Arhive Mircea Ivănescu - Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro

Laureaţii Festivalului Internaţional de Literatură „Tudor Arghezi”, la ediţiile 2023-2024

Echipa Gorjeanul — Thu, 23 May 2024 21:00:11 +0000

1. Ion Mureşan Criza interiorităţii şi sarcasmul satiricoironic
Ion Mureşan figurează, necomentat de Aurel Sasu, în „Dicţionarul biografic”[1] cu un foarte succint C.V.-iu biobibliografic, fiind incluse şi câteva nume de critici care s-au referit la primele sale cărţi antume: Cartea de iarnă (1981), printre aceştia regăsindu-mă şi eu, în 2023, în „Istoria-mi transmodernistă”[2], Poemul care nu poate fi înţeles (1993), Cartea pierdută: o poetică a umbrei (1998).
În „Dicţionarul Scriitorilor Români” – în varianta extinsă a trioului Zaciu-Papahagi-Sasu, Ion Mureşan beneficiază de un comentariu al lui Ion Pop, numai la cartea de debut „Cartea de iarnă” din 1981. Fiind un poet ascendent din revolta rimbaldiană, el şi-a frapat contemporanii prin vehemenţa angajării în existenţial şi prin trăirea paroxistică, halucinatorie, a unui real căruia Ion Mureşan îi dă o replică spectacular-sfidătoare, iconoclastă; lirica lui e sarcastică, crezu-i poetic vizează visceralitatea cea mai crudă în contrast evident cu acea frumuseţe tradiţională, de care Tudor Arghezi şi George Bacovia nu se lepădaseră definitiv, dar acceptaseră această modă antipoetică avangardistă Gherasim Luca, Geo Bogza ş.a. ori iarăşi trimitoare la globala „estetică a urâtului”, deja epuizată, în epocă, pe care însă poetul „Cărţii de iarnă” o modifică (adică o restructurează – n.m.,IPB.) printr-un impresionism ezoteric şi un oracular metafizic, dar şi cu o teribilă forţă de expresie atinsă de voluptăţi satanice şi de efluviul cosmic apocaliptic [3].
Mai neîncrezător în destinul de excepţie al lui Ion Mureşan, istoriocriticul Nicolae Manolescu îi creionează grăbit un microtext în care îi impută, cu francheţe metodologică, modalitatea operei prea ostentativă, primitivitatea deliberată, prozaismul afişat; în schimb îi acceptă vocea sigură şi răspicată, refuzul realităţii de a se lăsa exprimată de poezie şi-l căinează ironic pentru aspectul fatal că „întrebările fără răspuns îl târăsc pe poet spre tăcere”[4]
În dicţionarul Academiei Române, Ion Mureşan se bucură, desigur cu încântare, de un eseostudiu de 4 pagini, semnat de doi recenzenţi: Constantin Hârlav şi Raluca Dumă. Aceştia remarcă acele câteva note în diferenţă ale discursului practicat într-atât atât de inteligentă şi boemo-bahică-optzecistă manieră prin excelenţă. (oarecum în similitudine cu Virgil Mazilescu prin parcinomia editorială). Dar cei doi analişti literari îl întorc cu argumente irefutabile într-un neoexpresionism vizionar, retoric, oracular, discursiv, neepicizant, tragic, ironic, crud, teatral; de regulă poemul său are efect miraculos-taumaturgic, prin inevitabila muzicalitate, speciala oralitate, gestica de recitativ trubaduresc, arta arlechinească, tragic-absurdă; acest poem speculează un histrionism funciar, exprimat, printr-o imagerie neobarocă, grefată pe o discursivizare postmodernistă a limbajului.
„Poemul care nu poate fi înţeles” are în plus o tuşă de grotesc, nişte texte programatice definitorii a eseticii lui Ion Mureşan.
„Cartea Acool” înmulţeşte piesele de rezistenţă, autosubminante, autopersiflante, de acelaşi constant limbaj aluziv, parabolic, deschis spre marile simboluri nedeterminate, reinterpretate din perspectiva amară a unui limbaj fără iluzii [5].
Radu G. Ţeposu a scos în relief interactiv frazarea impecabilă, patetic-orgolioasă ca produs al unei mizantropii vizionare, al impulsului frenetic de a de-a sălta fiinţa(rea) în metafizic. E aici o rămăşiţă a titanismului romantic, trufaş-neliniştit, deci vizând epuizarea completă a trăirii prin exaltarea resorturilor vitale, sardonice şi beatitudinale [6].

Bibliografie
1. Aurel Sasu: Dicţionarul biografic al literarii române (M-Z)(DBLR), Editura Paralela 45, colecţia „Marile Dicţionare”, vol.2, Piteşti, 2006, p.162
2. Ion Popescu-Brădiceni: Scriitori români contemporani şi cărţile lor esenţiale. O istorie transmodernistă a literaturii române contemporane; Editura TipoMoldova, Iaşi, 2023, pp.1393-1393; vezi „Ion Mureşan: Un poet de înaltă vibraţie lirică”
3. Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu: Dicţionarul Scriitorilor Români (M-Q); Editura Albatros, Bucureşti, 2001, pp.328-330
4. Nicolae Manolescu: Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură; Editura Paralela 45, Piteşti, 2008, pp.1328-1329
5. Eugen Simion/ Academia Română: Dicţionarul general al literaturii române (DGLR) (M/O), vol.5, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2019, pp.642-645
6. Radu G. Ţeposu: Istoria tragică and grotescă a întunecatului deceniu nouă; prefaţă de Al. Cistelecan; Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002, pp. 132-134; vezi „Criza interiorităţii. Patosul sarcastic şi ironic”

2. Vasile Popovici şi o triadă a personajului
S-a născut pe 13 mai 1956, în Cuveşdia (Arad). Cărţile ce-l reprezintă drept critic literar sunt: „Eu, personajul” (1988), „Rimbaud” (1997), „Marin Preda: Timpul dialogului” (1983). A mai publicat: „Lumea personajului: o sistematică a personajului literar” (1997), o postfaţă la o ediţie din Sorin Titel: Ţara îndepărtată, Pasărea şi umbra (1989); o prefaţă la Lucian Raicu: Scene, fragmente, reflecţii (2000). Eu însumi am scris un articol despre „Rimbaud” şi l-am inclus în „Scriitori români contemporani şi cărţile lor esenţiale. O istorie transmodernistă a literaturii române contemporane” (vezi „Vasile Popovici şi eseostudiul său despre Arthur Rimbaud”, pp.1402-1404.
Corin Braga îl caracterizează ca pe un critic de fineţe, cu vocaţia sistematizării teoretice. Comentariile îi sunt redactate cu acurateţe şi rafinament, construite lucid, iradiant, empatetic alteori. Metoda impresionistă e inteligent depăşită cu graţie printr-o osatură de concepte, îndrăznind a-şi elabora el însuşi instrumentele operaţionale. Precum, de pildă, în „Eu, personajul” distinge în antropologia literară subiancentă literaturii universale şi naţionale româneşti trei tipuri de personaje (arhipersonaje) plecând de la triada ego/ tu/ ille. Adică «eu» este protagonistul acţiunii, «tu» este deuteragonistul, destinatarul sau antagonistul acestei acţiuni, iar «el» este naratorul şi raisonneurul ei. Astfel arhipersonajul construit pe principiul eului este monologic (monadologic); cel construit pe relaţia eu-tu e un personaj dialogic; iar arhipersonajul care, alături de conştiinţa de sine şi de conştiinţa aproapelui dezvoltă şi o conştiinţă a celuilalt, a privitorului, este un personaj trialogic, care-şi are întruparea emblematică în corul antic, martor, comentator, incitator şi consolator al acţiunii protagonistului şi deuteragonistului; prin acest «al treilea personaj», Vasile Popovici dă lovitura de graţie postmodernismului, discursul său meta- şi trans-critic glisând spre transmodernitate/ transmodernism.
Andrei Terian consideră că focarul criticii lui Vasile Popovici îl constituie relaţia dintre personaj şi persoană. Abordarea îşi convoacă în text naratologia, psihanaliza, sociologia, ontologia şi pare constant preocupat de starea de creaţie; de un timp al istoriei, de acest «close reading» recurent.
Una din strategiile predilecte ale criticului este cauţionată de presupoziţia că opera literară îşi conţine simultan sensul, codul de lectură, nodurile textuale, autoreflexivitatea. Mircea Popovici pare influenţat probabil de Mihail Bahtin, Rene” Girard ş.a. O teorie remarcabilă rămâne cea a tripersonajului literar prin coerenţa, acoperirea intensivă a poemului şi vastele aplicaţii modelatoare ale unei suite de revoluţii în structurile narative ale teatralizării epicului, ale „sabotării” logicii mitice de către logica mimesisului.
În „Rimbaud”, Vasile Popovici delimitează trei ipoteze ale poetului: diurnă/ umbros-sălbatică/ vizionară; poetul Arthur Rimbaud ar fi unicul actor în spectacolul creaţiei de sine.
Eu, interpretându-i cartea, în „istoria-mi transmodernistă”, am depistat unele afinităţi cu Livius Ciocârlie, Mircea Mihăieş, Lazăr Popescu, Ion Pop ş.a. L-am reîncadrat pe autor în paradigma „minuţiozităţii savante” recalificându-i biomonografia ca pe un breviar al Poeziei, secondat de principiul «ut theoria Poesis» şi învecinat cu acutizarea experienţei unei transiniţieri în obscurul limbaj al «Noului Eu».
Cred acum că e timpul, la rându-mi, să-l reaşez pe Vasile Popovici în ceata comentatorilor inspiraţi de idee, de un simbol, de un megasemn kairotic, de o structură încă viabilă, de o diferenţă a unui program subiectiv-obiectiv.

3. Gabriel Chifu şi epopeea efemeră
Lui Gabriel Chifu i-am dedicat în „Scriitori români contemporani şi cărţile lor esenţiale/ O istorie transmodernistă a literaturii române contemporane”, în capitolul IV. Secţiunea de aur, 21 de pagini (care conţin 5 articole – n.m.,I.P.B.); dar de două din mai recentele sale cărţi de poeme nu m-am ocupat îndeajuns, motiv de-a reveni intensiv.
Astfel în „O viaţă. Pagini dintr-o epopee efemeră” poetul recurge, oarecum postmodernist, la autobiografism, la micronaraţiune, la fragmentarism, dar nucleul inspiraţiei şi cel al stării de creaţie rămân tot neomoderniste, însetate de poezia heraclitică, de sinteză, de trecere de la o paradigmă la alta, ca apoi să cedeze presiunilor transmodernismului.
Cum întrebarea e limpede, la fel de clar trebuie să fie şi răspunsul meu. Prin urmare „O viaţă. Pagini dintr-o epopee efemeră” conţine şi stări, şi „psalmi”, şi viziuni, cu adânci rădăcini pe axa Dosoftei-Blaga şi în literatura Bizanţului apocaliptic precum Arghezi. Exact ca-n biblica facere a lumii, viaţa e o scriere pe apă, iar „creierul lui Dumnezeu e seiful, iar poemul acesta e parte din el”. Reveria cărţii originare, paradiziace, totale devine revendicare a unei „cărţi scrise într-o limbă uitată”, pentru care nici nu mai „există dicţionare cu care să fie tradusă”.
Undeva, Umberto Eco „în căutarea limbii perfecte” include printre identificările sale de limbi perfecte şi „darul lui Adam” (pe care Dumnezeu i-l dăduse primului om), facultatea limbajului înainte ca el să construiască o limbă (Eco, 2002, p.38). Despre o „vreme uitată”, una de „poveste”, este anamnesisul lui Gabriel Chifu şi în „Călătorie cu trenul spre orăşelul natal” unde, încă din gară o lumină orbitoare îl inundă. Poetul, deja cenuşă reface drumul invers ca-n basmul lui Petre Ispirescu „drumeţind spre „vremea uitată” (Mutu, 1998, p.11).
De-acum, vârsta creaţiei chifuiene e cea tragică; nostosul glisează dinspre nemărginita inocenţă şi nesfârşita speranţă înspre „universul secund”, cel al paradisului terestru, „aleargă cu ochi arzători şi plini de credinţă”.
În postură de poet vizionar, Gabriel Chifu îşi grilează liric emoţiile fie ele livreşti, adică în raiul secund al unei biblioteci, unde citind, ca un căpcăun totul, fără saţiu, se plimba nestingherit prin paradis, acolo fiind el copil, la sine acasă.
Dar cuplat la „sentimentul tragic al vieţii”, discursul poetic dobândeşte accentul foamei de nemurire spirituală. Ca şi Miguel de Unamuno, Gabriel Chifu plăteşte tributul cuvenit principiului consolidat al nemuririi sufletului (Unamuno, 1993, p.33). Iată-l deci evocând „muntele interior”, „soarele interior”, „fericirea pierdută” etc. Cum poemul „Muntele interior” este compus ca o benefică reîntoarcere la clasicul text ritmat şi rimat într-o prozodie, îl consider o mică bijuterie, însă îmi rezerv opţiunea de a-i remarca tragica încrâncenare de a căuta adevărul vieţii convins că, nevăzut, e cuibărit undeva. Situaţia tragică o dă faptul că n-ar avea cuvinte să-i dea fiinţă din motivul, poate întemeiat/ poate nu/ că „nu există toate acele cuvinte de care ai aşa trebuinţă şi nici legăturile lor de sens, sfinte”.

Bibliografie
Gabriel Chifu: O viaţă. Pagini dintr-o epopee efemeră; Editura Junimea, Iaşi, 2020
Umberto Eco: În căutarea limbii perfecte; traducerea de Dragoş Cojocaru, Editura Polirom, Iaşi, 2002
Mircea şi Maria Muthu: Făt-Frumos şi „vremea uitată”; Editura Libra, Bucureşti, 1998

4. Ion Bogdan Lefter despre începuturile noii poezii
Ion Bogdan Lefter (născut pe 11 martie 1957 la Bucureşti – n.m.,IPB.) a fost mai întâi poet în „Globul de cristal” (1983). Apoi a devenit ba eseist, ba critic şi teoretician literar, ba analist cultural şi politic.
S-a ocupat de scriitori precum Alexandru Ivasiuc, George Bacovia, Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Gellu Naum, Mircea Ivănescu, Florin Mugur, Şerban Foarţă ş.a.
S-a situat în linia întâi a „bătăliei” pentru postmodernism, dar de pe alte aliniamente (în comparaţie cu Mircea Cărtărescu ori Nicolae Manolescu – n.m.,IPB.), ca de pildă, unul deja evident, fiind „Şcoala de la Târgovişte”.
A militat încrezător în destinul acestui curent, pentru consacrarea deplină a romanului românesc în spaţiul european şi chiar în cel mondial. Nicolae Manolescu, de exemplu, l-a portretizat şocant ca pe un „Marx autohton al postmodernismului” întrucât „conceptul tinde să devină procustian”.
Eu mă autodelimitez de opinia lui Nicolae Manolescu, graţie unei viziuni nonobediente în raport cu alţi comilitoni. Astfel îmi focalizez „portretul meu original” pe o carte reprezentativă, în pofida aerului aparent „improvizat, excesiv fragmentar, prea impetuos” etc. E vorba de: Flashback 1985: Începuturile „noii poezii”, un tom iniţial respins de cenzura epocii ceauşiste şi deci păstrat în sertar până în 2005 (!?) când Editura Paralela 45 de la Piteşti i l-a publicat in integrum.
Prefaţa deschide, revanşard, volumul de 400 de pagini, în două părţi, partea întâi având patru secţiuni, iar cea de-a doua numai trei secţiuni. Partea întâi intenţionează realizarea unui portret colectiv, iar cea de-a doua se vrea un catalog de autori, printre care şi foarte cunoscuţii Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei, Florin Iaru, Alexandru Muşina, Liviu Ioan Stoiciu, Ion Stratan, Nichita Danilov, Ion Mureşan, Matei Vişniec; dar făcând loc şi câtorva poete de certă valoare precum Magdalena Ghica, Marta Petreu, Mariana Marin.
Ce este un critic literar în accepţia specială a lui Ion Bogdan Lefter? Acesta posedă o cultură poetică, jocul său pe scena literaturii este al unui om care ştie teorie literară, demontează, analizează, explică, mâna lui plimbă cu mişcări sigure indicatorul pe tabla cu valori. Dar cum să recunoaştem conceptul de generaţie-literară/ artistică/ culturală? Simplu: prin a avea un spiritus rector, o revistă proprie, o editură dispusă să-i publice produsele literare şi un grup de comentatori abilitaţi care să le susţină evoluţia ulterioară.
Prin urmare „noua poezie” ar fi avut trei direcţii: prozaizanţii, conceptualizanţii, orgolioşii moralişti. Ele s-ar trage din cele trei modele interbelice: Tudor Arghezi, Ion Barbu, George Bacovia; pe care Ion Bogdan Lefter le botează, cam pretenţios, extensive, intensive, orgolioase.
Prozaizanţii au drept trăsături esenţiale: biografismul afişat, amestecul minuţios de registre, enciclopedismul poetic, tonul ironicoparodic, complexitatea concretului, textualismul universaliza(n)t, notaţia şi evocarea, francheţea amintirii, melancolia reveriantă/ cochetăria stilistică ş.c.l.
Conceptualizanţii au drept aspecte distincte: cruzimea imagistică, monografia posibilităţilor şi implicaţiilor poeziei, continuumul textual, maniera aforistică, feminitatea ostentativă-narcisiacă, introspecţia intensă, ludismul şi urmuzianismul liric, ermetismul, paradoxismul, terminologia, abstracţionismul ş.c.l.
Orgolioşii moralişti ar fi şi cumva identitari prin parabolistică, figuri repetitive, poză teatrală-cabotină, naraţionismul enigmatic, mistica nebuniei, îmblânzirea metaforei, corporalitatea stranie, treptata concentraţie simbolică ş.c.l.
Ion Popescu-Brădiceni, scriitor, doctor în filologie

Articolul Laureaţii Festivalului Internaţional de Literatură „Tudor Arghezi”, la ediţiile 2023-2024 apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

Poeți români contemporani și cărțile lor esențiale: Cassian Maria Spiridon, Poezia: un Vis al inteligenței libere

Echipa Gorjeanul — Mon, 19 Jun 2023 21:00:07 +0000

Am primit de la Cassian Maria Spiridon patru cărți: Aventurile terțului (2009); Gânduri despre poezie (2010), Un vis al inteligenței libere (2016), Dușmanii societății sau Când pacienții pun stăpânire pe ospiciu (-atitudini literare X-) (2017).
Cea dintâi carte care mă interesează este „Un vis al inteligenței libere”. Pentru faptul impunerii noului model poetic metalingvistic de Nichita Stănescu, pentru mutația capitală produsă artei cuvântului și poeziei, prin debutul poeticii pneumatice a necuvintelor, nereceptat de către intelectualitatea liber cugetătoare, pentru tensiunea arătării, a gândirii ca vedere a necuvintelor și a dimensiunii iconice. Pentru Nichita Stănescu, poezia se confundă cu însăși coloana vertebrală a gândirii în imagini.
Umberto Eco a căutat limba perfectă (limba-mamă, limba populară, limba lui Dante, a lui Raimundus Lullus, limba pre-ebraică, cea indoeuropeană, limba imaginilor, poligrafia Kircheriană, limba filosofică a priori ș.a.m.d. Solomon Marcus, despre opera căreia am publicat câteva eseuri prinse în cartea mea „O foarte succintă introducere în poezia română contemporană” (vezi pp. 75-82), a căutat-o la rândul lui în geometria fractală a naturii în așa numita „matematică vie”. E o similitudine frapantă între literatura vie și matematica vie, ele sunt oglinda fidelă a ce se întâmplă mai nou în laboratoarele creatorilor din perspectiva – adoptată și de mine – a transdisciplinarității care își are temeiul în logica dinamică a contradictoriului și în câmpul de manifestare a terțului inclus, afirmat de Basarab Nicolescu și adus de mine în noua teorie a literaturii a transmodernismului în limba (meta)poetică românească.
Pe Virgil Nemoianu, publicistul de la „Convorbiri literare Cassian Maria Spiridon îl consideră un maestru al eseului estetic. I-a citit și el ca și mine „Structuralismul” (1967) și Calmul valorilor (1971). „Rolul poetului, al marelui poet, este de neînlocuit în misiunea sa”. – scrie V.N. Rolul său în păstrarea și îmbogățirea limbii, în continua menținere a unui raport adecvat între limbă și sentimente e categoric. Afirmația că un popor fără poeți e mort nu e o hiperbolă sentimentală, ci un adevăr clinic”.
Virgil Nemoianu e de părere că orice poezie a entuziasmului trebuie să devină la un moment dat o poezie a ordinii. Subscriu acestei afirmații ca și celeilalte că doar criticul comparatist e cel mai îndrituit să reliefeze valori, să traseze linii de forță. Acest critic trebuie să poată uza și de <>; el trebuie să reunească critica cu orientarea culturală. Prezența valorilor, a rațiunii organizatoare, a permanent-umanului nu poate fi ocolită. O astfel de poezie descoperă V.N. la Adrian Păunescu, Leonid Dimov, Ion Gheorghe, Mircea Ivănescu. Este evident că azi mai persistă prejudecata că în critica literară n-ar fi nevoie de o orientare și o practică a culturii. Un poet, în contextul actual, trebuie să fie policalificat: să publice poezii în reviste, să scrie prefețe, să facă și critică, sau măcar recenzii, să acorde interviuri, să compună reportaje, să fie redactor ori reporter, să ia atitudine față de evenimentele zilei, față de moravuri și morală, să polemizeze cu colegii, să publice declarații de principii, manifeste literare și de nouă paradigmă literară, să țină conferințe, să comenteze artele plastice cu prilejul unor expoziții ș.a.m.d. Marii noștri critici (Maiorescu, Ibrăileanu, Lovinescu, Călinescu, Simion, Manolescu) au ca armătură solide teorii ale culturii în actul lor critic.
Fericitul locuitor în Arcadia lecturii, Nicolae Manolescu, își publica în 2010 volumul „Viață și cărți. Amintirile unui critic literar de cursă lungă” la Editura Paralela 45. Cassian Maria Spiridon consemnează pasajele care-i stârnesc plăcerea textului, umorul, ironia, ca de pildă când criticul mărturisește că a năzuit la a reașeza și diferenția între criticul ca profesie și criticul ca erecție (ca inocență adică, pierdută din cauza profesionalizării excesive).
Nicolae Manolescu e un autentic devorator de cărți, fascinat de biblioteci, consideră acest spațiu drept propriul său spațiu vital. Cititul e-o formă de experiență, un multiplicator pentru experiențele noastre. Cărțile ne ajută să ne explicăm propria viață, ne deschid spre un univers infinit. În biografia intelectuală a lui Nicolae Manolescu a survenit autoconstruirea propriului destin de excepție, prin colaborarea cu George Ivașcu, care i-a asigurat iluzia deplinei libertăți de opinie și de expresie, ferindu-l practic de ingerințele politice ale epocii. În 1974 am apucat să-l cunosc personal pe George Ivașcu, în biroul căruia mă introdusese unchiul meu Petre Brâncuși, văr primar cu mama mea Elena Popescu-Mocioi. Era într-o toamnă, iarna m-a și debutat în „România literară” cu un poem suprarealist, considerat de Geo Dumitrescu o compunere negativă ca stil și limbaj. Am pierdut acea revistă și regret. Oricum folosisem, ca să-mi păstrez onoarea de poet nepătată, un pseudonim (parcă Ion Racoveanu (împrumutat de la pârâiașul ce trecea prin capul sâliștii, Racovița). În 1967, călătorind în Germania ca invitat al Universității din Freiburg într-un grup de trei, dimpreună cu Ion Alexandru și Marin Sorescu. Paul Miron le-a înlesnit o întâlnire cu Martin Heidegger, la locuința marelui filozof. În Franța, la Paris îi cunoaște pe Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, dus din Germania, cu mașina personală, de Ion Cușa, tot în 1967. Tot aci intră în contact și cu alți „exilați”: Paul Goma, Basarab Nicolescu, Virgil Tănase, Petre Răileanu. Abia în 1981, dialoghează ca Emil Cioran. În S.U.A., în 1983, îi întâlnește pe Virgil Nemoianu, Matei Călinescu, Toma Pavel. „Valoarea unei literaturi naționale nu se măsoară ci se trăiește – afirmă Nicolae Manolescu. Ea este un dat istoric și deopotrivă sufletesc. A jucat un rol. A oferit modele. Pentru români Eminescu, Sadoveanu sau Arghezi sunt la fel de importante cum sunt pentru englezi Shakespeare, Milton și Dickens, pentru francezi Balzac, Hugo și Proust, pentru germani Goethe, Schiller și Thomas Mann”.
Nicolae Manolescu e – nota bene! – susținătorul rezistenței nu numai prin dizidență ci și prin cultură. Literatura română e patria sa și, fără să se iluzioneze cu privire la însemnătatea ei universală, pe care de pildă Eugen Negrici o contestă, ea este totuși literatura cu care se simte rudă de sânge.
„Gândurile despre poezie” ale lui Cassian Marin Spiridon sunt meditații despre jocul liber al imaginației echivalat ca activitate a intelectului, aserțiune pe care o accept imediat. Ca și Novalis, autorul acestor „gânduri” situează poezie între transcendență și cunoaștere. Iar dacă filosofia este teoria poeziei, ea ne demonstrează că poezia este totul. Poezia însă, fără cititori nu există. Drama-i alta: că după 1990 România a intrat într-un „vid al criticii”. Nu mai avem cititori fiindcă iată criticii au dezertat de la datoria lor de cerberi axiologici, de selectori ai cărților de poezie. Dacă poezia e cea mai înaltă formă de manifestare a spiritului, puțin probabil să fie și să rămână așa în absența meditației, metafizicii și, implicit, a filosofiei. Pe orice treaptă mai înaltă a culturii, poetica reprezintă un instrument important și poezia o creație superioară. E într-adevăr ceva divin. Cine are religie va vorbi în poezie. De altfel, poetul scrie ca și cum ar face-o pentru un singur cititor: Dumnezeu-Creatorul perfect – care știindu-se așa, nu scrie și el, la rându-i poezie, dar ar putea să o facă. Motiv temeinic încât poezia să fie încă învățătoarea universală și pretutindeni prezență fructuoasă geniului uman.
Poezia, magia, muzica, pictura, arhitectura, visul, reveria ca lumină a conștiinței au fost mereu în relații de cooperare drept hrană a spiritului, sufletului, iar poezia ca filozofie a fost „arderea de tot”, a fost cuvântul inimii.
Magia i-a adus poeziei ceremonialul magic; iar magia nici n-ar putea să se manifeste în absența hainei poetice. Un aspect esențial al poeziei îl constituie puterea de sugestie sau de farmec, în aparență irațional pe care pot s-o exercite cuvintele, acțiunea unui simbolism armonic, afectiv sau chiar logic, ascuns cu totul în subconștient. Arthur Rimbaud însuși, un alchimist al verbului, deslușea sofismele magice prin halucinația cuvintelor. În viziunea lui Croce, Shakespeare a definit poezia ca pe un fel de magie, prin care poetul întorcându-și privirea de la cer la pământ și de pe pământ din nou la cer, dă chip și loc și nume inefabilului. Magia ne însoțește în tot locul ca pe mine la Brădicenii mai arhetipali. Că magic locuiește poetul în lume, am demonstrat recent în volumul meu de poezie „Cartea Vieții”.
Dar poezia și muzica au cea mai mare înrudire. Poezia, în absența ritmului, mai ales interior, cade în proză. Poezia și pictura ca mimesis au un terț inclus: „pictura poezie mată / poezia pictură grăitoare” (Plutarh). Ce au în comun poezia și pictura e doar acea artă a reprezentării, căci tratează subiecte imitând realul. Ce-i drept expresioniștii au fost „plastici” însă tot pe calea ocolită a cuvântului se adresează prin mijlocirea acestuia fanteziei descriptive a celui care ascultă ori citește.
Cartea lui Cassian Maria Spiridon este o carte care îți explică poezia în toate fațetele și caracteristicile ei. Astfel poezia este propria ei materialitate semantică. În numele Poeziei Poetul e un sacrificial. Orice poet tragic recurge la catharsis-ul liric ca să vindece durerile și melancoliile sufletului: centru și conținut al poeziei lirice, subiectul poetic concret, poetul, trebuie să se instituie pe sine, să se jertfească fără de preget, totodată dezvoltându-și, cu oarecare noroc, și mitul personal. Căci drama poeziei constă în conflictualitatea ei: lupta dintre poem și cuvintele din care se înalță. Ce face poetul? Se luptă eroic cu materia verbală, obligat să speculeze în același timp asupra sunetului și sensului, să satisfacă nu numai armonia, perioada muzicală, dar și condițiile intelectuale și estetice variate, normele, regulile prozodice etc. Visul fiecărui cuvânt este de a fi parte din poem, de a accede la imn, la elegie, la odă, la cântec după cum sunetele vor să se așeze pe portative și culorile-n tablouri.
I-am comentat cărțile de poezie lui Cassian Maria Spiridon, Gheorghe Grigurcu, Constantin Cubleșan, Mircea Bârsilă ș.a. Poezia acestui poet optzecist își trăiește existența translată într-un discurs metaforizat cu halouri elegiace, vibrante. „Poeme în balans” e o carte apărută ca și cărțile lui Ion Mureșan la Editura Charmides din Bistrița în 2013, încărcată alegoric de rezonanțe filozofice. Un ton elegiac străbate prin toată această poezie, altfel robustă și adesea polemică. Contemplarea peisagistică e plină de nostosul trăirii proprii a vremii într-o ritualică decelare a firii. Poezia lui Cassian Maria Spiridon e o meditație existențială ce vibrează profund în întreagă această lirică, uneori cu acorduri shakespeareane.
Gheorghe Grigurcu redactează cronica la volumul „Cumpăna”, apărut în colecția Opera Omnia, la Editura TipoMoldova în 2015. În contextul actual Cassian Maria Spiridon vine cu o ofertă poetică atipică: el e de o sobrietate ușor retractilă și de o economie a versului grijulie pentru fermitatea liniei. Tangența la registrul plastic ci nu la melos, versificația ieșeanului convorbirist are un sunet înfundat și propune o poetică a privirii „a unui ochi meditativ care caută a înregistra obiectele sub unghiul unei semnificații”. Dacă un Adrian Maniu a avut o sensibilitate picturală, Cassian Maria Spiridon face parte din rândul poeților (între care Gellu Naum) care dovedesc o sensibilitate grafică; în unele secvențe privirea se înalță spre altitudini istorice, dar nu ezită a coborî deîndată la imaginea proximă, cea a ființei circumscrise de contemporaneitate. Într-atât de insuportabile au devenit ororile ei, încât le-am putea viziona proiecția în constelații.
Mult mai aplicat în expertiză și analiză, Mircea Bârsilă comentează volumele „Pornind de la zero” (Editura Junimea, Iași, 1985) „Zodia nopții” (Editura Cartea Românească, 1994), „De dragoste și moarte” (Editura Helicon, Timișoara, 1996), „Clipa zboară c-un zâmbet ironic” (Editura Dionisos, Craiova, 1999), „O săgeată îmbrăcată în roșu” (2008). „Întotdeauna ploaia spală eșafodul” (Editura Axa, Botoșani, 1997), „Cu gândiri și cu imagini” (Editura Cartea Românească, București, 2018). El caracterizează scriitura lui Cassian Maria Spiridon ca fiind marcată la nivelul mesajului de o tensiune a resemnării în fața veșnicei surpări a lucrurilor, iar „din punct de vedere formal de o frazare elaborată, fragmentată, cu versuri tăiate în două sau trei secvențe, prin intermediul barelor oblice, cu paranteze – inclusiv paranteze pătrate – utilizate pentru explicații și nuanțări suplimentare, cu aluzii (în special mitologice și biblice) și, desigur, așa cum cere moda postmodernistă, cu citate având menirea unor necesare ingrediente!” (Bârsilă, 2021, p. 581). În confesiunile mai întinse, condensările semantice contribuie din plin la intensificarea dramatismului lor. Unele poeme sunt orchestrate în așa fel încât cuvintele să ajungă la o liberă mișcare browniană, precum la ermeticii postmontalieni. Din când în când, poetul își întrerupe seria textelor „dificile” prin câte un poem ironic, cu o construcție simplă, cam în genul poeziei lui Petre Stoica.
De ipso et de facto, Cassian Maria Spiridon scrie o poezie directă, fără ornamente stilistice, dimpotrivă optând pentru elegiacul emoțional brut, situându-se după spusele lui Gheorghe Grigurcu „mai aproape de rădăcinile lirismului decât de etajele decantării sale estete” (Grigurcu, 1998, în R.L., 21-27 ianuarie 1998). Dacă în schimb se dedică pastelului, manifestă atenția unui pictor la detaliu și culori, descrie cu minuție percepând aproape fotografic peisajul. Din punctul de vedere al lui Mircea A. Diaconu, anumite pasteluri, ale acestui poet, transcend concretul prin „ardența mută pe care o conțin”. O austeritate a expresiei face ca tonul grav să mute existența în ritualic, în arhetipal (Mircea A. Diaconu, Biblioteca română de poezie postbelică, p.563), în pointilism impresionist ori în alegoricul expresionist. O altă componentă semnificativă a poeziei lui Cassian Maria Spiridon e bacovianismul, marcă de recunoaștere fiind vizualitatea iar atitudinea fiind misiunea de transcriere a unei acute crize a eului poetic. Realul fantast este grefat pe cel obiectiv, în baza unei poetici a combustiei interioare.
Bibliografie:
• Cassian Maria Spiridon: Aventurile terțului; Editura Curtea Veche, București, 2009;
• Cassian Maria Spiridon: Gânduri despre poezie, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2010;
• Cassian Maria Spiridon: Un vis al inteligenței libere (-atitudini literare IX-); Editura Ideea Europeană, București, 2016;
• Cassian Maria Spiridon: Dușmanii societății, sau Când pacienții pun Stăpânire pe ospiciu (-atitudini literare X-); Editura Cartea Românească, București, 2017;
• Umberto Eco: În căutarea limbii perfecte; Editura Polirom, Iași, 2002;
• Ion Popescu-Brădiceni: O foarte succintă introducere în poezia română contemporană, A very brief introduction in the contemporary Romanian Poetry; Editura Limes, Florești-Cluj, 2021;
• Gheorghe Grigurcu: Între poeți; Editura Eikon, București, 2016;
• Constantin Cubleșan: Poezia, mereu poezia; Editura Limes, Florești-Cluj, 2016;
•Mircea Bârsilă: Poezia optzeciștilor; Editura Eikon, București, 2021.
Ion Popescu-Brădiceni, Doctor în filologie, scriitor

Articolul Poeți români contemporani și cărțile lor esențiale: Cassian Maria Spiridon, Poezia: un Vis al inteligenței libere apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

Cronica Literară – Mircea Petean sau Știința Poeziei. O monografie de Lazăr Popescu

Echipa Gorjeanul — Mon, 30 Jan 2023 22:00:21 +0000

1. O paradigmă a subtitlurilor
Lazăr Popescu a pariat pe figura auctorială a scriitorului jucunobilian Mircea Petean. Monografia lui e sintagmatică, așa cum încă se mai practică asemenea întreprinderi.
Cu orizontul său transdisciplinar reputatul cercetător târgujian izbutește o radiografie spectaculoasă a literaturii peteaniene; pune la bătaie un dublu canon, enunțat și implicit și explicit, în XI capitole (din păcate fără subtitlurile scoase din anonimat).
Primului capitol i-aș fi zis „Vocea poetică”; celui de-al doilea i-aș fi spus „Liderul maxim”; pe cel de-al treilea l-aș fi intitulat „Linia întreruptă”, pe cel de-al patrulea l-aș fi botezat; Lecție de recapitulare”; cel de-al cincilea s-ar fi numit: „Memoria intertextuală”; cel de-al șaselea: „Înflorirea nodului”, cel de-al șaptelea ar fi speculat ideea de „Eu liric în căutarea chipului”; cel de-al VIII-lea ar fi spart codul „Darului vieții în firul de iarbă”; cel de-al IX-lea s-ar fi întors retroactiv spre „Tăblițele de lut ars regăsite”; cel de-al zecelea ar fi reinterpretat „Claritatea neobișnuită”, iar cel de-al XI-lea ar fi reiterat barthesiană „Plăcere a textului”.

2. Trecerea prin marile experiențe
Sisifica muncă a lui Lazăr Popescu (validată cumva și de Academia Română – n.m., I.P.B.) procedează hermeneuticodescriptural. Mă rezum la a-i sublinia și reîncherba într-o sinteză, durabilă în eon nondogmatic, un portret oportun (din perspectiva celor 70 de ani recent sărbătoriți de autor – n.m., I.P.B.) așa cum l-a totalizat element cu element, cu-o acribie, dar și cu-o libertate, ambele performante în plan și axiologic și metodologic.
Prin urmare Lazăr Popescu sesizează cel dintâi că în scriitura-i arhitexturală, Mircea Petean ar fi „poetul reflexiv aplecat asupra întrebărilor lumii”; ar fi totodată un „vânător al momentelor prielnice scrisului” (deci un homo kairoticus – n.m.), cauționate salutar de „marile experiențe ale modernității poetice, mai exact suprarealismul și expresionismul din Europa și imagismul Americii de Nord”.
Introspectat, eul poetic se abate strategic prin Orient, budism, poposește în vreo insulă binecuvântată, ca să afle, în plină indeterminare, precum un taumaturg dintr-o întâlnire cu sine însuși, stranietățile existețiale ori livrești, ironic-absurde, metamorfozele iminente, deseori prea brutale și prea piezișe.

3. Oximoronic judecând
În accepțiunea inedită a lui Lazăr Popescu, figura de creator a lui Mircea Petean e tributară încă „urmelor bacoviene (din ultima-i fază scripturală – n.m.) ori arhiurmele „lepădărilor” de orice îl aruncă în criză de receptare a unei lungi sărace, anoste, idioate; încât e suficient ca poetul să-și noteze ce-i oferă preajma – una descurajantă moral – cu sarcasm, viziunea sporind în stranietate și dramatism.
Inventându-și un alter, pe vânzătorul de iluzii, poetul îl și atacă, acuzându-l de deșertăciune; până și poeticitatea e <> și ca atare discursul ia turnură a/și non/poetică, detaliile fiind anodine voit, inodore, incolore, precare, ba chiar ostile lirismului orfeic și/sau narcisiac; ostilitatea este convertită în altceva tot antipoetică: imaginativitate dinamogenă, distribuită între litotă și hiperbolă cu-o artisticitate descriptivă aferentă epocii cenușii-sordide, societății de tip ceaușisto-totalitar.
Din păcate, ori poate, oximoronic judecând, din fericire, stilul lui Lazăr Popescu decade voluntar în analiză de text (Vedere aeriană, Lecția de anatomii și copilărie, În lumina dimineții), didactică, și pe alocuri excesivă, căci se cam pierde în detalii doar aparent… semnificative. Ei, și? Vor fi critici care mă vor contra. Cu atât mai bine pentru Mircea Petean (dar și pentru orgoliul meu, ce s-ar vedea oarecum pe merit amendat – n.m., I.P.B.).

4. Călătorul de profesie, infatigabil
Dar cum noile idei vin întotdeauna pe neașteptate, încerc să survolez monografia lui Lazăr Popescu, cu ochiu-mi triadic: critic, metacritic, transcritic. Deja e o altă perspectivă, dinamitardă dar nu revanșardă.
În definitiv, întreprinderea ecriturală despre „știința poeziei” la Mircea Petean chiar izbutește a-și atinge scopul. Ne este livrat un poet matur, rotund, decriptat corect și chiar „avangardist”. Șina pe care merge „caravana fanteziei hermenutice” pusă riguros și viguros în mișcare de comilitonul meu târgujian Lazăr Popescu, este bine și îndelung șlefuită, deși pare ad-hoc instalată, de fapt, acest aspect mă convinge pe mine, ca exeget și monograf, să-i dedic „însemnările” de față.
Imaginația dinamică a lui Mircea Petean – sesizează tovarășul meu de drum „columnist”, fondator, cu mine, al Școlii de literatură de la Târgu-Jiu – se conjugă fericit cu o rostire poetică atent dozată, care se pliază pe-o scriitură calmă, recuparatoare și ritualică, care, audiată reconotează transfonetic stileme: găuri-de-vierme; îmi arog dreptul de a-le indicare: „mere coapte-n priviri”; „șarpele alunecă printre stele”, „dealuri biblice”, „inventarea din nimic / du mystère métaphysique”; „Janus bifrons erijat în mânz” ș.a.m.d.
Criticul și interpretul voluntar și involuntar Lazăr Popescu este și nu este… ezitant; este și nu este… apodictic, întrucât el „se prinde din prima lectură” că peste tot în opera peteaniană se produc modificări structurale, prilejuite de achizițiile <> care apropiat grupării telqueliste traversează scriitura rămânând, mereu miraculous, el însuși, identitar, proaspăt, pe cărări nepreumblate, cu o, tot de mirare, neoboseală.

5. Memoria culturală uluitoare
Remarca lui Lazăr Popescu despre suprizele stilistice pe care le dăruie, cu o nonșalantă dar și cu o „fermitate catafatică”, glisândă spre revolt și subtilă revanşă axiologică, poezia peteaniană. Maestru al eschivei, Mircea Petean e și un inventiv lexical și imagist carnavalesc dar și un transavangardist de supraluat în calcul la alcătuirea unei alte scări ierarhice. Într-adevăr, e problema criticii că s-a axat doar pe postmoderniștii lui Nicolae Manolescu (adică așa-ziși-lunediști), fiind zgârcită cu provincialii; noroc cu masivele „istorii” ale unor Adrian Alui Gheorghe, Ioan Holban, Cristian Livescu, Mircea Bârsilă, Emilian Marcu, Ion Pachia Tatomirescu, Constantin Cubleșan ș.a. (o să urmez, eu însumi în viitorul imediat – n.m.), care au mai îndreptat lucrurile, au lărgit baza, au extins teritoriul în lung și-n lat etc.
În capitolul V, Lazăr Popescu depistează strategii postmallarméene, texistențiale (Eugen Simion); reliefează compactul dar și distributivul orizont al plecării, al explorării, oarecum de tip transrimbaldian, care, scriptural, este regenerat de o memorie culturală efectiv uluitoare. În plus, se poate evidenția abilitatea creării de personaje lirice gen Coșbuc, Goga, Eminescu, Ursachi, Mircea Ivănescu – n.m.), neoexpresionismul, paradisiacul și infernalul mirabilei grădini (vezi atmosfera kafkiană, totalitară din „Poem gravat pe zid” unde personajul, numit Domnul Stăpânului Incintei, amintește de Dictatorul Klamm din „Castelul” sau / dar și / ludicul, fantasticul, absurdul.

6. Poemul și Poetul
În capitolele V-VII, Lazăr Popescu depistează ca identitare, în opera poetică a lui Mircea Petean:
• nihilism susceptibil de a-și recruta adepți;
• ecouri avangardiste;
• duritatea (chiar stridența) limbajului sartoric;
• onirismul răsucit; intensitatea tragică;
• insularizarea paradiziacă;
• coacerea imaginilor (în care cuvinte proaspăt sosite își află ceasul astral);
• limpeziri artistice (clasicizate adică – n.m.);
• acasa mirifică (dar nu ca la Nichita Stănescu și nici precum la Ioan Es. Pop);
• înțelepciunea extrem orientală;
• o forma mentis postexpresionistă (ca la Trakl ori ca la Caraion – n.m.);
• scrierea dublonoetică și pe dedesupt (cum T. Arghezi) și pe deasupra (cum Matei Vișniec);
• remotivarea scrierii arheologice prin „scormonirea” unei arii extinse încă din perioada oamenilor dinaintea descoperirii focului, mâncători de bulbi;
• efectele de poiesis ricanant ori axismundian;
• tensiunea magnificului poem (iar Petean are asemenea „capodopere”: „Părul sau înflorirea nodului”, „Poștalionul”; „Fluviul și muntele” (un intertext vădit la Apollinaire – n.m.);
• neverosimila prospețime;
• figura scrisă și rezonantă cu poeticile joyceiene (s.m., I.P.B.), fie a inocentului fie, dimpotrivă, a scriitorului însuși, care și-a pierdut inocența originară (taoistă poate, cum socotește acest monograf Lazăr Popescu – n.m.);
• redefinirea (reinventarea poeziei);
• reinventarea „limbii armonice lirice”, începând cu reciclarea celei aramaice;
• însingurarea și moartea;
• descoperirea identicului în contrast / dar și în contradicție / cu alterul;
• toposul ideal: cel „de dincolo de marginea marginii” unde sălășluiește inepuizabila bucurie pură;
• robustețea temperamentului poetic (grefat pe-o Isihie, poetică, eliberatoare de teamă / angoasă / suferință, goliciune lăuntrică);
• caligrafia ceasului favorabil scrierii;
• iubirea de paradoxuri;
• mișcarea grațioasă plus dezinvoltura expresiei;
• peisagismul cromatic, multiplicat (și trecut prin imagismul unor Ezra Pound, Carl Sandburg); „urzelile” intenționalității conștiinței artistice (hybrisul, voința țesăturii, a conformației, a intrării);
• plăcerile textului poetului explorator de vortexuri… arteziene;
• rostirea-dicteu acumulatoriu al semnelor lumii;
• ars combinatoria care convertește contemplația în factor activ al scriiturii… /
• teatralizarea poeziei (ca Leonard Cohen ori ca Emil Botta);
• acordarea vocilor dinăuntru dar și dinafară;
• explicitarea poeticii personale, autoreflexivă și metatextuală;
• mallarméana dorință de a scrie Cartea.
Concluzie: „În semiotică, deconstrucție și înțelepciune orientală se poate vedea figura poetului ca într-o oglindă” (Lazăr Popescu, 2017, p.94).

7. Arta portretului
Pentru hermeneocriticul Lazăr Popescu, figura creatoare a scriitorului Mircea Petean donează speranță, certitudine, maturitate „strălucire”. Procedează așa întrucât ispititorul dulce stil clasic i se potrivește perfect: și atunci peisajul comunică ceva profund, misterios poetului: „acolo unde începe sfârșitul / crengilor de brad / se-aprind candelabre în creștetul cerbilor”.
Toată poezia lui Mircea Petean se prezintă ca un imn dedicat darului vieții. Suprinzătoare în poezia peteaniană joncțiunea a tot ceea ce este fragil, delicat și frumos cu ce este respingător și repugnă. Meditația își asumă la rându-i vreo metaforă obsedantă, cum descripția veritabila căutare a toposului adecvat iubitei (care, din ideală, devenire, miraculos reală). Pretutindeni fascinația cărții învăluie „frontul cuvintelor călătorului de profesie”, transvazează textura idiolectală și abilitățile autodefinirii stilistice, nostalgice, baladinice.
În capitolele al IX-lea, monograful își dă seama brusc de un lucru: să vizualizeze, în oglinda transparentă, osatura poeticii peteaniene; una de „câmp minat” cu stileme personalizate cu aplomb, complicații inevitabile, studiate durității de limbaj (citez: „metafora este o pasăre de noapte răstignită pe crucea muntelui iar imaginația este o târfă”). Textul se scrie singur, dând cu tifla „în programele, artele poetice, teoriile, indicațiile și planurile din cuțite și pahare. Aflat la ceasul îndoielilor multiple, poetul redactează un tratat sub formă… poetică ori… telquelistă („le monde tel quel” = lumea ca atare – n.m.). În limbaj, scriitorul este un înotător „care face pluta în apele agitate ale literaturii” chiar în momentul în care un glonț rătăcit îl lovește în tâmplă (ca pe Apollinaire – n.m.). În labirint, ele reduce poezia la o relatare nudă a traseului urmăritor al Poemei himerice, ca s-o privească în față. Într-o replică la „Mitologicalele” lui Eminescu, pare un specialist în banal, grotesc, derizoriu. Dar poezia poate fi și un apel patetic la luciditate și la un realism al moderației și al scrutării preajmei ca un reporter explorator joycean al propriei urbe „dubliniene”.
Mircea Petean e scriitorul care interferează cultura cu natura, pictura cu muzica, răsucind – ca Mihai Ursachi – inelul cu enigmă – ca imediat – ca la Mihai Eminescu – izvorul să tremure pe prundul aferent inocenței copilăriei. Și scriitorul care și-a elaborat propriul progam artistic, întrucât, pe fond ludic, se autodescrie explicit ca fiind naturist, pleinairist, purist, levantin, balcanic, laconic, paradoxal, solarian, memorialist, teluric, fin caligraf, dramatic-grotesc, reformator-restaurator, portretist, disimulatoriu, universalist, necruțător la nevoie, genial când e cazul, reciclator (al textelor populare – n.m., I.P.B.), intertextual, meditativ (asupra morții), distructiv-reconstructiv, entuziast, textualist, post-arghezian, arhitextual, taumaturg, vizionar, sarcastic, caricatural, sentimental, cazon (dacă-i musai – n.m.), tragician, teoretician literar (familiarizat cu filosofia și hermeneutica – n.m.), colocvial, terifiant (apocaliptic), ambiguu, iluzoriu „Rege Pescar”, transblagian, estetician, fenomenolog, ilustrativ (al disoluției), justițiar, sapiențial, pitoresc, straniu, incendiar, repliativ, jocular, sacerdot (rătăcit în planul estetic), mirabilianist, clasicizant postavangardist, auctorialist, ceremonialist, himerian, taoist ș.a.m.d.

8. Etosul și spațiul interior
În cel de-al X-lea capitol, Lazăr Popescu mizează pe teoreticianul literar Mircea Petean (din perspectiva practicării haikuului – n.m.). Interesantă teză! Și captivantă din start! Acest haigin marchează o desprindere, o detașare căci micropoemele sale se bucură de un limbaj autoral și de o percepție originară și subliniază apăsat că haikuul său nu ignoră estetica speciei, dar depistează prin declic, iluminare, aspectele lirice și metafizice și se bizuie pe tăria de a miza pe forța de sugestie a unui detaliu, pe fărâma de gest a unui personaj care se retrage imediat în singularitatea sa. Acest tip esențializat de lirism se impune formal de la sine, odată cu adâncimea lecturii și cu aprinderea meditației, și conferă microtextelor o claritate neobișnuită la nivel de imagine ca scriitură, textură, exotism, nostos impresionist.
Capitolul XI îmbracă, altfel și totuși la fel (dialectic deci), comentariul pe text și grefat pe pielea analizei efective în alte însușiri ale literatorului generic ca definiție însăși a ambiguității.
Citatele – cam multe, cred eu – au menire evident ilustrativă – argumentațială. Există în „Câmp minat” și în „Catedrala din auz” momente când fața autorului devine chip printr-o subtilă metamorfoză. Altminteri poetul rămâne același contemplativ care decantează „mierea poveștilor sale” precum un „Budha transilvan”, dotat, în plus, cu o plăcere a descrierii, minuțioasă și transretorică, însărcinată să asigure distanța între semn și sens ca spațiu interior al limbajului și al etosului (fie el nuclear / autonom / autohton – n.m., I.P.B.) liguriano-mediteranean.
Ion Popescu-Brădiceni

Articolul Cronica Literară – Mircea Petean sau Știința Poeziei. O monografie de Lazăr Popescu apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

Notă autobiografică

Echipa Gorjeanul — Tue, 14 Dec 2021 22:00:34 +0000

“Am cunoscut pe cineva care vedea electricitatea. Cineva m-a cunoscut pe mine, care vedeam cuvintele.”
Nichita Hristea N. Stănescu s-a născut la Ploieşti, la 31 martie 1933. Tatăl poetului, Nicolae, a urmat “Şcoala superioară de comerţ” în Ploieşti, apoi doi ani la Academia comercială din Bucureşti, iar mama sa, Tatiana Cereaciukin, o rusoaică stabilită la Ploieşti cu prilejul mutării sediului rafinăriilor de petrol de la Constanţa.
1933 – 1940. Copilărie senină în cartierul liniştit, cu oameni aşezaţi, ploieşteni paşnici şi cumsecade. Tatăl îşi iubea cu gravitate feciorul, îl lua în desele excursii pe care îi plăcea să le facă în împrejurimile oraşului. “Om vital şi predestinat muncii”, cum îl va defini mai târziu fiul său, ştia a lucra din greu, dar şi a preţui bucuria sărbătorilor. Copilăria aceasta blândă nu a lăsat urme în conştiinţa poetului, dar a fost un dulce exerciţiu al iubirii.
1940 – 1944. Stănescu Hristea Nichita urmează cu rezultate excelente şcoala primară: primele două clase la Şcoala nr.5 din Ploieşti, apoi, din pricina evacuării oraşului, clasa a III-a la Şcoala primară mixtă din Buşteni – în sfârşit absolvirea clasei a IV-a aflându-l cu părinţii în refugiu la Vălenii de Munte. Cu trecerea în clasele mai mari va învăţa remarcabil numai la ce-i va face plăcere.
Celălalt eveniment care a marcat copilăria poetului a fost războiul.
1944 – 1948. Urmează clasele gimnaziale la liceul “ Sfântul Petru şi Pavel”. Examenul de intrare îl susţine în vara anului 1944 la Izvoarele, unde liceul era evacuat. În această perioadă citeşte mult şi începe să iubească tot mai aprins poezia.
1948 – 1952. Urmează ciclu superior la acelaşi liceu, devenit între timp “I.L. Caragiale”. Abia ieşit din copilărie, băiatul capătă deja înfăţişarea de înger rebel cu care va fi cunoscut mai târziu în viaţa literară.
Deşi iubeşte cu patimă cărţile şi este fascinat de mirajul poeziei, nu întrevede încă posibilitatea unei “profesii” literare şi îl aflăm înscris, conform dorinţei familiei, la secţia reală a liceului. Liceanul compune în gând zeci şi sute de versuri pe care apoi le recită prietenilor încântaţi, dovedind o memorie fenomenală şi o uriaşă capacitate de “vizualizare” a poemului în spaţiul abstract al minţii. Lumea însăşi îi părea armonioasă alcătuind cu propria-i existenţă un tot unitar a cărui emblemă consacrată de clasici e sfera: “Şi muzica sferelor, mai intens clocotind,/ întru sărbătorirea adolescenţei/ se aude”. Adolescenţa va rămâne pentru Nichita Stănescu “vârsta de aur” la care se va întoarce mereu.
1952 – 1957. Urmează cursurile Facultăţii de filologie a Universităţii din Bucureşti. Opţiunea sa este o surpriză pentru părinţi. Plecat la Bucureşti să susţină examenul de admitere la Politehnică, Nichita se întoarce triumfător cu vestea că a reuşit la…Română. “Decât un inginer prost, mai bine un profesor bun”, răspundea el invariabil. Şirul surprizelor din acel an nu avea să se încheie aici: Nichita se căsătoreşte spre sfârşitul toamnei cu Magdalena Petrescu, iubirea sa adolescentină. E doar un gest romantic fără suport real şi cei doi tineri se despart după un an.
Printre colegii lui se numără Aurelia Batali, Ion Băieşu, Nicolae Ciobanu, Eugen Simion, Ioan Şerb şi alţii. Acum îl cunoaşte pe Grigore Hagiu, prietenul său de o viaţă. Poetul va avea întotdeauna un fervent cult al prieteniei. “A avea un prieten e mai vital decât a avea un înger”.
Generaţia sa nu a avut, oficial, nici dascăli, nici maeștri, nici cărţi. Se cunosc în linii mari seceta şi iarna culturală a perioadei proletcultiste. Maeştrii trăiau şi ei, mai mult sau mai puţin umbriţi de evenimente: Bacovia, Lucian Blaga, Ion Barbu, Tudor Arghezi, Camil Petrescu, Ion Vinea, V. Voiculescu, Ion Agârbiceanu. Cât despre cărţi, acestea circulau febril din mână în mână, adevărate manifeste ale luptei cu inerţia, citite cu o pasiune cu atât mai puternică pe cât erau mai greu de găsit.
În acea perioadă era îndrăgostit de noua lor colegă, Doina Ciurea, venită de la Şcoala de literatură ”Mihai Eminescu” aureolată de legenda prieteniei sale cu Labiş. Spre sfârşitul facultăţii, tinerii se vor logodi.
În anul 1956, în amfiteatrul “Odobescu”, îl întâlneşte pe Labiş şi-l ascultă recitând „Moartea căprioarei”. Este anul când, prin moartea absurdă a “liderului” ei de atunci, o întreagă generaţie s-a maturizat într-o singură noapte, pierzându-şi inocenţa jocului cu propriul destin. Tot acum leagă alte prietenii cu tinerii scriitori, poeţi sau prozatori, aflaţi ca şi el în pragul afirmării sau deja publicaţi: Cezar Baltag, Fănuş Neagu, Mircea Ivănescu.
1957. În martie debutează simultan în revistele „Tribuna” şi „Gazeta literară”. Hristea Nichita Stănescu şi-a ales deja semnătura literară.
(Alexandru Condeescu)

OPERE:
1957 – 1983. ORDINEA CUVINTELOR: Argotice, Sensul iubirii, O viziune a sentimentelor, Dreptul la timp, 11 Elegii, Obiecte cosmice, Roşu vertical, Oul şi sfera, Laus Ptolemaei, Necuvintele, Un pământ numit România, În dulcele stil clasic, Belgradul în cinci prieteni, Măreţia frigului, Epica magna, Opere imperfecte, Noduri şi semne, Opere impersonale, Postume.
Premii:
1964. Apare volumul „O viziune a sentimentelor”. I se acordă Premiul Uniunii Scriitorilor.
1969. Tipăreşte „Necuvintele”. Cartea primeşte Premiul Uniunii Scriitorilor.
1972. Obţine cu volumul de eseuri „Cartea de recitire” pentru a treia oară Premiul Uniunii Scriitorilor.
1975. Obţine pentru ultima oară Premiul Uniunii Scriitorilor.
1976. La sfârşitul unui mai ploios, i se decernează în aula Academiei austriece de ştiinţe premiul Herder. Cu laurii primiţi cumpără flori albe şi mov pentru toate femeile coloniei române din Viena şi lalele negre pe care le răspândeşte pe strada pe care a locuit Eminescu, intrând astfel în mari încurcături şi datorii cu birocraţia de acasă.
1980. Nichita Stănescu, propus de Academia suedeză, candidează la Premiul Nobel alături de Elitis, Frisch, Senghor şi Borges. Îi este preferat mai vârstnicul poet grec.
1981. I se conferă Meritul Cultural cls. a-II-a.
1982. Va primi Marele Premiu „Cununa de aur” al Festivalului Internaţional „Serile de poezie de la Struga”. Este „încoronat” cu aurul poeziei în Catedrala Sfânta Sofia din Ohrid – Macedonia.
………………………………………………………………………………………………………….*1962. La 6 iunie se căsătoreşte cu Doina Ciurea. Minunatul lor „roman” de dragoste de aproape zece ani formând „subiectul” volumului „O viziune a sentimentelor”.
*1964. Relaţiile sale matrimoniale sunt tot mai dificile, poetul suportând greu rigorile instituţiei fără intensitatea sentimentelor care-l robiseră iniţial. Spre sfârşitul anului o cunoaşte pe Gabriela Melinescu, poetă în plină afirmare; în tensiunea relațiilor lor, Nichita Stănescu creând cele mai explozive opere ale sale. În 1970 se desparte de Gabriela Melinescu.
*1981 Divorțează de Doina Ciurea.
*1982. În iulie se căsătoreşte cu Dora.
………………………………………………………………………………………………………….
„Când s-a întrebat care era rostul lui, Nichita şi-a răspuns fără echivoc: A venit pe lumea limbii românești ca să vestească întoarcerea lui Eminescu. Pentru aceasta, a supt lapte de mamă şi laptele Căii Lactee. Despre naşterea lui Nichita ne-a vorbit cel mai bine Nichita în ultimul lui volum de poeme în proză şi de aforisme ”Respirări”. Murind, sau mai exact renăscându-se prin moarte întru nemurire, ultimul cuvânt pe care l-a rostit a fost: „Respir”.
Pe 9 decembrie, poetul soseşte, seara, la Drobeta-Tr. Severin spre a participa ca martor principal la căsătoria prietenilor săi de familie, Ofelia Rotaru şi Alexandru Condeescu. Luni, 12 decembrie, poetul nu se simte bine, rămâne în pat până la ora plecării trenului, ajungând la Bucureşti în jurul orelor 22:30. Spre miezul nopţii durerile din zona ficatului se accentuează şi simte că nu mai poate respira.
Doctorul de gardă de la Spitalul de urgenţă, unde Nichita fusese adus în noaptea de 12 spre 13 decembrie 1983 – coborând cu picioarele lui scările de la etajul al patrulea din casa de pe strada Biserica Amzei şi intrând pe picioarele lui în clădirea cu miros de medicamente, de oase frânte, de scalpel chirurgical şi de electrocardiograme -, doctorul acela care s-a luptat cât i-a stat în puteri cu moartea din poet, i-a strigat: „Respiră, respiră adânc!”. Şi Nichita i-a răspuns: „Res-pir…”, şi a murit, la orele două şi zece minute.
Într-un poem al său din „Oul şi sfera”, intitulat paradoxal „Moartea fertilă”, ultimele strofe au parcă stranii valenţe oraculare:” În oraş e lumină de zi,/ ies din paturi cei care au apucat să se culce,/ Casandro, tu, vino şi vezi/ moartea cea mai dulce.// Numai zidurile par nemişcate./ Sus, şi mai sus de sus, sunt balanţe/ în care se împarte dreptate/ şi un alt fel de speranţe.// Nu are cine să vestească pe cine./ Turbate spirale; inimă explodată./ Anul care urmează să vină nu mai vine/ şi nu va mai veni niciodată.”

AUTOPORTRET
Ca şi cum ochiul meu drept
s-ar certa cu
ochiul meu stâng,-
pe cine să plângă omul
care din pricina naşterii moare.
Hai, uitaţi-vă şi voi:
eu sunt singurul vultur
căruia i-a fost cusut la loc
capul, după
retezare.
Numai că mie
mi s-a cusut
retezatul cap
cu un ac de cort
pe un trup
de om.

De la Nichita Stănescu am învățat:
-„să punem înaintea oricărui cuvânt, verbul a iubi, singura locomotivă a umanităţii
adevărate, dar şi a armoniei şi unităţii omeneşti, fără de care nu poate fi nici sănătate, nici bunăstare sufletească între oameni;
– să fim ai acestui Pământ, care ne-a hrănit şi ne hrăneşte, aşa cum poate şi cum îl ajutăm şi noi să poată;
– să fim înţelepţi şi răbdători – căci şi mâine va răsări soarele, soarele credinţei noastre, al voinţei noastre de a trăi”.

NEASEMUITĂ VORBIRE
„Ne-am despărţit zilele acestea de un mare poet. Ne-am despărţit de un prieten care ne-a fermecat cu inteligenţa şi bunătatea lui. Ne-am despărţit, putem spune, de cel care a trăit numai pentru poezie. Ce-a reprezentat, ce reprezintă el pentru poezia românească, ştim şi vor şti şi mai bine generaţiile ce vin după noi. Viaţa lui Nichita Stănescu s-a curmat inadmisibil de repede. Opera lui abia începe lunga ei călătorie în posteritate. Omul care se mişca până mai ieri printre noi, sau, mai bine zis, noi ne mişcam în preajma lui, intrase de mult în legendă. Mulţi l-au cunoscut, mulţi s-au bucurat de prietenia lui Nichita Stănescu, avea un cult al prieteniei şi a instaurat, aş spune, un cult al prieteniei în agitata noastră viaţă literară. „A avea un prieten, scrie el undeva, este mai vital decât a avea un înger”. A publicat cât era tânăr de tot un poem fermăcător despre Enghidu, prietenul lui Ghilgameş, eroul vestitului poem sumerian. O elegie memorabilă despre prietenie şi despre moarte. Ghilgameş descoperă dispariţia prietenului său. < A murit Enghidu, strigă el, prietenul meu care ucisese cu mine lei >. A murit acum şi acest năzdrăvan Ghilgameş al poeziei noastre, < bărbatul ţeapăn şi zâmbit>, simbolul renaşterii poeziei noastre după 1960, omul generos şi sclipitor care lega verbele între ele într-un mod pe care literatura română nu-l mai cunoscuse.
Se considera el însuşi un urmaş al marelui Eminescu şi un vestitor al poetului neasemuit care va veni. Un Ioan Botezătorul care anunţă sosirea iminentă a unui alt talent, mult mai mare şi puternic, zămislit de forţele spirituale ale acestui popor. Ştiinţa şi poezia lui Nichita Stănescu au fost, cu adevărat, o vorbire neasemuită, şi tinerele fete îi vor purta şi de aici înainte cuvintele la ureche ca pe un cercel de diamant.
Limba lumească a lui Nichita Stănescu a amuţit, şi din nenorocire a amuţit pentru totdeauna. Nu vom fi niciodată atât de înţelepţi şi să acceptăm ideea că atâtea cântece rămân nespuse, atâtea respirări vor rămţne nescrise, că jocurile limbajului său fermecat vor dispărea din orizontul existenţei noastre. Rămâne desigur limba îngerească a poetului, ne vom continua călătoria noastră pe pământ cu cele 11 elegii, cu lupoaica lui tânără şi arămie, cu necuvintele, miturile şi cântecele lui mari şi superbe, în dulcele stil clasic şi, mai ales, în stil acut modern, în stil decis modern.
Cornul de melc al fiinţei lui s-a retras pentru întotdeauna, rămâne în amintirea noastră privirea lui albastră, uşor ironocă, rămân vorbele lui care ne-au încântat spiritul şi ne-am făcut, poate mai buni şi mai curaţi. Lângă Nichita Stănescu existenţa ni se părea mai largă şi mai înaltă. Intrai cu el într-o ţară imaginară în care toate erau cu putinţă şi toate erau frumoase, pentru că toate puteau deveni fiinţe poetice. El le-a părăsit acum pe toate plecând cu îngerul său cu o carte în mână, într-o direcţie necunoscută. Fie ca plutirea lui să fie lină şi amintirea lui să dureze în veşnicie!”
Eugen Simion

Îngerul cu o carte în mână

Trecea un înger,
pe un scaun negru aşezat.
Trecea prin aer, liniştit
şi mândru.

Eu îl priveam de la fereastră, cum
prin ziduri trece ca prin fum.

Primeşte-mi un cuvânt, strigai,
tu, îngere, împins din rai
de-un vânt stârnit, de-o apăsare
a vreunui gând cu mult mai mare.

Dar îngerul tăcea, trecea
pe-un scaun negru stând, citind
o carte veche, strălucind
în legătura-i de argint, şi grea.

Trecu prin blocul nou din piaţă.
Trecu prin chioşcul alămiu
al staţiunii de benzină,
abstras, divin.

Primeşte-mi, îngere, strigai,
paharul care-l beau, cu vin.
Pâinea primeşte-mi-o şi sarea…
Mi-apasă-n coastă înserarea.

Dar îngerul tăcea, trecea
prin soba din odaia mea.
Pe un scaun negru sta, citind
o carte grea cu solzi de-argint.

Când fu în dreptul meu, strigai –
o, îngere venit din rai,
mă lasă să m-atârn şi eu
de scaunul tău, de braţul tău.

Abia putui de un picior
de scaun, să m-agăţ din zbor.

Astfel prin aer şi prin ziduri
cu îngerul zburam şi eu,
la fel cum flutură în vânt
mătasa unui steag înfrânt!

Şi mă răneam de-acoperişe,
de ramurile verzi, piezişe,

şi mă izbeam de stâlpii lungi,
de cabluri şi de sârme şi de dungi…

Mă desprinsei de sus căzând
în piaţa înserată, liniştită.
O, el se-ndepărta zburând,
prin aer şi prin ziduri străbătând
cu cartea-n mâini, citind cu patimă
necontenită.

O, el se-ndepărta şi eu
tot mai vroiam să-l văd, prin seară.
…Dar el s-a dus alunecând,
împins din rai ca de un vânt,
sau, poate, de-apăsarea unui gând
cu mult mai mare.
(N. Stănescu)

„O voi, prieteni,/ poezia nu este lacrimă/ ea este însuşi plânsul/ plânsul unui ochi neinventat/ lacrima ochiului/ celui care trebuie să fie frumos/ lacrima celui care trebuie să fie fericit”.
N. Stănescu

Amintirea urcă-n statuie de lacrimi
„Am spus-o în diverse prilejuri şi până acum. Am spus-o cu emoţia şi bucuria de a-l fi cunoscut, de a-l fi ascultat vorbind cu o putere de improvizaţie fără egal, cu o spontaneitate în care oglinzile inteligenţei aruncau spre cei de faţă fulgere vii; de a-i fi fost în preajmă şi de a fi simţit nu odată protecţia delicată, plină de căldură a cuvântului şi a faptei sale. Nichita Stănescu a ştiut să fie mai presus de ideea de poet fără egal, un prieten fără egal. Avea în cel mai înalt grad vocaţia solidarităţii cu toţi cei se năzureau să aducă un cât de modest dar întru slăvirea limbii române.
Ştiindu-l pe Nichita fiind noi toţi aveam dreptul să credem că suntem mai înalţi şi mai
frumoşi, şi mai adevăraţi. Pentru că în oglinda privirilor lui nu aveau loc copacii strâmbi, copacii siluiţi de false orgolii. Era un generos intransigent. Nu, Nichita Stănescu n-a fost un simplu poet, n-a fost un simplu om. Iar viaţa lui, viaţa lui era o lume densă, diversă, imprevizibilă şi inepuizabilă. Avea puterea să zâmbească în faţa durerii şi să se întristeze în faţa bucuriilor, ştiindu-le trecătoare. Multe lucruri a respectat Nichita în viaţă. Cred că mai presus de toate a respectat cuvântul pe care-l gândea când gingaş, când teribil, ca pe o fiinţă fără asemănare, de care se apropia cu mereu tânără uimire, cu fertile candori dar şi cu gravităţi ale căror consecinţe se răsfrângeau în poeme universale.
Demult poezia lui Nichita nu-i mai aparţinea. Ea devenise un bun naţional şi universal. Pentru noi cei care ne-am asumat, după puterile şi talentul fiecăruia, greaua îndatorire faţă de cuvintele limbii române, pentru a căror păstrare şi cinstire el a pledat cu atâta ingenioasă şi pătrunzătoare ştiinţă şi conştinţă, poemele lui Nichita Stănescu au fost şi vor fi nu doar izbânzile marelui său talent, ci şi repere pentru propria-ne conştiinţă. Sunt multe drumurile acestor ani pe care prezenţa fizică sau spirituală a lui Nichita Stănescu ni le-a luminat. Şi cu cât lumina lui era mai puternică, înavuţindu-se la flacăra operei pe care a scris-o cu atât ne cuprindea în ea mai simplu şi mai definitiv. Aceste drumuri le vom bate de-acum încolo, căutându-le nu numai în paginile cărţilor sale, ci şi în amintirile noastre, în amintirile noastre fundamentale.
De aceea am căutat un drum către Poet în clipele când nu mai era.
Şi m-am apropiat de Poet, prin cărţile sale.
Iată ce mi-a zis , între altele, Poetul.
Mai întâi mi-a spus:
<În clepsidra mâinii mi-a îngheţat nisipul. Şi: Există numai ce va fi.>
Şi mi-a mai spus poetul:
Adăugând:
Şi a mai adăugat încă:
Era lucid că într-un timp va veni clipa şi totuşi scria: <Şi totuşi omul, omul,/ este cel care nu crede/ care nu credea/ care nu credeam/ să-nvăţ a muri vreodată.> Şi totuşi a învăţat, din păcate, dar cu demnitate demnă de un mare poet. A unui mare poet care mi-a mai spus, prin cărţile sale, în cea mai tragică noapte de după noaptea de decembrie a lui Labiş: <Şirul de bărbaţi care vor purta numele meu/ se termină undeva dincolo de stele./ Întind mâna şi ating trunchiul copacului./ Ne surâdem aşa, ca şi cum,/ ne-am spune unui altuia/ că-ntr-adevăr trăim/ şi nu vom muri definitiv/ niciodată.> Şi a mai strigat Poetul: Pentru că ştia Poetul că n-avem cum a-l părăsi, pentru că el însuşi a spus-o:
Scriu că amintirea urcă-n statuie de lacrimi. Şi-n adâncul lacrimilor surâde trist, parcă-mbărbătându-ne de după colţul unei metafore, incomparabilul nostru Nichita Stănescu. Cel care ne-a învăţat să gândim atât de grav despre Dreptul la timp. Drept de care el a fost jefuit într-un mod neaşteptat şi nedrept.”
1983 Nicolae Dragoş

Către…..
Să ningă peste noi cu mei doar astăzi
Să ningă inima din noi
Noi niciodată nu am fost noroi
O spun şi meii care ning pe noi.
O, dulce, mult prea dulce tu, fecioară,
Care mi l-ai făcut pe Iezus chiar din flori
Ce zici că ninge meii peste noi
Ce zici că ninge meii peste seară
Şi pe zăpadă că noi ningem amândoi…
NICHITA
Azi, de nuntă 11 decembrie 1983

Domnului Rotaru
Tragică durere, dor de nedescris
de un drag de stâncă
plânsu-mi-s.
O, tu sunet dulce
rupt din alte cărţi
Ca şi cum Neculce
Ar zidi cetăţi.
De drag de Rotaru
fără osii scriu
Este în zadaru,
Cărui îi sunt fiu
de înalţ drapele
numai pentru verb
pe zăpada neagră
când aleargă un cerb
plecat dintre ele
plecat dintre ele
plecat dintre ele
NICHITA
Azi, de nuntă 11 decembrie 1983

ROMÂNIA
Rotundă eşti ca pâinea
pe care domnul Tudor
a ridicat-o-n mână drept steag la Bucureşti.

Tu patrie a vieţii, tu inimă română
bătând în păsări şi în iarbă, tu ce eşti!
Gustoasă eşti ca pâinea
pe care domnul Tudor
a dat-o de mâncare unui ideal
intrând în Bucureştii, cei de odinioară
pe care astăzi ochiul
îi cântă cu prvirea
şi-i laudă cu auzul
Ilenei Cosângene din poveşti.
(N. Stănescu)

„A venit îngerul şi mi-a zis: de atâta amar de vreme te veghez ca să ajungi om de ştiinţă şi tu până acum n-ai inventat nimic!
Cum să nu; am inventat; numai că ştiinţa pe care am creat-o este atât de subtilă, încât uneori se confundă cu firescul. Ea se numeşte hemografia, adică scrirea cu tine însuţi.”
NICHITA STĂNESCU

Bibliografie:
Ordinea Cuvintelor, Ed. Cartea Românească, 1985;
Album memorial Nichita Stănescu, Editat de Viaţa Românească, Bucureşti, 1984.
Romulus Modoran

Articolul Notă autobiografică apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

30 septembrie 1991, Începutul învățământului superior de lungă durată la Târgu-Jiu(II)

Echipa Gorjeanul — Thu, 30 Sep 2021 21:00:55 +0000

Deschiderea primului an de învățământ superior de lungă durată, 1991-1992, la secțiile de ingineri de la Târgu Jiu
Data de 30 septembrie 1991, ora 11:00, a marcat deschiderea primului an de învățământ superior de ingineri la Târgu Jiu. Festivitatea de deschidere a avut loc în holul de la intrarea în clădirea fostului Liceu Economic, în care nou înființatele secții de ingineri au primit din partea organelor administrației locale sălile din aripa dinspre Calea Eroilor. Accesul studenților la aceste săli se făcea, ca și astăzi, pe intrarea care deservea Liceul Economic, a cărei arhitectura era similară cu intrarea de acces în Liceul “Tudor Vladimirescu”. Pentru a marca deschiderea acestui important eveniment s-a confecționat un banner care s-a fixat pe partea frontală a balconului clădirii unde urmau să funcționeze secțiile de ingineri nou înființate.
Evenimentul a marcat intrarea orașului lui Brâncuși în circuitul orașelor centre universitare, la acesta luând parte reprezentanți ai Universității din Craiova, prof. ing. Ion Alexandru Ene – din partea rectorului Universității din Craiova, prof. dr. ing. Mircea Ivănescu, și șef. lucrări dr. ing. Mircea Ion, prodecan al Facultății de Electrotehnică a Universității din Craiova. Din partea conducerii locale și județene au participat primarul Municipiului Târgu Jiu, prof. Caralicea Mărculescu Gheorghe, prefectul Județului Gorj, jr. Toni Mihail Greblă, iar din partea parlamentarilor gorjeni a participat prof. Nicolae Mischie, deputat de Gorj. Au participat, de asemenea, cadrele didactice ale secțiilor de subingineri, șeful Inspectoratului Școlar Județean Gorj, prof. Lica Ion, directorul Liceului “Tudor Vladimirescu”, prof. Temereancă Gheorghe, directori și profesori de la liceele din Târgu Jiu, ziariști și fotoreporteri.
Festivitatea de deschidere a primului an de învățământ superior tehnic de lungă durată la Târgu Jiu a avut loc în holul clădirii unde urmau să funcționeze secțiile de ingineri nou înființate (în anul următor întregul spațiu al Liceului Economic a fost atribuit Facultății de Inginerie). Ea a fost precedată de intonarea imnului studențesc Gaudeamus igitur de către bobocii anului I dirijați de profesorul de latină, Nicolae Ghinoiu. În continuare sunt prezentate o parte din discursurile ținute cu această ocazie.
Cuvântul de deschidere a fost rostit de către șef. lucrări ing. Onisifor Olaru, desemnat de către Universitatea din Craiova coordonator al secțiilor de ingineri de la Târgu Jiu.
“Dragi studenți, Domnilor profesori, Stimați invitați,
Suntem martorii unui eveniment cu semnificații deosebite în viața spirituală a orașului nostru, deschiderea cursurilor învățământului superior tehnic ingineresc. Începând cu această zi, orașul Târgu Jiu intră în circuitul centrelor universitare. Se împlinește, astfel, un vis mai vechi al locuitorilor acestor meleaguri, care de-a lungul timpului au dat țării valoroase personalități științifice și culturale, de a avea învățământ superior în acest oraș. Cele două secții de ingineri în specializările CTE și TCM, afiliate Facultăților de Electrotehnică și Mecanică ale Universității din Craiova, cu un număr de 100 de studenți, 50 la cursurile de zi și 50 la cursurile serale, vor pregăti specialiști pentru două ramuri de bază ale economiei naționale, energetica și construcțiile de mașini, ramuri cu o pondere deosebită în geografia economică a județului Gorj. Desfășurarea procesului de instruire a studenților beneficiază de acest spațiu care prin arhitectură și plasament poate fi gazda ALMEI MATER în orașul nostru. Prezența studenților de la cursurile de zi în viața orașului nostru este o noutate și sperăm ca această prezență să aibă contribuții benefice la viața spirituală a orașului. În încheiere, în numele colegilor mei, adresez tuturor studenților din orașul Târgu Jiu un călduros “BINE AȚI VENIT ” și le doresc succes în acest prim an universitar”.
Din partea Universității din Craiova a luat cuvântul conf. ing. Ion Alexandru Ene, care a transmis următorul mesaj din partea rectorului Universității din Craiova, prof. dr. ing. Mircea Ivănescu:
“Domnule Prefect, Domnule Primar, Iubiți colegi, Dragi studenți ai noului centru universitar Târgu Jiu,
Participăm azi la un eveniment important din viața culturală și științifică a municipiului Târgu Jiu și a județului Gorj și anume deschiderea oficială, pentru prima oară, a cursurilor învățământului superior zi și seral cu durata de 5 respectiv, 6 ani. Tradiția învățământului superior la Târgu Jiu este mai veche. În 1992, aproape se împlinesc 20 de ani, aici au funcționat cursurile serale de subingineri cu o durată de 4 ani și anume, cursurile Centrale termoelectrice și Utilaje pentru industria materialelor de construcții care au dat an de an absolvenți și încă mai dau cadre necesare unităților industriale din zonă. La acestea se adaugă acum și noile secții de ingineri care vin să pregătească absolvenții liceelor din județ și din zonele învecinate, care astfel nu mai sunt nevoiți să bată la porțile diferitelor facultăți din țară. Deci baza materială a existat și există, însă ea trebuie completată cu noi dotări în așa fel ca laboratoarele să fie capabile să pregătească ingineri competitivi pe plan național și chiar internațional. Dragi studenți, există aici un corp profesional competent, cu o foarte bună pregătire științifică. Pregătirea dumneavoastră va fi ridicată la un nivel corespunzător pentru ca aceste secții să se impună pe plan național și internațional pentru că de aceasta depinde existența dumneavoastră pe plan național și internațional. În numele domnului Rector și al Biroului Colegiului Universității din Craiova, declar deschise cursurile noului an universitar al noilor secții de ingineri de la Târgu Jiu, dorindu-vă multă sănătate și numai succese în noul an universitar”
Deputatul Nicolae Mischie s-a adresat participanților la această festivitate de deschidere a anului universitar, spunând:
“Stimați profesori, Distinși oaspeți, Dragi studenți,
Ne găsim, într-adevăr, astăzi, în fața unui moment deosebit, moment prin a cărui semnificație se scrie o nouă pagină în istoria vieții spirituale gorjene. Este momentul deschiderii cursurilor celor patru specializări înființate la Târgu Jiu. Sunteți generația de studenți care trebuie să se mândrească cu faptul că sunteți primii candidați reușiți la Târgu Jiu și aveți sarcina să progresați din punct de vedere spiritual și cultural, tehnic și științific. Trebuie să remarc tenacitatea domnului Onisifor Olaru care, împins de colegi, n-a avut liniște până nu a văzut realizându-se ceva trainic în județ. Merită toată stima pentru eforturile și insistența de care a dat dovadă. Trebuie să mulțumim, și să nu uităm acest lucru, distinsului profesor de la Cluj, fostul ministru secretar de stat Papahagi, cel care și-a pus condeiul pe prima aprobare pentru cele două specializări de inginerie de la Târgu Jiu. Vă doresc, tuturor, succes în noul an de învățământ superior deschis la Târgu Jiu”.
Sunt 30 de ani de la evenimentul din anul 1991 și timpul, în curgerea lui nemiloasă, a făcut ca mulți din cei care au făcut posibil acel eveniment să nu mai fie astăzi printre noi. Cei care astăzi conduc destinele universității înființate de aceștia n-au găsit de cuviință ca în holul Facultății de Inginerie să așeze un însemn care să amintească de acest eveniment și de oamenii care l-au generat. Poate, atunci când mediul academic din această tânără universitate se va “elibera” din “sechestrul” în care este ținut de 15 ani, se va găsi cineva care să spună răspicat că Facultatea de Inginerie a fost portdrapelul și perla Universității “Constantin Brâncuși”.
Acesta sunt motivele pentru care nu pot să închei această scurtă istorie a începutului învățământului superior de lungă durată în Gorj fără a aminti numele cadrelor didactice titulare și asociate care au susținut cu tenacitate, pasiune și entuziasm activitatea didactică universitară de la Târgu Jiu. Activitatea lor, desfășurată atât în cadrul Secțiilor serale de subingineri de aici, cât și în cadrul noilor secții de ingineri, avea să constituie, în anul 1992, motivația care a stat la baza înființării Universității “Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu.
Nucleul cadrelor didactice titulare (cu titlurile didactice pe care le aveau în anul 1991) a fost format din următorii: conf. dr. ing. Mihăiță Gheorghe, conf. Valentin Paliță (cel care în anul 1992 avea să fie primul rector al viitoarei universității gorjene), șef. lucrări Teodor Savu, șef lucrări Alexandru Achim, lector univ. Ion Chiriac, șef lucrări Gheorghe Tauru, ing. Radu Teodorescu (fost director tehnic al termocentralei Rovinari), toți 7 decedați, șef. lucrări Vasile Cozma, șef. lucrări Aurelian Țîrcă, șef lucrări Onisifor Olaru. Și, încă ceva care trebuie amintit. Toți erau absolvenți de cursuri de zi.
Alături de aceștia, în desfășurarea activităților didactice de la secțiile de subingineri, au participat și cadre didactice asociate, atât din industrie, cât și din învățământ. Între aceștia s-au aflat: ing. Artemiu Vanca, fost director al Termocentralei Rovinari, ing. Vasile Crăc, mecanic șef la C.L.A Bârsești și ulterior la ARTEGO S.A., Dumitru Gheorghe, șef serviciu la C.L.A. Bârsești, Gheorghe Temereancă, fost director al Liceului “Tudor Vladimirescu”, Rodica Turceanu, prof. de limba franceză la același liceu, Nicolae Brânzan. Unii din cei enumerați mai înainte își vor continua activitatea la secțiile de ingineri înființate în anul 1991, iar ulterior vor deveni cadre didactice titulare ale universității gorjene înființate în anul 1992. Planurile de învățământ ale secțiilor de ingineri conțineau discipline noi care au fost acoperite de cadre didactice asociate dintre care trebuie amintite: informaticienii Cătălin Foarfă și Epure Irina de la Camera de Comerț și Industrie Gorj, matematicianul Ion Bălăcenoiu, ing. Aristică Babucea, ing. Liliana Luca de la GRIMEX S.A., ing. Mihai Cruceru de la Șantierul 4 Vădeni și alții.
Tot aici trebuie amintiți și cei care au făcut parte din personalul administrativ în anul universitar 1991-1992: Dănilă Rodica, secretara secțiilor de ingineri și viitoarea secretară a rectoratului universității gorjene, Vințan Ion, administrator al bazei materiale, Mischie Mihaela, bibliotecară, Ciocăzeanu Ion și Ungureanu Gheorghe, tehnicieni. Mai multe date despre toți aceștia, dar și despre alte persoane implicate în perioadele de început ale învățământului superior gorjean, atât cel de subingineri din perioada 1972-1989, cât și cel de ingineri din anul universitar 1991-1992, se găsesc în lucrarea: ”Învățământul Superior Gorjean – file de istorie”, autor Onisifor Olaru, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2017.
Prof.univ. dr. ing. Onisifor Olaru

Articolul 30 septembrie 1991, Începutul învățământului superior de lungă durată la Târgu-Jiu(II) apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.

Cronica de carte „Hai să vorbim”/ despre Poezie cu Adam Puslojič

Echipa Gorjeanul — Tue, 06 Oct 2020 21:00:24 +0000

„Hai să vorbim” despre poezie cu bătrânul şi clasicul postmodernismului, şi al clocotrismului sârb Adam Puslojič. Pentru măreţia lui altruistă – care constă în celebrarea unor zei ai poeziei româneşti dintotdeauna, precum Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Răzvan Voncu, Eugen Simion (cel din „Dimineaţa poeţilor”), Ioan Flora, Mircia Dumitrescu (un poet al graficii), Vasko Popa, George Vulturescu – mă aşez cu aceeaşi rigoare/libertate transmodernistă la masa de lucru. O masă de brad, sub un umbrar de vie nobilă, într-un pridvor de „casă” ţărănească, ridicată în chip de „cetate”, care să stăvilească pe cât îi stă în putinţă năvălirile timpului necruţător, pandemiilor de tot felul şi atacurilor vrăjmaşe ale prostiei (a se citi: inculturii crase) a omenirii de pretutindeni.
„Hai să vorbim” pare o carte a nevoii de comunicare urgenţială, însă şi una de avangardă creativă, de insurgenţă a răscroirii limbajului şi de replămădire a formei poezeşti, cumva într-o înaltă descendentă transbacoviană (vezi „Blesteme”, 3,4, pp. 36-37). Dar Adam Puslojič are forţă a se desprinde de asemenea copleşitoare modele române interbelice şi postbelice şi să-şi particularizeze limbajul îndeajuns şi convingător.
În prefaţa la „Hai să vorbim” Răzvan Voncu subliniază câteva trăsături specifice scriiturii lui Puslogič: avangardismul, experimentalismul, împrospătarea permanentă a poeziei, surprinderea mişcării eterne care e viaţa, recuperarea tradiţiei cu aplicaţie oximoronică, expresionismul din pricina transformării poemului într-o „broderie transfigurată”, într-o „înregistrare de seismograf”, versura sa captând totul precum Mircea Cărtărescu cel din dilogia „Totul” ori cel din „Nu striga niciodată ajutor!” (Cărtărescu, 2020).
Poetul trăieşte simultan în două ficţiuni: într-una baudelaireană, prin asumarea Răului Veacului şi într-una optimistă care-i aduce totodată eliberarea din chingile transbacovianiste. „Poezia este, pentru Adam, – afirmă Răzvan Voncu –, în egală măsură, bucurie genuină şi datorie, povară dulce şi insuportabilă, drum şi combustibil pentru drum… Aveam nevoie de o întoarcere lucidă şi, de ce nu?, dureroasă la mituri, aveam nevoie de o recuperare a stilului înalt (adică transmodernist – n.m.), a metaforei piezişe de tip suprarealist, a gravi(di)tăţii limbajului. Toate aceste elemente se află în poezia lui Adam Puslojič, o poezie a metamorfozelor, care acoperă o gamă amplă de trăiri şi sentimente, de la tânguirea goală şi până la dialogul sever – de ambele părţi! – cu Absolutul”.
În privinţa relaţiei de intercomunicare cu Absolutul, aceasta e marcă a unui romantism recalibrat şi reînvestit cu o stranie vocaţie hugoliană şi eminesciană.
Tăcând „iniţialul”, Adam Puslojič înţelege să-l reveleze în sinea sa reductibilizându-l la arheu, la aleph, la tâlcul cel sacru. „Năzuirea” şi-o revendică de la Homer, drept pentru care vede orice, chiar şi adâncurile subconştientului. Orice „ademenire” îi devine salutară intertextualitate ca la Borges, alt orb ca iniţiat în Dumnezeire: „Atunci când Dumnezeu/ vrea să-mi intre-n ochi/ când simte nevoia să vină/ repede şi cât mai aproape/ de inima mea şi de pupile/ lăsaţi-mă în pace de tot.”.
Aspiraţia la „dăinuirea supremă” ţine deopotrivă de „eliberarea de tot” şi de „icoana din perete” ca să rezoneze efigial cu sfinţenia şi „rugăciunea de pe buze”. Intertextualizându-l inteligent pe Mihai Eminescu, Adam Puslojič devine conştient că „a sosit clipa miraculoasă-a nebuniei/ când poezia-i chiar „acest joc luminos/ acest Apocalips” graţie căruia… poezia sa „este binevenită-n casa oamenilor de la ţară sau la altă calitate uneori dumnezeiască”, este totodată „suflet dureros la cânt”, iar tristeţea-i „are şi ea un alt sens mai mult ca o artă poetică”, este chiar facultatea „de ştiinţă numită demers dement”, ca-n „Grădina (mea) de(-)mentă” (Popescu-Brădiceni, 2017).
Apucându-se de scris cu dinţii, Adam Puslojič observă, după o vreme, cum îi creşte opera „ca un munte de oase (a se citi: tradiţia) tot mai luminoase/ adică lustruite cu atenţie/ şi demenţă artistică”. Opera poetică îi este ca „o experienţă nouă printre mii de fosile şi schelete”. Iar la „lecţiile de imaginaţie” a adormit pe hârtie pură” pe care scrie finalmente „versurile sale păcătoase strecurate ca mierea din sângele de albină grea”, el, poetul, fiind „cuvintele ei uitate” (vezi una după alta textele „Cuvinte uitate” şi „M-am apucat de scris”, – pp. 22-25).
În „Afective” poetul „moare cântând!”. Poate, în fine, să-şi elibereze esenţial în burta sufletului său „un alt spaţiu vast şi selectiv”. Dă apoi ca un caz exemplar de tot „tăcerea potrivită şi semnificativă” ca „un fir de ţărână aurită”. Strategic vorbind, orice „vorbire scrisă” (Nichita Stănescu*) se reinventează la poetul sârb „de o natură cosmică” şi „tot semn de viaţă este”, astfel încât acesta se confesează dramatizând („joc bucuros o tristă dramă”): „Dar sufletul din mine pur/ va veni la tine sub buze,/ şi tot ce mi-ai fost mai dur/ am să transform în plâns de muze”.
Într-o „Postfaţă”, George Vulturescu identifică „ceva tragic, şi cu siguranţă o putere misterioasă în poezia lui Adam Puslojič care-i specifică spaţiului mitteleuropean”… Poetul ar fi având de foarte devreme această conştiinţă tragică a maelstromului, a creuzetului alchimic balcanic hărăzit ca destin: să fie „un sârb de valah” precum Vasko Popa.
Funcţia limbajului la Adam Puslojič este eminamente orfică. Transformându-şi itinerariul de asumare a tradiţiei în corpus poetic, poetul provoacă o rememorializare a deteriorialităţii pe care o însuşeşte ca şi Ezra Pound (Pound, 2019) drept jubilaţie creatoare. De la demiurgia cuvântului, poetul dezvoltă, orgolios, un limbaj al dinlăuntrului, suveran, puternic, capabil de a produce explozia clokotristă* (mişcare la care i-a avut alături pe Alexandru Sekulič şi Ioan Flora, Adrian Păunescu, Marin Sorescu, Eugen Simion, Nichita Stănescu, Gellu Naum, Geo Bogza ş.a.).
Dar dacă îi interpolezi legătura complice dintre text şi semn, descoperi altceva: o simbioză-spectacol, de redispunere în scenă a cuvintelor funambulescă: „Pentru că – după cum subliniază prietenul meu de boemă clujeană şi referenţialitate blagiană, George Vulturescu, din anii 1994-2000, etapă în care am şi publicat în „Poesis”-ul său, ori Victor Nicolae a publicat un eseu despre „Utopiile (mele) i/reversibile” – hâtrul Maestru al jocurilor cu mărgelele cuvintelor ne atrage pe nisipul cercului magic, juruindu-ne gladiatori cu propriile noastre fantasme” (Vulturescu, 2008, 118).
O trăsătură identitară pare să-i fie strict particularizată numai lui Adam Puslojič: ştiinţa amânării replicii: o intuieşte, aproape că nu rezistă să ne-o descrie, dar o suspendă. Această suspendare survine ca un succedaneu al unui „logos de nespus”, el însuşi „mai mult ca o credinţă ireparabilă din interior” decât ca un simplu „caz naţional”: „Oare mai scrie/ şi versuri, nu ştiu/ poate cel puţin atunci/ când are dureri insuportabile.”. Poetul vede „o bună parte din lumea reală”, „un sistem de idei şi legături”. Ca atare să impute socialpoliticului cu amară/amarnică revoltă: „În tinereţe (vezi intertextul la Goethe – n.m.)/ aveam ambiţie, dar între timp/ prin mine au trecut/ multe fulgere şi comploturi”.
Din când în când, mallarméanizând, scriitorul mitteleuropean valahosârb izbuteşte câte un oximororn inubliabil: „pe aripa vie de pasăre moartă” (Azi, nu!, p. 73), câte o „antinomie transfigurată”: „într-o singură oală (de alchimist înveterat – n.m.) şi o căciulă şi fluier”.
În „Semantica astrelor negre” (imaginea mă aruncă în E.A. Poe şi în C. Baudelaire ori în Tudor Arghezi – n.m.), Adam Puslojič îşi propune să aducă la lumină „cuvinte, iarbă şi linie, tăcere şi tăcere mai nouă, la pământ-glie” precum mai „vârstnicul” Lucian Blaga. „Purtător de lumină din abis”, Nichita Stănescu, îi este „însoţitorul” leal, pe calea lui Iisus Hristos către autojertfire în numele salvgardării umanităţii de flagelul îngrozitor al morţii. Devenit, la rându-i, purtător de tăcere, poetul creştin îşi asumă autoreferenţial destinul de „sacrificial”. Citez: „Iar eu purtătorul de tăcere sau/ mai bine spus – Adam, acum/ număr atent fiecare strop de sânge/ ce-mi cade pe scăfârlie./ Ah, ce bine/ ne este aici cu tine, Fiule/ al tuturor, Tatăl nostru te priveşte/ în ochi – Nu vezi? Nu vezi!” (p. 77). Reproşul e o interstiţie… stelară.
Asumându-şi totuşi şi riscul „Purtătorului de cuvinte”, Adam Puslojič i se adresează – ca un meta- ori intra-personaj de-o narativitate surâzătoare al propriei po(i)etici – lui Eugen Simion ca să-i comunice că nu ştie ce titlu îl „reprezintă vertical şi orizontal (adică paradigmaticosintagmatic)/ ca o privire prin zidul ce-i închide şi deschide cerul” (p.78).
Apoi, din postura „Purtătorului de iarbă şi stele” (poem dedicat lui Ioan Flora – n.m.), Adam Puslojič ne asigură că şi-a îndeplinit datoria „ca un iluminist contemporan”, că „are încredere în noi, în puritatea şi-n miracolul vieţilor noastre, în cuvinte şi date, în puncte şi stele, în vise şi abise”.
Având reveria acelei CĂRŢI nelimitate şi deschise (în trenul spre Belgrad, după Ploieşti şi Bucureşti, 3 aprilie 2005 – n.m.), „Purtătorul de iarbă şi stele” îşi asumă deopotrivă „dreptatea şi libertatea să simtă şi să gândească, să iubească şi să urască cum vede şi crede el” căci „El dăruieşte daruri, dacă vrea sau nu.” (p. 79) ca imediat, avatarizându-se în „Purtătorul de linie şi puncte” (poem închinat lui Mircia Dumitrescu – n.m.) să opteze, (trans)lucid pentru plecarea „acasă doar cu un suflet-schelet” (adică arhetipul – n.m.), iar din varianta „Purtătorului de tăcere” să exclame vaticinar, patetic, „Poate că, totuşi, încă mai sunt simboluri şi lumea de AZI are nevoie şi sete de alţi Baudelairi-Stănescieni. Ave!” (tot pe 3 aprilie 2005 – n.m.).
Adresat „spre Răzvan Voncu”, acesta avea să sublinieze, tot calitatea de pelerin prin „miraculoasa pădure a lui Baudelaire* acela, preşedintele ales de Nichita” al Republicii Poeziei că Adam Puslojič „nu se joacă niciodată cu poezia”; că „nu e loc de goluri semantice, de jocuri gratuite”. Dimpotrivă, flămând de poezie, „de acea mereu uluitoare răsturnare a sensurilor lumii pe care o aduce punerea cuvintelor în vers”, poetul se revendică direct de la Shakespeare şi Eminescu.

Bibliografie
– Adam Puslojič: Hai să vorbim. Poeme mai noi. Prefaţă de Răzvan Voncu. Postfaţă de George Vulturescu; Ed. Princeps Edit, Iaşi, 2008
– Nichita Stănescu: Fiziologia poeziei. Proză şi versuri (1957-1983), Ediţie îngrijită de Alexandru Condeescu cu acordul autorului, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1990
– Ion Popescu-Brădiceni: Reinventarea capodoperei. Arca Metanoia; Ed. Tipo Moldova, Iaşi, 2016; vezi capitolul „Adam Puslojič – cel mai mare reprezentant al clokotrismului”, (pp. 258-265)
– Adam Puslojič: Asimetria durerii. I. După primul plâns/ Un stâlp imposibil, II. Cânt posibil, III. Trecerea surâsului; Editura Proema, Baia Mare, 2008/2009 cu 11 ilustraţii de Mircia Dumitrescu: pe coperta IV: Adam văzut de M.G. Kani (Serbia); trilogia mi-a fost dăruită la Târgu-Cărbuneşti, în 2009, cu un autograf: „Fratelui drag şi deşteptului cuget de om, Ion Popescu-Brădiceni, care m-a descifrat ca pe un nebun şi om aproape normal, adică clocotrist. Cu drag, Adam de Serbia Puslojič, Târgu-Jiu şi Cărbuneşti, 21-24 mai 2009”. Drept pentru care-i mulţumesc încă o dată.
– Nichita Stănescu: Ce bine că eşti! Ce mirare că sunt; selecţie, studiu introductiv şi bibliografie de Alex Ştefănescu; editura Tempus, Bucureşti, 2020
– Mircea Cărtărescu: Nu striga niciodată ajutor; editura Humanitas, Bucureşti, 2020
– Ion Popescu-Brădiceni: Grădina de(-)mentă; editura TipoMoldova, Iaşi, 2017
– Ezra Pound: Opere I/ Poezii (1908-1920); traduceri de Mircea Ivănescu şi Radu Vancu; ediţie de Horia-Roman Patapievici; Edit. Humanitas, Bucureşti, 2019
Un comentariu de Ion Popescu-Brădiceni

Articolul Cronica de carte „Hai să vorbim”/ despre Poezie cu Adam Puslojič apare prima dată în Ştiri locale de ultima ora, stiri video - Ştiri Gorjeanul.ro.