 1998;
3. Lia Faur: Un interviu cu Khalid Al-Maaly, traducătorul lui Paul Celan în limba arabă „Paul Celan a fost o necesitate, cel mai important scriitor pe care trebuia să-l cunosc”, în „Observator cultural”, nr.1139, 14-20 decembrie 2022, anul XXIII/ serie nouă (879), p.12
4. Ion Pop: De trei ori Paul Celan; în „România literară”, anul XXXIX, nr.1, 12 ianuarie 2007, pp.26-27
5. Dintre suprarealişti îl amintesc pe Gellu Naum, Virgil Teodorescu, Paul Păun, Gherasim Lua
6. Vezi Marin Mincu: Cvasitratat de/spre literatură (A fi mereu în miezul realului); prefaţă: Bogdan Creţu; postfaţă Ştefan Borbely; tabel cronologic: George Popescu; editura Paralela 45, Piteşti, 2009, pp.623-625
7. Lazăr Popescu: Cărţile destrămării. Introducere în apocalipsele literare. I. Aezii şi absurzii; editura Scrisul Românesc, Craiova, 2014, pp.53-67
8. Vezi Eugen Simion: Întoarcerea autorului. Eseuri despre relaţia creator operă; editura Cartea românească, Bucureşti, 1981, pp.5-138
9. Vezi Corin Braga: Psihobiografii; editura Polirom, Iaşi, 2011
10. Petre Solomon: Paul Celan/ Dimensiunea românească; editura ART, Bucureşti, 2008, în colecţia Revizitări, coordonată de Mircea Martin, 234p.
11. Gabriel Danţiş: Scriitori străini/ Mic dicţionar, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1981, pp. 10-11
12. Bertrand Badiou: Biografia ilustrată a lui Paul Celan, Suhrkamp Verlag, Germania, 2023
12. Vezi revista „Observator cultural”, nr.1208, 22-28 mai 2024, Anul XXV/ serie nouă (948), p.2, rubrica „La zi”, Paul Celan – o biografie în imagini”
13. Bob Dylan: Suflare de vânt; cu o prefaţă de Mircea Cărtărescu (el fiind şi traducătorul celor 100 de poeme); editura Humanitas fiction, Bucureşti, 2016
Ion Popescu-Brădiceni, scriitor, doctor în filologie

Articolul ESEURI COMPLEMENTARE – Paul Celan şi Sena – sau Paul ANTSCHEL(Ancel) şi drama Holocaustului – apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

S.D.P.: – Domnule Ion Popescu-Brădiceni, de fapt care-i esența poeziei dumneavoastră? Care-s aspectele ei definitorii? În ce constă identitatea dumneavoastră auctorială? V-am propus un proiect de copertă la „Cartea Vieții. Supremația Eului”, iar editorul Mircea Petean a acceptat-o; poate și, fiind atractivă, cartea dumneavoastră se vinde acum la Librăria Cărturești din București, cu oarecare succes.
I.P.B.: – Îți mulțumesc, Silviu Doinaș Popescu, pentru aportul de designer imaginativ și creativ la demersul meu poate prea orgolios.
S.D.P.: A fost pentru mine un fericit prilej de kairotică înțelegere a cărții și de traducere a ei într-un eidos reciproc profitabil. Dar să ne întoarcem la întrebarea cu care vom continua convorbirea noastră.
I.P.B.: … Care-o să intrige pe multă lume…
S.D.P.: … O lume din care o mică „facțiune” o să lectureze cu siguranță „Cartea vieții. Supremația Eului”.
I.P.B.: Mulțumesc pentru încurajări. Am avut mereu încredere în poezia scrisă de iluștrii mei înaintași. Ucenic fiindu-le, ca elev de gimnaziu, ca student ca tânăr profesor la Fundeni-Zărnești și Bălăceanu, apoi ca ziarist debutant la „Gazeta Gorjului”, le-am însușit trăsăturile diferante, le-am exersat îndelung; m-am comportat o vreme ca un neomodernist devotat renașterii unor toposuri, idei, teme, motive, paradigme; nu neg că n-aș fi fost ispitit de expresionism ori de suprarealism; că n-aș fi practicat scriitura postmodernistă; dar m-am desprins din mrejele lor, mi-am creat propriul front de expresivitate pe care l-am numit <<transmodernism>>. S-au referit deja la el criticii importanți precum Constantin Cubleșan, Ioan Holban, Gheorghe Grigurcu, Theodor Codreanu, Lucian Gruia, Adrian Alui Gheorghe, Ion Pachia-Tatomirescu, Emilian Marcu, Ion Trancău, George Mirea, Petru-Ilie Birău, Haralambie Bodescu, Mircea Bârsilă. Nu o să-i citez în acest interviu al nostru, ci o să recurg la propriile-mi poeme. „Transmodernismul” l-am grefat pe „platforma” neoorfismului. Am avut mereu în atenție nu într-atât ficțiunea cât arhitextul. Am recurs dezinvolt la reciclarea unor influențe în aparentă „zdrobitoare”, dar care de fapt m-au determinat să mă reinventez ciclic. Viața mea literară a fost o formidabilă aventură labirintică: uneori m-apuca disperarea c-o să eșuez alteori părut-am de neînfrânt; i-am convins pe câțiva zei să-mi țină tovărășie: Kairos, Narcis, Orfeu, Apolo, Dionisos; Erosul și Mithosul mi-au fost motoarele de (r)evoluție, de schimbări spectaculoase ale imaginarurilor mele insularizate programatic-doctrinar.

2. Heteronimul Ieronim Contemporanul

S.P.D.: V-ați dezlănțuit ca la un curs universitar ținut în fața studenților de la litere de la Târgu-Jiu, Craiova ori Cluj-Napoca sau Alba-Iulia. Dar nu m-ați pierdut pe drum căci eu însumi am studiat la Cluj-Napoca și Timișoara.
I.P.B.: Da, sunt două universități de înalt nivel pedagogic și academic.
S.D.P.: Ce presupune „arta comunicării magicopoetice”? Și cine-i acest straniu Ieronim Contemporanul? L-ați creat ca pe unul din heteronimi?
I.P.B.: Desigur, Fernando Pessoa inspirându-mi procedeul. Acești heteronimi sunt Ioan Brădiceneanul de Ezoterezia, Ioan Protagoras Basileul, Abrasax din Abraxas; ba în dilogia-mi romanescă „Ostrakon” mai apoi și alții de care sper să ne ocupăm cu altă ocazie. Află că în 2018 am publicat cea dintâi carte a lui Ieronim Contemporanul intitulată „Manuscrisul lui Ieronim Contemporanul”. Pe când în „Cartea Vieții. Supremația Eului” el semnează doar prefața și postfața.
S.D.P.: Adrian Alui Gheorghe a comentat acest „Manuscris…” într-o carte a sa „Prăvălia cu poezie”, iar Mircea Bârsilă în „Argeș”.
I.P.B.: Acest heteronim, alteregou al meu, e foarte sigur pe el. Are un titlu nobiliar, căci e strănepot al lui Ioan Brădiceneanul din Ezoterezia. Îi tot scrie mereu lui Ioan Protagoras Basileul, care-i răspunde, la rându-i, conștiincios. Acest <<autor>> Ieronim Contemporanul redactează, la propriul său manuscris, trei prefețe în versuri, trei arte poetice și trei pledoarii pentru arta scrisului transpo(i)etic. Cartea sa e una cu „poezii de tânăr prinț adolescent al Ezotereziei brădiceneene” și totodată cu câteva poeme din viitor. Vaticinare (adică patriotice) și glocale, salvate miraculos dintr-o valiză de militărie, vopsită în verde de către bunul meu tată, strălucit meșter, tâmplar și lemnar, creator de mobilier și chiar cizmar, grădinar etc.
S.D.P.: V-ați iubit părinții?
I.P.B.: Firește că mi-au fost dragi. Au fost alături de literatura scrisă de mine încontinuu. Mi-au înțeles ambițiile, mi-au cultivat dorința de a fi poet și critic literar; mi-amintesc de lansarea „Sufletului Grâului” când Ilarie Hinoveanu, director al Editurii „Scrisul românesc”, a rămas o noapte întreagă în casa noastră „de peste pod”, ca să recitim poemele lui Ady Endre și Serghei Esenin, Nichita Stănescu și Octavian Goga.

3. Un (z)eu în carne și oase

S.D.P.: Aveți pe masa de lucru două masive volume ale lui Ezra Pound… Ce vă leagă de acest uriaș scriitor-american?
I.P.B.: Hermeneutica lui lămurită pentru cei care vor să priceapă că arta poietică și cea poezească sunt simultan comunicare și literatură (în cel mai pragmatic caz meta – și trans-literatură). Cea dintâi e vorbirea, cea de-a doua e stilistică+expresivitate. Acest Ezra Pound e, dragul meu, unul dintre marii poeți ai lumii, tradus la noi de pildă de un alt mare poet, desigur român, Mircea Ivănescu, despre care am scris nu de mult într-o carte proprie. Ca poet, Ezra Pound te uluiește prin asimilarea culturii antice (grecolatine) și a culturii medievalo-renascentiste; adaug și preocuparea lui pentru Orient și pentru poezia Chinei. Dă-mi voie să-ți explic un aspect fundamental în ceea ce-l privește pe autorul „Cantosurilor”: poemele de amplă respirație ori dimpotrivă compacte și până în zece rânduri. Mecanismul său întemeiază postmodernismul ca atitudine ancorată, selectiv, în „Bibliopolis” unul înțesat cu tiranice și revalidabile estetic oricând capodopere.
S.D.P.: Să vă referiți acum la „Cartea Vieții. Supremația Eului”. Se vrea o carte-etalon a transmodernismului românesc de azi și de mâine? Mi-am făcut deja câteva note de lector și semiozic și semiotic. Eu cred că vă ancorați discursul liric în neomodernism; că vă credeți un avatar al lui Socrate și al lui Axios Hiperboreul, după cum a arătat și Ioan Holban în „istoria poeziei și prozei contemporane de ieri și de azi” (din 2022); că „ideile lui Audiart” (alt heteronim) vă patronează Ezoterezia interioară, absconsă, (re)codificată eleutheric, iar Benedetto Croce și Gellu Naum vă sunt „ghizi ai mierii cuvintelor”.
I.P.B.: Poezia-mi e pururea imaginară; e transcriere din Cartea Dintâi, reinventare, adică a Modelului-din-primordii; e meditație-n mișcare, mutare în Ficțiune; „Explicația să steie precum fătul în femeie iar bărbatul să se mire ca de-o sfântă mănăstire apărută ca din rouă”. Poezia-mi e levitație între veghe și vis; stilu-i se autodezvoltă ca și ritmu-n natură: urmare a unui secret care se pune, repet, într-o dinamică percepută cu abilitate. Estimp, frumusețea-i sensibilă ascunde o etapă a intelectului grefată pe-o inocență aparent haotică. Pârghiile imateriale ale unei mașini supreme reciclează urechea strămoșilor după convingătoarea muzică a sufletului: cea care duce în punctul de unde, alunecând în mister, poezia poate, în mirabila-i atingere de perfecțiune, să ilustreze mecanica genezei memoriei cea purtătoare de tâlcuri pururi nebănuite căci poetul transmodernist – care am devenit – a învățat să valorifice clipa în care contează numai instinctul.
S.D.P.: „Construirea Casei” Poeziei dumneavoastră – una epopeică, după cum sugerează indiciul discret din paranteză – numai cinci zile (de Luni până Vineri). Cum explicați această „restrângere” a săptămânii? Ce s-a întâmplat cu sâmbăta și duminica?
I.P.B.: E simplu: sâmbăta-i a morților iar duminica a unui Dumnezeu oțios, retras pentru totdeauna în paradisul său devenit inaccesibil nouă, muritorilor de rând. Dar Eu Sunt un zeu în carne și oase, iar fatumul vieții în această tetralogie a Existenței mele pe pământ, un străin, un solitar nemântuit, dușman declarat al prostiei omenești, al politicii defectuoase și mincinoase, al crasei incompetențe, al ideologiilor feroce (adică sângeroase), adept declarat al vieții liberale și al doctrinei social-democrate; și oponent de neclintit al LGBTQW.

4. Lucrurile temeinice

S.D.P.: Despre copilărie, ce vă amintiți? Despre cele dintâi modele, despre primele inițieri?
I.P.B.: Am trăit întru Cunoaștere continuă. De copil am iubit Cărțile. Paradisul mi-l închipuiam ca pe-o Bibliotecă. Până pe la vreo zece anișori apucasem să citesc câteva sute de volume: adică tot ce găsisem în casele tuturor dascălilor și intelectualilor din Drăgoiești și Brădiceni. Învățătorul meu, Rică Dogaru, e vinovat că mi-a insuflat dragostea de lectură. Mai târziu, la Cenaclul Columna, Bică Sterescu, Titu Rădoi, Iancu Popescu; am deprins „meșteșugul” relecturii (adică arta criticii literare soră geamănă cu arta compoziției poetice ori narative). Dar ca lucrurile temeinice să se desăvârșească, părinții mei, Ion și Elena, mi-au adus acasă, câteva zeci de volume; ori mi-au dat lunar niște bănuți (mărunțiș strâns de mine cu migală, răbdare și visătorie nereprimată de lipsurile zilei și epocii, renunțând la bomboane, alvițe, caramele, biscuiți, înghețată pe băț (sau din cealaltă de vanilie cu vișine ori cireșe), cu care mi-am cumpărat singur, de la magazinul sătesc, tratate de Marx și Kant, Platon și Aristotel; romane de Marin Preda, Eugen Barbu, Valeriu Em. Galan, Petru Dumitriu, Mihail Sadoveanu, cărți de poezie de Ilie Constantin, Cezar Baltag, Ana Blandiana, Mihai Eminescu, Octavian Goga, George Topârceanu, Alexandru Macedonski, reportaje de Geo Bogza, ș.a.m.d.
S.D.P.: Lectura e o aventură interioară?
I.P.B.: Memoria mă trădează oleacă, așa că pot să sar o bucată de timp (rămas nerecuperat). Mă aburcam, ca să mă ascund, în fânar, sau mă piteam în vreo scorbură, încăpătoare aproape cât un bordei de ev mediu. Găseam în fantezia povestirilor cel mai eficient remediu împotriva traiului zilnic îmbâcsit de ideologia populară socialistă, comunistă etc. Era să uit: unchiul meu, muzicologul Petre Brâncuși, văr primar cu maică-mea Elena, ne vizita vară după vară. Era profesor universitar în București și-l invidiam; atunci am decis să-l iau drept model, să ajung și eu ca el; iată, acum, mi-s eu însumi, scriitor, publicist, jurnalist, profesor universitar ș.c.l. Dar să nu rup firul amintirilor. Unchiul meu drag (și un om de-o bunătate rară) îmi dăruia, repet, prin iulie / august, un sac de haine, dulciuri, cărți; dar ce cărți; numai capodopere ale literaturii europene și americane, asupra cărora nu mai zăbovesc (și totuși regăsesc pe arcul voltaic niște autori: Homer, Dante, Shakespeare, Villon, Chaucer, Gogol, Turgheniev, Calvino, Poe, Twain, Voltaire, Croce ș.a.). Ulterior, peste niște ani, avea să mă prezinte directorilor câtorva reviste literare din Capitală: România Literară (unde lucra tanti Marieta, soția lui), Luceafărul, Viața Românească. Înțelesese, întrezărise că am factură de scriitor în devenire și m-a încurajat până la moarte neascunzându-și niciodată existența culturală și academică: comportament ce m-a determinat să-mi dau un doctorat în hermeneutica literaturii (la George Sorescu, Alecu Hanță, Dumitru Micu, Dan Horia Mazilu, Ovidiu Ghidirmic, Nicolae Panea).

5. Trirelația istorie-politică-poezie

S.D.P.: Eu, ca reprezentant al generației mele, ce pare una și liberă dar și urgisită, doresc să vă-ntreb: care-i relația dintre istorie-politică-poezie în opera dumneavoastră azi deja numărând peste 2500 de pagini (numai cea literar-critică, vreau să zic)?
I.P.B.: Fiindcă tocmai am împlinit 68 de ani (pe 5 noiembrie 2022), îți pot oferi (din postul meu de veghe, instalat în inima Cetății, acesteia de pe Jiul de Sus, Târgu-Jiu), o variantă de răspuns. Această triadă axiologică și fenomenologică (în subsidiar și hermeneutică) are un terț inclus permutabil. Istoria actuală (și de fapt în genere) e o vale a deplângerii Marilor Mituri, care, după cum afirmă și celălalt maestru al meu, Eugen Negrici, sunt reinventate ciclic în funcție de evenimențialitatea curentă, de contextul local, de crize, războaie, dictaturi/autocraturi, de ideologii periculoase pentru umanitate. Istoria propriu-zisă e, de regulă, o încorsetare, un prizonierat, pentru spirit și corp in integrum. Permite prea multe nenorociri, genociduri, așa-zise revoluții (și lovituri de stat) și asasinate certe (uneori al dracu de necesare, recunosc volens-nolens), furtuni și uragane sociale, partituri neverosimile ale unor „conducători” demenți de-a binelea, încât stau și cuget, și mă îndoiesc de buna ei credință, de utopiile-i (care fie pozitive: comunismul / fie negative: nazismul) sunt de regulă criminale.
S.D.P.: Dați-mi răgaz să mă realiniez acestor imperative ba totalitare ba democratice, ba concentraționare (China și Coreea de Nord, chiar și Iranul) ba ultrademocratice (S.U.A., U.E., Marea Britanie). Deci istoria fără politică „nu se există” (vorba unui personaj comic caragialian).
I.P.B.: Exact. Se condiționează reciproc – afirmă Telqueliștii și marxiștii, de care voiu neapărat a mă ține deoparte, căci nu-i agreez!
S.D.P.: Deci în ce tip de societate v-ar conveni să trăiți? În cea reală ori în cealaltă ideală? Asta reală pe mine, personal, mă exasperează, iar cea ideală, zău, n-am încrederea cea nețărmurită: căci, știți Politeia lui Platon e catastrofală…
I.P.B.: Mai accesibil și înțelept e „Statul” lui Aristotel. Mă rog, ca și-n „Banchetul”, Platon își slujește, scârbos și duplicitar, stăpânii. Urăsc erotismul lui defect moral. Androginismul lui a trebuit „corectat” de creștinism care a găsit că îngerii sunt asexuați; aspect, „adnotat” și de angelologul Andrei Pleșu, în termeni de educație, morală și etică… estetică, hermeneutică, epistemologică etc.
S.D.P.: Să revenim la „Triunghiul Bermudelor”…
I.P.B.: În concepția lui Martin Heidegger și a lui Matei Călinescu, termenul de poiein și de poiesis are conotații mai… terestre, căci se referă la cultura pământului și la producerea vinului; ca mai încoace „locuirea poetică” să denoteze construcția unei case, a unui adăpost; iar limba e cel mai grozav sălaș al inimii, al păcii, al bunăstării, al umanismului periodic resurectat. Cât privește mărcile metapoeticității ele se implementează pe aceleași metagramatici stilistice, pe același corpus alegoric, pe încă „via metaforă” (Paul Ricoeur) ori abilă metonimie (Umberto Eco). În ceea ce mă privește, eu rămân ancorat într-un transmodernism, pe fondul căruia eu am proiectat (prin „metodologia focului viu”) doctrina transmodernistă, de paradigma aferentă, relansată la Cluj-Napoca în prezența lui Basarab Nicolescu, unul din promotorul celebrei „mișcări transdisciplinare”, și a Irinei Petraș”, a lui Virgil Bulat, Horia Muntenuș, Ioan Țepelea, Mircea Petean, Ion Mircea, Mariana Bojan, Persida Rugu ș.a.

6. Deschis comunicării magice

S.D.P. Ați fost, văd sigur, un om „deschis” comunicării… magice. Ați promovat arta interviului savant și transdisciplinar zeci de ani. Există vreun mister nerevelat în practica de zi cu zi a (meta) și (trans)literaturii? Ce vă leagă de lumeitatea curentă și ce anume din ea vă forțează a vă sustrage ei, într-o așa-zisă transcendență a acelei abordări… superioare?
I.P.B.: Luminii, Constantin Noica îi spune devenință (opunând-o Categoriei Ființei). Petre Țuțea îi zice transgresare a futilului. Gheorghe Vlăduțescu îi spune ontologie a eului reîntors la eleatism. Dar în popor există un proverb: „E o treabă ca nelumea”. Cum adică vine asta? Păi, ia să ne reamintim de povestea „Prostia omenească” a lui Ion Creangă unde toate personajele sunt ca „nelumea” (care de ipso et de facto e „cea adevărată” (aletheică și elentherică adică) pe deasupra și parabolesco-științifico-futuristă). Noțiunea de transcendență e „înșelătoare” căci cripticul și fanicul își reinstaurează hegemonikonul câteodată „paralizat” de-o înnămolire infernală a acelei aspirații la „paradisul” posibilist (dar, vai, niciodată realizabil in integrum). Poezia descinde din <<antiqua poesis>>, zăbovește cu Pindar în Hiperboreea (vezi „Grădina-de-mentă” a mea, comentată de Ioan Holban în „Literatura română de azi” în 2022), se cabrează în „Cânturile lui Maldoror, înoată prin halele oceanice ale lui Eminescu și Claudel, poposește în fantezia umoristică a lui Cros, se revendică din obsesia „cubistă” (și obsesia pentru pietre”) a lui Pierre Reverdy și Nichita Stănescu, din vocația pentru Univers a lui Emmanuel, din „plăcuțele de ivoriu” miniaturale ale lui Jane Austen, din „omul dublu” al lui Baltazar Gracian, din arta seducției la Ortega y Gasset, din reflecțiile asupra semnelor asociate cu trăirea lor directă și estetică în „Însemnările de căpătâi ale doamnei Sei Șonagon” ș.a.m.d.
S.D.P.: V-am citit recent, pentru a continua convorbirea de față – pe care eu o concep ca pe-o carte de sine stătătoare – câteva apariții editoriale de ultimă oră, care m-au intrigat. Aș vrea să insistați – pentru cititorii dumneavoastră – asupra conceptului de <<poezie (sub)cuantică>>.
I.P.B.: Oho, am cugetat și am cutezat. Am așezat și am reproiectat fasciculele de „fotoni” ale înțelegerii poeticității. Pentru mine stilemele sunt și reprezintă mostre de interconectare cuantică a particulelor infralingvistice. În figurile mele de stil cuvintele comunică între ele cu o viteză mai mare ca a luminii și căreia i-aș zice instantanee (adică sincrone – n.m.). Și cum nimeni nu știe cum funcționează toate, relațiile în natură îmi însușesc luxul de a înainta ipoteza scandaloasă că exact așa e poeticitatea „inventată” de mine, pe plaja transmodernismului autohton. Metaforele sunt pentru mine ca niște găuri-de-vierme (dacă nu niște „găuri negre” a căror existență Einstein a conștientizat-o dar s-a temut de ele – n.m.). Eu le-am rebotezat transmetafore și o ucenică de-a mea din Cluj-Napoca le-a și fixat teoretic într-un studiu aprofundat. Poezia-mi e grefată, repet aproape enervant, pe-o temelie cultural științifică, ci nu pe simbolistica inspirație de moment. Pentru mine spațiotimpul poetic e „accidentat” de „revelații” tactice și extatice, orficopoetice și similare „mecanicii cerești”, intragalactice.

7. Arta poemului transmodernist

S.D.P.: V-aș propune să-ncheiem acest cel de-al doilea calup al dialogului nostru, unul incomod și iconoclast, într-un mod neobișnuit. Să-mi încredințați în exclusivitate vreun poem inedit spre a-l prelua integral.
I.P.B.: Cu maximă plăcere; are un titlu ademenitor: „Adumbrirea genelor”.
S.D.P.: Atunci să-i dăm curs.
I.P.B.: „Te uiți la mine cam straniu, iubito! Eu tot caut să-ți decodific privirea. Înțelegerea mi-e ca un scaun rezervat într-o catedrală care s-a construit după Oul lui Brâncuși. Iar clipa asta mi se pare oarecum tâmpă, în cea următoare deslușesc zborul unei păsări spre transfinit.
Roland Barthes reinventase un mit (însă cam după ureche, corelându-l cu vreo limbă străveche). Eu stau de șase (învelit cu-o mantă de mătase) ca să nu vină chiar pe neașteptate Cavalerii Apocalipsului.
Ațipesc (cum Prâslea cel voinic sub Mărul de aur), sub Pomul din grădina-mi doldora de fructe-nepereche prinzând glas: N-am să te las. În ficțiunea ta e prea multă Cunoaștere. Întoarce-te în copilărie, în Cartea-cea-vie-a-naturii! Joacă-te la una cu augurii, culege fragi și căpșuni, fă buchete din Florile Râului ca să le dăruiești sânzienelor: ca niște mironosițe pe-adumbrirea cea dulce a genelor.
Transmutându-ne în Bibliotecă – unde Calea Dintâi s-a multiplicat în miliarde de cărți (cum firește că trebuie să se întâmple în orice autentică democrație) – pari, iubito, căzută în contemplare. Eu mă visez argonaut pe-o mare cosmocentrică și-ți scriu ție biruit de-o acedia (metafizică?!) despre Insula în care mi-am clădit Noua Colibă (celei inițiatice îi dădusem foc întrucât femeia-mi din viața anterioară murise deznădăjduită și ftizică, într-o atmosferă asfixiantă, uscându-se precum o biată plantă într-un deșert monstruos).
Răsfoiești, adorato, preocupată de-o anume-idee câteva tratate de alchimio-magie și de oikeiopragie. Chipul ți se luminează brusc. M-apropiu indiscret: e o poveste despre niște întâmplări într-un arhipelag cu strășnicie ascuns de ochii stupizi ai lumii de troglodiți, șmenari, sfertodocți, demagogi, panglicari și politruci, neghiobi și perverși.
În țesăruta-i transnarativă, ezoterică, abia de cobori în miezul lucrurilor: ele însele corupte de-o semiotică durdulie (vai, chiar copios-suspicios de prosperă). Estimp eu iar tânjensc: o sferă (aleph) din care să nu mai ies. Tu să mă bocești iluminată, în Sacra Dimensiune – și să-ți inviți viitori bărbați la cel mai strașnic chef din Câmpiile Elizee.
Vai mie, mumă Gee. Vai mie! Azi e deja sâmbătă? Fugit irreperabile tempus. Și-n templu-s doar eu. Sub bolta înaltă se reconfigurează brusc Edgar Allan Poe, din microcristale până acum invizibile. Cu un manuscris în mână (Principiul poetic. Filosofia compoziției. Esența versului) și cu un abia perceptibil reproș în priviri: ,, Ce te miri, așa? Ei, da, iată-te, a trecut încă o săptămână! Cât un veac! Urcă în șa! Călătoria-i un leac universal!”
S.D.P.: Eu aș adăuga și o farmakonică poemă numită emblematic și noologic „Înfrigurarea”.
I.P:B.: Aha! Mi-o reiterezi și chiar întâmplător mi-o mai amintesc: „E timp destul să-ți iei adio. Tu Gabrielo, tu Mario. E timp să mori și să învii: prinț de brânduși și ciocârlii”: E timp cât să-ți aduci aminte rostirea primelor cuvinte: mama și tata, când pe seară tiparele păreau de ceară. E timp cât să-mpărțim la trei matrița-ntâielor idei, cu mustul stors ca dintr-un teasc, stând însuși iarăși să renasc doar ca poet în zile faste, cu defrișări iconoclaste. E timp să-ntemeiem în doi o casă sfântă și-un zăvoi. Casa limbajului desigur de-al cărei rost mereu mă înfrigur. Zăvoiul să-i ascundă boiul, albinele să-și pună roiul, în vr’un coricov sau gutui, pe scara Cerului să sui în zumzetul împărătesc: egal cu-al meu stil poezesc, din cuante reinstituit. Dar uite, zău, am isprăvit!”
Convorbire realizată de Silviu Doinaș Popescu

Articolul II. Despre copilărie, modele, părinți, literatură și formația academică – De vorbă cu scriitorul și doctor în filologie Ion Popescu-Brădiceni apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

2. Arhitecta de versuri
Prin urmare, muzele antice au făcut cerc (deschis şi pentru mine – n.m.) în jurul Teodorei Cristina Ciobanu care îşi asumă rolul de „arhitect de versuri”. Construirea textelor este evidentă dar renaturalizată poezesc. Artificiozitatea (a se citi mai corect esteticitatea – n.m.) este resorbită de discurs. Pricepută la „arte poetice”, precum rar se mai văd azi în România, poeta desenează versul ca Apollinaire, înţelege puterea culorilor precum neo- şi trans-simboliştii, se răzvrăteşte citind poeme prea „calculate” (aş zice cu prea vădită patimă valéryană – n.m.). Ca atare, se mulţumeşte cu a mai pune o tuşe fină, cu aceeaşi luciditate „carteziană”.
Elytis afirmă despre „cealaltă faţă a poeziei” că se poate reliefa „în această atmosferă de o puritate de cleştar”. O fi ea poezia şi o formă de destăinuire sentimentală, însă ea îşi menţine, şi în cazul Teodorei Cristina Ciobanu, limbajul ei propriu care s-o facă viabilă, ca să-şi poată îndeplini eficient exerciţiul de comunicare a mesajului idiolectal şi expresiv. Astfel poeticitatea ţesută de „păianjenii memoriei” nu e, în situaţia ei, perfidă. În corpul lor transparent, poeta a văzut „lichidul verzui al durerii/ fragmentele de os/… / forţele străvezi ale aripilor de fluture…” etc., dar, anticipând un nou răsărit al „soarelui (său) – creier” (ce metaforă care te scoate din platitudinea retoricii de azi, din ce în ce mai găunoasă la generația tânără actuală – n.m.), poeta izbuteşte echilibrul între antiteze (vezi altă abia mascată ars poetica „Eu cu banchiza, tu cu mistralul” – n.m.), adică între visul raţional şi raţionalul visător.
Implicit, recunosc că îmi place o asemenea dicţiune a unei poete care, „însângerându-şi degetele”, şlefuieşte neobosită forma, cu subtilitățile-i inerente şi necesare, într-o simbio(n)tică tânjind cu destulă autenticitate idealitatea.

3. Omul–Pasăre
Teodora Cristina Ciobanu pare să preţuiască foarte mult pictura. Ca „un sherlock holmes” feminin, printre tablouri, iat-o redescoperind reinaugural (auroral) un „tablou cu maci” uşor furată de perene valori transargheziene, şi de ce-ar fi ceva nelalocul său într-o asemenea intertextualitate?
Poeta atacă orice „compoziţie” transretorică şi ludic şi sublim, mişcându-se cu o dezinvoltură autonomă printre poeţii români de la Minulescu şi Anghel încoace. Declarându-mă adeptul acestui stil de creativitate literară şi neomodernistă (à la manière de Baltag şi Constantin în fibra semantică, ancorată însă în barbianism şi poezia muzicală orfică a lui Cezar Ivănescu), autoarea culegerii lirice „Fluturi în asfalt” (cu ispitire postmodernistă în oximoron – n.m.) se exprimă din când în când cristaloid şi alchimic, esenţial ritualic şi transbacovian: „Lună amară,/ Aburii nopţii; grei/ Pagină strălucind orbitor/ Litere absorbite uşor,/ în apa ei/ Cu oglinda curată.// Litera scufundată/ Se face peşte de piatră/ Cu solzii verzi/ Apă albă/ În care poţi să te pierzi// Apă vie/ Când vrea să fie/ Şi peştii de piatră învie/ Îi auzi,/ Poezie…” (Peşti de piatră, p. 118).
În asemenea fluidităţi metaforice-simbolice, talentul se simte numaidecât, căci natura a hărăzit-o cu vocaţie poetică şi har transcultural/ transumanist. Heractifica ei fiinţă versifică aproape ireproşabil, armonios, vibrând organic cu universul în care un „om-pasăre” fantastic declamă în extaz mi(s)tic o palinodie problematizatoare, interogatoare a ciudatei entităţi-zeu (de sorginte egipţiană – n.m.) (vezi „Om–Pasăre”, p. 119).

4. Un abur de magie
Am fost în juriul Festivalului Internațional de Literatură „Tudor Arghezi” care a premiat-o pe Teodora Cristina Ciobanu. Şi-au revendicat în faţa mea dreptul de a o publica în revistele lor Gabriel Chifu, în România Literară, şi Marian Drăghici, în Viaţa Românească. A cedat cel dintâi în favoarea celui de-al doilea, care părea mai „îndârjit”.
De debutat, eu o lansasem într-un număr din „Miracol de Brădiceni” şi apoi am susţinut-o în continuare în „Caietele Columna”. Îmi amintesc acest detaliu luminos cu un orgoliu oarecum motivat. Am discutat apoi la o cafea ori la un ceai, în câteva seri consecutive, despre stilul ei poetic evident transromantic, elegiac şi autoironic.
Poeziile din „Fluturi în asfalt” trădează în propria-i scriitură influenţa decisivă a Şcolii de Literatură de la Târgu Jiu, la începuturile ei „columnistă”, astăzi evoluată până la a impune în Gorjul cultural-literar o manieră recognoscibilă ale cărei trăsături rămân stabilite: emoţia, patetismul, regimul metaforic, metonimia, puritatea rostirii, şlefuirea strofică, efectele orfice ori amprenta artei verificate de tip Adrian Frăţilă sau efigia verslibrismului cărtărescian.
De la vârsta inocenței până la vârsta autoscrutării propriei interiorităţi integrate de „devenirea intru devenire” (Constantin Noica) Teodora Cristina Ciobanu a parcurs un „labirint” de ispite modelatoare.
Debutul în volum, deja întârziat, se vădeşte a fi unul sub semnul reuşitei şi chiar al excepţiei care confirmă regula, anticipând, deloc prematur, un manierism dătător de stabilitate rematică.
Poeta este pe deplin îndrituită să-şi profesionalizeze scrisul căci are şi talent şi orizont metapoetic conectat deopotrivă spre viitor. Îi prevăd, dacă se va ţine de treabă, dacă îşi va autocenzura sinceritatea dezarmantă, dacă va forţa pe linia eliberării de modele tutelare – o evoluţie spectaculoasă, căci poezia-i te învăluie într-un abur de magie barocă, te îmbie la visare continuă, dar şi la strania luciditate a melancolicului seducător.
Poezia ei te vrăjește, te biciuie cu trăirile ei intense şi fierbinţi, îţi ocupă sufletul şi îţi reverizează inima, propulsându-te într-o zonă antologicometafizică, oarecum aristocratică şi spiritualizată identitar-mitologic-transmodernist.
Ion Popescu Brădiceni

Articolul Recenzii – Fluidități metaforico-simbolice apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

„Cum să gândesc corect pentru a putea să trăiesc şi să lucrez corect în lume”?
Există două direcţii în orizontul gândirii teologice, mai ales în reflecţia teologică privind viaţa spirituală şi morală a omului, una prezentă în isihasmul sinait, iar cea de-a doua în isihasmul athonit. În isihasmul sinait se punea întrebarea majoră „Cum să gândesc corect pentru a putea să trăiesc şi să lucrez corect în lume?“, în timp ce în isihasmul athonit acceptul se punea pe fapte, pe acţiune şi pe teoria conform căreia dacă o acţiune este corectă, dacă este o faptă bună, atunci ea influenţează sau transfigurează modul de a gândi. De aceea, în acel context istoric şi social din timpul facultăţii, pentru că era un sistem totalitar la nivel politic, am înţeles că este foarte important dobândirea unei capacităţi de gândire şi evaluare critică, pentru ca teologia să nu rămână o simplă disciplină, ci să aibă efect şi să aducă roade în planul concret al vieţii noastre creştine. Aşa am descoperit că teologia sistematică poate să ofere această cale de disciplinare a modului de a gândi, şi am ajuns astfel la Teologia morală, pentru că în acea vreme teologia fundamentală, de care eram mai mult atras, nu exista ca disciplină teologică. Ideologia comunistă atee desfiinţase toate disciplinele care ar fi ajutat studentul teolog să-şi dezvolte capacitatea de evaluare critică, iar Teologia morală rămăsese obiectul care avea un larg orizont de reflecţie, cuprinzând toate nivelurile existenţei umane într-o comunitate şi într-o societate, de la nivelul strict spiritual până la nivelul politic, economic sau social. În cadrul studiilor teologice, prin Teologia morală am putut să dezvolt deschideri frumoase şi spre celelalte discipline din spaţiul universitar care se ocupă de problemele omului. Ca disciplină, Teologia morală are o componentă teoretică şi o componentă practică. Ele nu pot fi separate niciodată! Însuşi faptul că Teologia morală ne ajută să înţelegem şi să definim corect ce este binele, ce este libertatea, ce este responsabilitatea, ce este conştiinţa morală, ce este virtutea, ce este păcatul şi care sunt consecinţele logice care izvorăsc din această definire corectă a acestor concepte, deja implică o dimensiune practică, edificatoare. Teologia morală este obligată astăzi, pentru că este dublată de disciplina Teologia spirituală sau de Spiritualitate şi de disciplina Formare duhovnicească, să-şi redefinească identitatea şi vocaţia în spaţiul studiilor teologice. De aceea, Teologia morală aprofundează, precizează, defineşte şi explică, atunci când este vorba despre dimensiunea sa teoretică sau fundamentală, tocmai conceptele cu care operează. Definirea unui concept este foarte importantă deoarece falsificarea unei noţiuni conduce la însăşi falsificarea vieţii umane. „Falsificarea unui cuvânt înseamnă falsificarea unei dimensiuni a vieţii noastre“, ne spune Constantin Noica, iar teologia morală, ca şi celelalte discipline teologice, nu alcătuiesc o disciplină autonomă! Există o unitate organică a tuturor studiilor teologice, aşezată în slujirea Bisericii lui Hristos! Putem vorbi de o anumită autonomie, doar în sensul că fiecare disciplină are metodele ei specifice şi un instrumentar conceptual propriu, dar când vorbim despre scopul pentru care facem teologie sau studiem teologia academică, aceasta este slujirea Bisericii lui Hristos în timpul acesta în care trăim. De aceea, rolul teologiei sistematice, şi implicit rolul Teologiei morale, este să ajute studentul teolog, spre exemplu, să se formeze deplin din punct de vedere conceptual, pentru ca apoi, înţelegând foarte bine specificul vieţii morale creştine, să-i poată ajuta şi pe cei care aspiră spre acest model de trăire creştină. Dacă nu înţelegem şi mintea noastră este confuză, nu putem să-i ajutăm pe alţii să înţeleagă şi să trăiască adevărurile moralei creştine şi spiritul credinţei.
Profesor dr. Vasile GOGONEA

Articolul Educaţia…şi «Lecţia» de viaţă! – Despre morala teologică şi spiritul credinţei! apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

Dacă am pus atâta intensitate şi atât nelimitat
pentru a nu deveni cenuşă, ce altceva decât
transfigurarea ne îmbrăţişează într-o aureolă
totală şi definitivă?

Înviorătoare, mângâietoare, dulce pentru nefericit,
pentru cel mai rău chiar, bunătatea răspândeşte
lumina în mersul ei.

Partea ce ea şi-a ales este cea mai umbrită:
să lege rănile,
să şteargă lacrimile,
să aline durerile inimilor mâhnite,
să ierte,
să împace.

Este bine că-n lume să mai găsesc şi creatori
fericiţi, precum este bine că se mai găsesc
şi oameni care se pot înălţa
continuu, încât adevărul
va dăinui.” (Mitel Milosteanu: Transfigurare).

Articolul „Sensibilităţile aforistice” ale lui Mitel Milosteanu – un eseostudiu de Ion Popescu-Brădiceni – apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

,,Biografia Fiului Lui Dumnezeu e cartea după care se creşte omenirea”!
Atunci când se referă la sfânta credinţă în Dumnezeu, Mihai Eminescu spune următoarele: ,,Iată două mii de ani aproape de când ea au ridicat popoare din întunerec, le- au constituit pe principiul iubirii aproapelui, două mii de ani de când biografia Fiului Lui Dumnezeu e cartea după care se creşte omenirea. Învăţăturile lui Buddha, viaţa lui Socrat şi principiile stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului La-o-tse, deşi asemănătoare cu învăţămintele creştinismului, n-au avut atâta influenţă, n-au ridicat atâta pe om ca Evangelia, această simplă şi populară biografie a blândului nazarinean a cărui inimă au fost străpunsă de cele mai mari dureri morale şi fizice, şi nu pentru el, pentru binele şi mântuirea altora. Şi un stoic ar fi suferit chinurile lui Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie şi dispreţ de semenii lui; şi Socrat a băut paharul de venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuţii civice a anticităţii. Nu nepăsare, nu despreţ: suferinţa şi amărăciunea întreagă a morţii au pătruns inima mielului simţitor şi, în momentele supreme, au încolţit iubirea în inima lui şi şi-au încheiat viaţa pământească cerând de la Tată-Său din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel a se sacrifica pe sine pentru semenii săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane, acel sâmbure de adevăr care dizolvă adânca dizarmonie şi asprimea luptei pentru existenţă ce bântuie natura întreagă” (Ziarul «Timpul», 12 aprilie 1881). Parcă subliniind aprecierea marelui nostru Poet, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, arată că «Mântuitorul Iisus Hristos, primind a fi răstignit pe cruce din iubire pentru oameni şi luând asupra Sa păcatele lumii, a transformat crucea din instrument de ocară şi de tortură în simbol al iubirii făcătoare de viaţă», iar, la această menţiune, să adăugăm şi faptul că eminescologul cercetător, Nae Georgescu, aminteşte într-unul din studiile sale despre un episod mai puţin cunoscut de lume din viaţa lui Mihai Eminescu, care la rândul lui atestă trăirea în comuniune creştină a poetului şi primirea Sfintelor Taine. Mai exact, e vorba despre faptul că în de anul 1886, când Eminescu se afla la Mănăstirea Neamţ, de Sărbătoarea «Sfinţilor Mihail şi Gavriil», deci, de ziua numelui său, Poetul a solicitat ca să fie spovedit şi împărtăşit de către preot, iar, din consemnarea preotului în legătură cu acest moment semnificativ, reţinem următoarele: «În ziua de Sfinţii Voievozi în anul 1886 m-au chemat la Mănăstirea Neamţu, la bolniţă, şi l-am spovedit şi l-am împărtăşit pe poetul M. Eminescu. Şi au fost acolo Ion Gheorghiţă, din Crăcăoani, care acum este primar. Iar M. Eminescu era limpede la minte, numai tare posac şi trist. Şi mi-au sărutat mâna şi mi-au spus: ,,Părinte, Să mă îngropaţi la ţărmurile mării şi să fie într-o mânăstire de maici, şi să ascult în fiecare seară ca la Agafton cum cântă «Lumină lină»! Iar a doua zi…”, pentru că de aici textul se întrerupe deoarece următoarea pagină a cărţii de rugăciuni pe care îşi făcuse însemnarea preotul, s-a pierdut. Cu toate acestea, rămân vii reverberaţiile poetice din sonetul «Răsai asupra mea», din anul 1879, inserată în manuscrisul cunoscutei «Rugăciuni»: ,,Răsai asupra mea, lumină lină,/ Ca’n visul meu ceresc d’odinioară…”, mai ales că în momentul în care suntem conştienţi de faptul că Iisus este Dumnezeu pe pământ şi om în cer, aşa cum spune Sf. Ioan Gură de Aur, de bună seamă, putem înţelege că Eminescu este mărturisitor şi rugător pe pământ şi Luceafăr în cer!

,,Istoria omenirii este desfăşurarea cugetării Lui Dumnezeu”!
Ca o confirmare a aprecierii că putem vorbi, fără teama de a greşi, despre Eminescu şi credinţa lui sinceră în DUMNEZEU, să mai reţinem şi faptul la un moment dat, mai exact, în iunie 1883, Eminescu şi-ar fi exprimat dorinţa sinceră de a se călugări, lucru pe care l-a mărturisit în perioada tensionată şi în multe privinţe epuizantă legată de activitatea sa la Ziarul «Timpul». Deci, aşa cum am amintit, din luna iunie 1883, când, după mărturisirea sa ,,eram stricat cu toată lumea”, iar Maiorescu şi Simţion căutau pe ascuns ca să pună la cale o viitoare internare «salvatoare» (sic??!!) a lui Eminescu, Titu Maiorescu nota următoarele cuvinte referitoare la intenţia poetului: «Foarte excitat, sentiment al personalităţii exagerat (să înveţe albaneza!), vrea să se călugărească, dar să rămână la Bucureşti», deci, la o mănăstire din jurul Bucureştiului, pentru că dorea avantajul de a fi mai aproape de marele centru cultural al ţării! Dorinţa Poetului de a se călugări a mărturisit-o şi lui Zamfir C. Arbore, un condeier şi un confrate de la Ziarul «Românul», în anul 1882, când Maiorescu nu-i «descoperise», încă, semnele bolilor de care era suspectat, când Poetul spune: ,,Ştii ce, dragul meu, hai să demisionăm, tu de la «Românul», eu de la «Timpul», şi hai să ne călugărim, căci nu suntem făcuţi să trăim între lupi. La mănăstire, în chiliile solitare, să scriem letopiseţe în cari să înşirăm tot ce îndură nenorocitul neam românesc, pentru ca să se ştie cât amar a suferit românul, cât a trăit pe acest pământ“, îi spunea poetul confratelui său. În anul 1884, Eminescu reia gândul «salvării sale prin călugărire», precizarea fiind, totuşi, desprinsă dintr-o scrisoare a lui Petre Missir către Titu Maiorescu, dar, de fapt, menţiunea fiind atribuită şi reţinută pe seama nebuniei Poetului şi luată drept o glumă…nebunească! Faptul că nici vorbă să fie glumă nebunească o asemenea dorinţă, cu atât mai puţin un semn al alienării Poetului, ne-o dovedeşte exemplul eroilor săi din «Sărmanul Dionis», «Cezara», «Povestea magului călător în stele», eroi care ilustrează imaginea cea mai relevantă, aceea a călugărului! Chiar demn de apreciat rămâne şi faptul că în 1909, la 20 de ani de la moartea Poetului, criticul Corneliu Botez, cel care a avut initiaţiva omagierii lui Mihai Eminescu, pentru prima dată de la moartea sa, la Galaţi, în lucrarea sa, «Omagiu lui Eminescu», scria despre Gheorghe Eminovici, tatăl lui Eminescu, că: «…obijnuia să-şi invite rudele şi prietenii la Ipoteşti, unde-i primea şi ospăta bine, mai ales la sărbători mari, cum e la Paşti ori la Sf. Gheorghe, când îşi sărbătorea ziua numelui. Îi ducea la biserică, unde asculta slujba cu multă evlavie, căci atât dânsul, cât şi mama poetului erau religioşi, nu lipseau duminica şi în zi de sărbătoare de la biserică şi se supuneau obiceiurilor religioase în mod strict», iar Nae Georgescu, un alt critic şi biograf al poetului, aminteşte şi el că «tatăl poetului avea bisericuţă lângă casă» şi chiar «că era fiu de dascăl de biserică. Iar tatăl său, Vasile Eminovici, bunicul patern al poetului, a plecat din Blaj şi s-a stabilit în Bucovina, la Călineşti, prin 1802, unde a ridicat o căsuţă şi, alături, o biserică din lemn la care a slujit. În Bucureşti, Gheorghe Eminovici trăgea la o adresă din Strada Biserica Enei nr. 1, unde şi Eminescu a locuit un timp», ceea ce demonstrează cu prisosinţă că vorbim despre educaţia Poetului Mihai Eminescu în spiritul moralei credinţei creştine, dar, mai ales, acest lucru ne arată modul în care trebuie spus adevărul despre climatul duhovnicesc din familia Eminovici, unde însuşi Poetul a trăit relaţia cu Ortodoxia, sincer şi evlavios, cu speranţă şi cu deosebit respect, toţi membrii familiei fiind asemeni unor buni creştini. Iar, ca să nu fie nici o urmă de îndoială privitoare la simbioza legăturii lui Mihai Eminescu şi credinţa lui sinceră în DUMNEZEU, să reţinem, în final, ceea ce însuşi «Poetul nepereche» o spune destul de clar: ,,Istoria omenirii este desfăşurarea cugetării Lui Dumnezeu. Nu se mişcă un fir de păr din capul nostru fără ştirea lui Dumnezeu”, pentru că Dumnezeu Creatorul vede totul, aude totul şi este peste tot, ceea ce Îl ţine foarte aproape de sufletul nostru care nu trebuie să risipească timpul, ci, să-l îndrepte către ,,Ştirea Lui Dumnezeu”, cum ne spune Poetul Mihai Eminescu!
Profesor dr. Vasile GOGONEA

Articolul Mihai Eminescu – Simbolul Culturii Naţionale! – Mihai Eminescu şi credinţa lui sinceră în DUMNEZEU! apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

Sonet. O zi cu Valer Neag

O zi cu Valer Neag e un prilej
de redescoperire-a artei pure.
În faţa unei Existenţe Dure
el e poate Întâiul printre cneji.

Dar ziua ce se-ncumetă să ţină
Atelierul Magic în lumină
ne-nvăluie cu faldurile-i noi.

De fapt-orice artist e-ntre eroi
când izbuteşte formei să-i dea sens.
În universul straniu şi imens.

O zi cu Valer Neag e-o sărbătoare.
Sorbim cafeaua aburind în ceaşcă.
Parcă plutim, eterni, într-o caleaşcă
de aur, plini de vrajă şi splendoare.
Ion Popescu-Brădiceni, scriitor de duminică

Articolul Scriitor de duminică – Artistul plastic total Valer Neag în eon transmodernist apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

Într-o lapidară și emoționantă cuvântare adresată tinerilor, ca viitori cărturari, ținută în 1984, Constantin Noica recomandă intelectualilor în formare două modele exemplare: Mihai Eminescu şi Nicolae Iorga. „Oricare tânăr de la noi, rostea Constantin Noica, filozof, eseist și traducător, ar trebui să citească primul volum din „O viaţă de om aşa cum a fost”(1934), spre a vedea ce înseamnă tumultul unui început. Poate, după aceea, ar face bine să vadă ce înseamnă un destin de cărturar, răsfoind în picioare, vreo oră și jumătate, cele două fișiere cu lucrările lui Iorga, aflate tot la Biblioteca Academiei”.O mare parte din opera lui Nicolae Iorga, iniţial, a făcut obiectul unor conferinţe, prelegeri şi comunicări. Graţie unui istoric, Ştefan Lemny şi a unui istoric literar, Rodica Rotaru, toate cuvântările rostite cu diferite ocazii au fost tipărite într-o colecție a Editurii Minerva, „Arcade”, având ca temă esenţială ideea unităţii naţionale, o preocupare permanentă a lui Nicolae Iorga. În scrierea sa, „Locul românilor în istoria universală”, Nicolae Iorga arată că atât în timpul migrațiilor și în decursul Evului Mediu, cât și în vremea istoriei moderne, ideea unității era o realitate. Începând cu Evul Mediu timpuriu și până la moartea lui Brâncoveanu, voievozii români încă dinaintea lui Mihai Viteazul, erau conștienți de necesitatea refacerii unității românești în spațiul geografic al vechii Dacii. Prin urmare, în concepția lui Nicolae Iorga, reîntregirea românească a parcurs un drum lung de victorii și de sacrificii. Idealul României întregite, durând de veacuri, a început să prindă viață faptic prin luptele lui Mihai Viteazul despre care scrie „Istoria lui Mihai Viteazul pentru poporul românesc”. Exemplare sunt şi cele trei conferinţe-comentarii despre Mihai Viteazul: „Pomenirea lui Mihai Viteazul(1909)”; „Ziua lui Mihai Viteazul(1916) şi „Cel ce nu se poate odihni” (1916). Mihai Viteazul „a făcut ca neamul nostru să trăiască o clipă de supremă fericire, după care a urmat lovitura perfidă, pierderea câştigului glorios al unei cinstite biruinţe, sfârşitul lui în mijlocul trădării şi batjocurilor unui inamic ignobil”.,,O enigmă şi un miracol: Poporul Român”(Gheorghe I. Brătianu), trăind în unitatea geografică, spațială și politică a vechii Dacii, neîntrerupt, reprezintă o sinteză originală, cu o etnogeneză preponderent romană, primind influențe din cele două lumi, Occident și Orient, contopite într-un tot organic. „Influenţele străine vin şi se duc, agită suprafaţa, dar mai puţin fondul popular conservator”(N. Iorga). De unitatea geopolitică a vechii Dacii erau conștienți nu doar conducătorii celor trei țări românești, dar și căpetenii politice din cele trei imperii vecine, care erau dispuse să se formeze, în secolul al XVIII-lea, un stat tampon, un Regat al Daciei”, aşa cum Eminescu va vorbi în „România și Austro-Ungaria” de o „Dacie ideală”. Nicolae Iorga vine cu argumente în sprijinul unității naționale: limba, datinile, confesiunea, spiritualitatea şi structurile administrative. Ia în calcul mai întâi omogenitatea limbii noastre despre care Eminescu spunea că „O unitate atât de pronunțată a limbei dovedește însă o unitate de origini etnice”, că unitatea noastră de limbă „e o realitate atât de mare şi de energică, încât nici ignoranţa, nici sila n-o pot tăgădui”.În Conferințele sale, în care abordează ideea unității naționale, Iorga pledează mai întâi pentru o unitate spiritual-culturală: „Este imposibil să realizezi o Dacie politică până nu ai o Dacie culturală. O Dacie politică va fi cu atât mai puternică cu cât înainte fusese o Dacie culturală. Dar iarăşi este imposibil să existe o Dacie culturală care să nu aibă imediat consecinţa ei în domeniul politic”. Mihai Eminescu, Ioan Slavici și A. D. Xenopol și alții erau de aceeași părere că unirea politică a românilor trebuie precedată de o intensă activitate culturală, prin conferințe publice, înfăptuirea de biblioteci populare, prin reviste literare, printr-o intensă propagandă ziaristică și prin reprezentații teatrale. Cărți tipărite în cele două Principate se copiază în Transilvania: „Pravila” lui Vasile Lupu, „Psaltirea în versuri”, a mitropolitului Moldovei, Dosoftei, „prea învăţat”, contemporan cu Miron Costin. Nicolae Iorga consideră ,,Biblia de la Bucureşti”(1688) un simbol al unității naționale, „Căci cartea din 1688, arată el, e un monument de limbă cu totul excepțional; truda tuturor cărturarilor de mai înainte s-a confundat în acest minunat simbol de unitate românească; acolo erau silinţele vechilor tălmăcitori din Ardeal, ale îndreptătorilor de grai din Braşov; acolo era întreaga osteneală a călugărilor din mănăstirile oltene și muntene; acolo e noul avânt de cărturărie superioară al unui Dosoftei al Moldovei; acolo era migăloasa grijă a lui Constantin Cantacuzino Stolnicul şi cunoştinţele de greceşte si slavoneşte din vremea de bogăţie şi mândrie a Cantacuzinului”.Această idee fusese materializată de Mihail Kogălniceanu, prin apariţia, în 1840, a revistei „Dacia literară”. Titlul simbolic reflectă scopul acesteia, de a fi ,,o foaie românească”, ocupându-se cu producțiile românești, ,,fie din orice parte a Daciei”. Va trebui să devină un repertoriu general al literaturii române în care vor fi cuprinși scriitorii: moldoveni, munteni, ardeleni, bucovineni, ,,fiştecare cu ideile sale, cu limba sa, cu chipul său”. Se preciza, de asemenea, ca „românii să aibă o limbă şi o literatură comună pentru toţi”, preconizându-se, prin aceasta, unitatea politică a tuturor românilor. Cuvântările rostite cu diferite prilejuri, intrate în volumul „Oameni cari au fost”(1934-1939), prezintă portretele unor personalităţi, care au contribuit la înfăptuirea Unirii celor două Principate din 1859: Alexandru Ioan Cuza și Mihail Kogălniceanu. În „Centenarul naşterii lui Cuza Vodă”, ,,Statuia lui Cuza Vodă”, ,,Învăţămintele din viaţa şi domnia lui Cuza Vodă” și ,,Doamna Elena Cuza”, Iorga prezintă portretul lui Cuza Vodă şi al Doamnei Elena Cuza. „Erou și mucenic; cea mai desăvârşită simplicitate şi cea mai autentică maiestate”, „Alexandru Ioan Cuza, patriot și binefăcător, a întrupat lupta de veacuri a săracului țăran”. Alături de Domnul Unirii din 1859, Doamna Elena Cuza, o româncă de o înaltă cultură, înţeleaptă, şi-a iubit adânc țara, precum și pe soțul ei, pe care l-a împresurat cu iubirea, dar și cu iertarea. În persoana lui Mihail Kogălniceanu, Nicoale Iorga îl vede pe adevăratul om politic și patriotic, vede în el pe „un înţelegător al timpului său şi pregătitor al viitorului”, cu „o viață personală cu desăvârșire curată”. De asemenea, Iorga îl consideră „începătorul culturii române moderne” şi „gânditorul care a văzut limpede România liberă și întreagă”.(La mormântul lui Kogălniceanu”, 29 iunie 1906; ,,Un sfert de veac de la moartea lui Mihail Kogălniceanu”, 1916). Nicolae Iorga, o puternică conştiinţă a României întregite, a pregătit moralmente şi spiritualiceşte întreaga generaţie de intelectuali, începând cu învăţătorimea rurală, pentru marele eveniment pe care îl prevăzuse: Marea Unire din 1918. Atunci a avut loc consacrarea unei realități, a unui vis care stăruie de veacuri, chiar de la originea poporului român, ,,o enigmă şi un miracol”. Se împlinea o firească întregire a României. În mai 1919, Nicolae Iorga prezintă în ședințele Academiei lucrările: „Întâia încercare de cristalizare politică a românilor”; „Istoria românilor şi civilizaţia lor” şi „Drepturile românilor asupra teritoriului național”.
Constantin E. Ungureanu

Articolul Nicolae Iorga și ideea de unitate națională apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

Întâlnirea lui Constantin Noica, filozof, eseist și traducător, cu manuscrisele lui Eminescu, o ,,comoară de manuscrise îngălbenite”, depuse la Academia Română de Titu Maiorescu, în 1902, i-a produs o adevărată fascinație, după el, un miracol eminescian, un miracol al culturii românești. Studierea de către Constantin Noica a celor 44 de Caiete cu peste 7000 de file a condus la apariția a două volume dedicate în exclusivitate lui Mihai Eminescu: ,,Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii româneşti”, Bucureşti, Editura Eminescu, 1975, şi ,,Lecturi kantiene”, ediţie de C. Noica şi Al. Surdu, Bucureşti, Editura Univers, 1975. O multitudine de articole despre Eminescu, necuprinse în volume, au fost publicate de Constantin Noica în periodice: ,,Astra”, ,,Cronica”, ,,Manuscriptum”, ,,Ramuri”, ,,România literară”, ,,Revista de filozofie”, ,,Steaua” etc.În anul 1987, Constantin Noica a acceptat inițiativa Editurii „Junimea” de a cuprinde într-un singur volum toate studiile scrise despre Eminescu, în urma întâlnirii cu celebrele Caiete eminesciene, dar, în același an, filozoful a trecut „de-al lumii hotar” şi deci n-a mai ajuns să dea curs îndemnului „Junimii”. În situația aceasta, Marin Diaconu și Gabriel Liiceanu au realizat în 1988 o ediție care cuprinde toate textele lui Constantin Noica despre M. Eminescu, într-un singur volum, cu titlul „Introducere în miracolul eminescian”, apărut la Editura Humanitas. Iniţiatorii acestei ediţii au utilizat patru categorii de surse: cele două volume dedicate în exclusivitate lui Eminescu, articole publicate în periodice şi nepreluate ulterior în volume, texte inedite aflate în „arhiva Noica” şi benzile de magnetofon ce cuprind conferinţele ţinute la Iaşi şi la Sibiu.
Primul capitol, „Întâlnirea cu manuscrisele eminesciene”, reprezintă o pledoarie pentru facsimilarea şi editarea Caietelor lui Mihai Eminescu, motivând că cele peste 7000 de file ale manuscriselor dau o „imagine a pietăţii faţă de cultura pe care nu ştiu câte alte naţiuni o pot produce”. „Totul îl interesează pe Eminescu: nu doar creaţia literară, ci şi literaturile lumii; filozofia, ca şi astronomia; matematicile, fizica şi chimia; istoria, ca şi economia; limbile clasice și cele moderne; cuvântul străin şi cuvântul românesc” – afirmă C. Noica. Manuscrisele eminesciene reprezintă „o şcoală a culturii”; iar „Eminescu devine o Universitate”. Având în vedere că „Niciun rând din Eminescu nu trebuie să rămână nepublicat” (Iorga) și „Nu e nimic de făcut decât să fie reproduse în întregime” (George Călinescu), filozoful C. Noica trimite o serie de rapoarte către preşedintele şi Editura Uniunii Scriitorilor, susţinând necesitatea facsimilării şi editării manuscriselor. Pledoaria lui C. Noica pentru facsimilarea şi editarea manuscriselor lui Eminescu, idee susţinută şi de Iorga, şi de George Călinescu, are la bază surprinderea că foarte mulţi oameni de cultură generală şi chiar buni cunoscători ai lui Eminescu n-au avut acces la acestea. În volumul ,,Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii românești”, îi evidențiază pe principalii eminescologi pe care îi elogiază pentru cercetarea operei și a gândirii eminesciene, ,,cutremurul nervilor săi”. Titu Maiorescu a văzut în Eminescu ,,un rege al cugetării româneşti”, iar George Călinescu, cu „o competenţă suverană” şi Perpessicius au avut meritul să cerceteze opera eminesciană pe toate feţele, punând ordine în scrierile lui. După cum se știe, Perpessicius a îngrijit o ediție monumentală a operei lui Mihai Eminescu. A plecat timp îndelungat asupra manuscriselor, a depus o muncă titanică, istovitoare, de pe urma căreia a rămas orb. Nicolae Iorga, în urma contactului cu manuscrisele eminesciene, a declarat în mod sentenţios: ,,Un nou Eminescu apăru”, afirmând despre opera sa că este ,,cea mai vastă sinteză făcută de vreun suflet de român și este expresia integrală a sufletului românesc”. În continuare, Constantin Noica se referă la conţinutul acestor manuscrise, exemplifică notaţii din Caietele lui Eminescu şi le comentează. Plecând de la ideea că prin Eminescu i-a fost dată poporului român „o conştiinţă de cultură completă”, C. Noica face o comparaţie între Caietele lui Eminescu şi Caietele lui Paul Valery, care au fost redate întocmai într-o ediţie impresionantă. Face referiri şi la Caietele lui Leonardo da Vinci, artist, dar şi inginer, constructor de maşini şi de păsări zburătoare, caiete pline de calcule şi de desene. Realizează şi o comparaţie între păsările lui Leonardo, care zboară „sub legile mecanicului şi ale organicului”, pe când Păsările lui Brâncuși „zboară înainte de ele”.Constantin Noica este de părere că ceea ce reprezintă Goethe pentru cultura germană, Eminescu reprezintă pentru cultura română, iar „Andrei Mureşanu”, tablou dramatic într-un act este un Faust eminescian. Constantin Noica revine cu aprecieri laudative la adresa criticului şi istoricului George Călinescu, autorul ,,Istoriei literaturii ……” și a ,,Operei lui M.Eminescu”, în două volume, care, cu competență și înzestrare, a străbătut întregul material eminescian: „Ne-am odihnit în Călinescu, acesta e adevărul. Şi ne odihnim încă”. Pe Eminescu nu-l cunosc în întregime nici specialiştii, confirmă C. Noica, pentru că multe din miile de file ale manuscriselor eminesciene au fost scrise în limba germană. Textele publicate după apariţia celor două volume (1975) apar în diferite periodice. Insistă asupra filelor scrise în limba germană și asupra traducerii „Critica rațiunii pure” („Eminescu şi Kant”).Urmează secţiunea ,,Interpretări eminesciene”: „Infinit şi infinire la Eminescu”; ,,Haos și neant la Eminescu”; ,Luceafărul şi modelul fiinţei”; ,,Arheii lui Eminescu” şi „Trei mari gânditori români”, care şi-au pus problema fiinţei: limba, un poet(Eminescu) și un sculptor (Brâncuşi). Ultima secțiune, „Fragmentarium şi Addenda”, conține referiri pasagere la Eminescu, aflate în opera lui Noica, texte ocazionale și ciornele unor conferințe. „În Caietele lui Eminescu, cititorul este confruntat cu ceva incredibil, aproape: o bună întâlnire cu toate. Nu te mai saturi văzând cum poetul marilor nefericiri călătoreşte atât de fericit peste întinderile culturii, întârziind prin văzduhurile ca şi prin câmpurile ei, prin metropolele ca şi prin bordeiele ei, mângâind cu nesaţ cuvinte, cunoştinţe, discipline întregi şi din când în când simple rime” (Constantin Noica).
Constantin E. Ungureanu

Articolul De Ziua Culturii Naționale – Mihai Eminescu – 170 de ani de la naștere – Mihai Eminescu ,,Omul deplin al culturii româneşti” apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

Articolul Note de lector – Caruselul liric al Daianei Stănuşoiu apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

Articolul Centenarul Marii Uniri, al României întregite – Ion Luca Caragiale retrăind solemnitatea întâlnirii cu domnitorul Alexandru Ioan Cuza apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

Articolul Ion Popescu-Brădiceni, un poet autentic apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

Articolul Unicitatea Coloanei fără sfârşit apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

Articolul Constantin Brâncuși vorbind despre sculpturile sale apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

Articolul Recunoaştere clujeană – Criticul literar Ion Popescu-Brădiceni – exeget al lui Mihai Eminescu în TRIBUNA apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

Ideea a prins, iar cele trei volume de restituiri vin să impună gorjenilor figura proeminentă a unui maestru al pedagogiei, în imediată descendenţă haretiană, şi a unui veritabil cercetător, iată la anul 2015.
Cu prilejul celor 100 de ani trecuţi de la naşterea lui Grigore Pupăză, fiul său, cu sprijinul Editurii C.J.C.P.C.T. Gorj şi a unei mâini de comilitoni dăruiţi trup şi suflet actului de cultură, ştiinţă, artă şi literatură, ne-a adunat pe toţi la un altfel de simpozion al reamintirii – exact ca-n Mircea Eliade, model de altfel alături de Constantin Noica şi Mircea Vulcănescu ori Petre Ţuţea, pentru acest arcănean ajuns într-o postumitate oarecum glorioasă la măsura unui veac.
A face un rezumat al celor trei cărţi, fie şi sinoptic – fie şi în stilul prescurtat al lui Descartes – nu e productiv.
Aşa că a-mi asuma calitatea de evaluator axiologic e cea mai potrivită atitudine la asemenea tip de manifestare integrativă-iterativă. Ce m-a frapat în „Contribuţii la monografia folclorică a Văii Jaleşului” e cu prioritate răzvrătirea politică: aspect fundamental în redactarea unui şir de studii, articole şi comunicări parcă interminabil.
A te comporta ca un etern tânăr revoluţionar al ideilor şi a te raporta la registrul lor european şi mondial, în plin regim legionaro-comunistoid, reprezintă un risc enorm, pe care, neînfricat, Grigore Pupăză şi l-a asumat. Seara, la lumina lămpii, ori dimineaţa devreme, la răsăritul zorilor, aşezat la masa lui de scris amenajată în pridvorul casei din Arcani – una evident de sorginte tradiţională, dar prevăzută cu o bibliotecă impresionantă pentru acele vremuri, dascălul-scriitor – căci a elaborat şi o piesă de teatru zidindu-se pe sine în propria-i operă, una, vai, postontologică şi postefigială, şi-a clădit vibrotextual un destin de învingător al lui Cronos.
Cum afirmam, celebrarea unor intelectuali de ieri ai României interbelice înseamnă o reinstituire a cultului strămoşilor, cu adânci rădăcini în fiinţa şi în conştiinţa românească. Trăirea autentică şi istoricul peren se determină reciproc şi conturează o epistemologie recurentă, codată şi simultan decodată sub semnul unor evidenţe cognitiv-constructive, care trădează în modelul Grigore Pupăză o paradigmă a speranţei.
Un alt supravieţuitor al epocii sale, Sabin Velican îmi povestea că a fi învăţător de ţară obligă la a-ţi sluji patria şi în perioade dificile, inclusiv în a fi ofiţer în război, pe linia întâi a frontului. Obligă la a te reînnobila cu aura unei spiritualităţi profunde, răsădită pe pământ ca şi pe cer.
Un asemenea Om a fost Grigore Pupăză şi am scris numele «om» cu «O» mare. Un simplu referat profesional trebuia „supervizat” de alţi cinci-şase colegi spre a putea fi conferinţă în ziua metodică ori publică, în frunte cu Titu Rădoi, Ion Trancău, Ion Blendea, Cornel Cârstoiu ş.a. Când vorbea, în sală / amfiteatru / cabinet metodologic, se făcea linişte. Cuvântătorul îşi manipula ortoretoric auditoriul, îl plimba pe noi căi ale cunoaşterii, era înaintemergătorul şi purtătorul făcliei Noului transfrontalier.
Ca profesor universitar am folosit aceste trei opuri; – restitutio in integrum, drept bibliografie obligatorie la studenţii mei, de la D.P.P.D., pendinte de U.„C.B.” Târgu-Jiu. Am fost implicat în toate aceste trei importante apariţii editoriale ale anului 2015 în varii ipostaze şi mă bucur, dimpreună cu Dan Pupăză şi cu toţi cei care într-un fel sau altul s-au lăsat furaţi de asemenea imbolduri transexistenţiale şi proiecte în act reverberate, pilduitor, dinspre trecut spre viitor.
Ion Popescu-Brădiceni

Articolul Portret(e) în acvaforte – Profesor Grigore Pupăză – la centenar apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

Mulţi chemaţi, puţini sosiţi
Aşa cum a anunţat prof.univ.dr. Moise Bojincă, fost Rector al Universităţii “Constantin Brâncuşi” Târgu Jiu, propunerea mi-a aparţinut. Din păcate, primarul ing. Florin Ion Pavel ne-a venit în întâmpinare, oferind spaţiul sălii de şedinţe a Consiliului Local la dispoziţie. Numai că fără participarea consilierilor locali, doar spre final a sosit consilierul local prof. Pantelimon Tivig (PPDD).
Firesc, personal am dat telefoane invitând mai multe persone, aşa cum a procedat şi prof.univ.dr. Moise Bojincă. Salut prezenţa aici însă a doamnei Anca Susanu, şefa Centrului de Informare şi Documentare al liceului, membră între altele a Asociaţiei Culturale «Fiii Satului» Frânceşti.

165 de ani de la naşterea Eminescului
Cu o acribie ce rar mi-a fost dat să cunosc, prof. univ. dr. Moise Bojincă, şi domnia sa originar din satul Frânceşti, ne-a oferit sinteza unei ample documentări despre Viaţa lui Eminescu, aşa cum sună şi titlul romanului cu acelaşi titlu al marelui critic George Călinescu.
Nici nu se putea o prezentare mai reuşită, la cei 165 de ani trecuţi de la naşterea Poetului Nepereche. Despre care, citându-l pe fisoloful Constantin Noica, domnul Moise Bojincă a spus că Mihai Eminescu este « Omul deplin al culturii române». Dar Eminescu nu a excelat doar în poezie, ci şi în filosofie, mai exact în cercetarea filosofică, lingvistică, traduceri şi s-a arătat a fi un adevărat român.  Ca un român adevărat, ba chiar cu origine nobilă – tatăl său, Grigore Eminovici, fiind căminar – le-a răspuns detractorilor şi denigratorilor săi din epocă cu versurile: «Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire.»
Nu mă voi opri asupra multor amănunte din prezentarea vieţii genialului Mihai Eminescu, dar în anul 1866 a mers pe jos, prin Ardeal. Ca să vadă unde-a răsărit soarele românismului şi a întâlnit doi seminarişti, împreună cu care a vizitat Blajul. Unde-a exclamat: «Te salut, mică Romă !»
Despre scrierile economice ale lui Mihai Eminescu, semnalate pe larg în discursul domniei sale de către prof.univ.dr. Moise Bojincă, merită a reveni. Chit că m-am inspirat niţel în editorialul de astăzi.

Ion Popescu-Brădiceni dixit
Cunoscutul poet, critic de artă, critic literar şi eseist conf. univ. dr. Ion Popescu-Brădiceni şi-a rupt din timpul său şi a ţinut o prelegere intitulată «Mihai Eminescu – scriitor european». Avem la dispoziţie o primă parte din viitoarea carte cu acest titlu, dar şi promisiunea că o va pune la dispoziţia cititorilor cotidianului de suflet al gorjenilor – Gorjeanul. Voi prelua doar prima frază: « Eu ştiu de ce Mihai Eminescu este un scriitor european. Ştiu acest lucru şi îmi susţin afirmaţia până la capăt. Neclintit, dar citind, recitind ca să-mi pot argumenta ipoteza de lucru. »Cu o bogată bibliografie, cartea numără până acum peste 385 de pagini.
Voi mai reproduce un citat din George Călinescu: «Eminescu cu cât este mai naţional, cu atît este mai universal». Distinsul universitar a mai pledat pentru susţinerea ideii că Mihai Eminescu – edificator al limbii române. Evident, citatul anterior ca şi acesta ce va urma, din criticul Matei Călinescu: «Eminescu este mereu-mereu un poet al epocii de azi». Aşa cum Eminescu a creat limba română, Shakespeare a creat limba engleză, iar Hristo Botev limba bulgară.

Prof.univ.dr. Ion Mocioi ne-a dezvăluit un portret rar, de Brâncuşi
O enciclopedie Brâncuşi, profesorul universitar doctor în estetică Ion Mocioi ne-a oferit o imensă surpriză. Pe care-o ştiam controversată şi m-am lămurit că nu am dreptate. În perioada bucureşteană a studentului Constantin Brâncuşi, viitorul creator al sculpturii moderne universale a sculptat un bust al lui Mihai Eminescu. Dubiile mele s-au risipit, când am văzut volumul «Luceafărul», Ediţie critică de N. Georgescu, Editura Floare Albastră, 1999. Volum «Cu ilustraţii hyperionice ale lui C. Brâncuşi, acum descoperite», după cum scrie pe coperta interioară. Om pe care-l cunosc ca fiind cel mai valoros eminescolog în viaţă şi profesor universitar doctor ce s-a ocupat inclusiv de moartea suspectă a genialului poet Mihai Eminescu. Au mai participat Nicolae Nicolcioiu, fost viceprimar al comunei Peştişani, fostul primar Nicolae Ciolacu, şi marele iubitor de poezie bună Grigore Brâncuşi, din Hobiţa, om cu o memorie în domeniul poeziei româneşti de-a dreptul extraordinară. Ce ştie pe de rost Luceafărul de Mihai Eminescu şi alte poeme, dar şi o mare parte din opera poetică a lui Vasile Militaru.
Grupaj de ION PREDOŞANU

Articolul Eveniment artistic – Ziua Culturii Naţionale în organizarea Fundaţiei “Casa Brâncuşi-Hobiţa”, la Peştişani, într-un cvasi anonimat total apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

«Doina» este expresia lirică a necesității de conservare a ființei naționale!
Deși aparține unui autor de o cultură care plutește în universalitate, poezia «Doina» poate fi analizată după estetica poeziei noastre populare, căreia Eminescu i s-a circumscris în mod remarcabil și întrutotul cu vocația geniului creator, înzestrat cu acea forță demiurgică de transpunere și sinteză unică și irepetabilă. Reflectând la versurile: “Vai de biet român săracul!/ Îndărăt tot dă ca racul,/ Nici îi merge, nici se-ndeamnă,/ Nici îi este toamna toamnă,/ Nici e vară vara lui,/ Şi-i străin în ţara lui/” constatăm că într-un asemenea sistem de referință, orice comentariu asupra poeziei devine arbitrar și irelevant deoarece capodopera aceasta nu trebuie privită ca o scriere ideologico-paseistă, ci, mai ales ca creație artistic militantă și angajată în susținerea sentimentului național, nicidecum ca o metaforă fictivă și simbolică, motiv pentru care o putem considera și un mesaj adresat unei contingențe istorice determinate. Poezia «Doina» este expresia lirică a necesității de conservare a ființei și a identității noastre naționale, ceea ce nu constituie nicidecum o aspirație pretins politică sau teoretizant-filosofică, ci una ontologică și morală, un ideal sublim care totalizează și transcende experiența lumii fizice, concrete.

Geniul lui Eminescu se subsumează geniului folcloric românesc
Mai ales în poezia aceasta, geniul lui Eminescu se subsumează subtil geniului folcloric românesc, tezaurului creației populare, deoarece vedem că “Eul” liric se obiectivează, în sensul asimilării de sensuri și semnificații ale “sinelui” individual în “sinea lărgită” a conștiinței poporului, mai ales că pana lirică devine expresie unanimă și supratemporală de revoltă împotriva destinului crud, ca și o exaltare a durerii și a nădejdii noastre, a spiritualității românești! Misterul acestei reprezentativități pilduitoare, care nu rezultă doar din versurile: “Numai umbra spinului/ La uşa creştinului./ Îşi dezbracă ţara sânul,/ Codrul – frate cu românul -/De secure se tot pleacă/ Şi izvoarele îi seacă/ – Sărac în ţară săracă!/” confirmă aserțiunea că imaginea unitară a poeziei «Doina» se dezvăluie și prin “expresia integrală a sufletului românesc” (N. Iorga), fiindcă geniul înseamnă “mai mult un exponent decât un individ” (G. Călinescu), iar “conștiința noastră mai bună” (C. Noica) se regăsește în toată plenitudinea ei, pe fondul trufiei contemporane a “eului”, a disoluției lui “noi”, ca să nu mai vorbim de aventurile individualismului anarhic sau pseudo-comunitarismul maselor depersonalizate sau alienate, fiindcă virtutea tradițională a “personalismului meta-fizic și trans-individual” e din ce în ce mai puțin înțeleasă din perspectiva spiritului religios și a spiritului național!

«Doina» eminesciană se încheie cu o viziune grandioasă a “mântuirii”
«Doina» eminesciană se încheie cu această viziune grandioasă a “mântuirii”, o icoană văzută ca rod posibil al unei conlucrări între vrednicia făptuirii omenești și Harul Dumnezeiesc ce proniază lumea aceasta secularizată (“Doar s-a-ndura Dumnezău/ Ca să-ți mântui neamul tău!”). Această misiune salvatoare meta-istorică implică, pe de altă parte, o desăvârșită unitate de credință și de acțiune împotriva tuturor “vrăjmășiilor” fizice și metafizice, angajând atât omul trăitor în istorie (“Ai s-aduni Moldova toată”), cât și elementele Firii (“Îți vin codrii-n ajutor”), pe linia acelui “sentiment cosmic și organic” al sensibilității creștin-răsăritene care a trecut dincolo de teoria lui Mircea Eliade privitoare la “creștinismului cosmic”! Desigur, fiind unul dintre puținele nume privilegiate ale culturii românești, Eminescu implică și condensează o pluralitate de semnificații, o veșnică prospețime, rămânând în același timp, un motiv inepuizabil în toate genurile literare, deoarece, ca o chemare permanentă, ca o poruncă a înălțimilor cosmice, posteritatea se simte nu numai datoare, dar și onorată să-l prezinte în toată complexitatea lui profund fascinantă, nepieritoare și mereu inegalabilă!
Vasile Gogonea

Articolul Despre «Doina» lui Mihai Eminescu… apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.